Urât mai traim, fratilor!

Ion Sapdaru in dialog cu Ruxandra Anton

Ion Sapdaru a absolvit în ’83 Institutul de Teatru din Chisinau – Republica Moldova, iar la 28 de ani a absolvit si Institutul de Cinematografie VGIK, Moscova, unde a facut si Masteratul în Regie. Imediat dupa revolutie a venit în România si s-a stabilit la Iasi, unde s-a angajat prin concurs ca actor al Teatrului National. În prezent este angajat regizor la Iasi si la Teatrul ,,Mihai Eminescu“ din Botosani. A montat numeroase spectacole în diferite teatre din tara (Oradea, Botosani, Galati, Iasi, Constanta, Bacau, Chisinau, Strapontina). În filmul „A fost sau n-a fost“ este unul dintre protagonisti, alaturi de Teo Corban si Mircea Andreescu. Printre numeroasele premii de la alte festivaluri, filmul a obtinut la Cannes Caméra d’Or si ,,Label Europa Cinema“. A mai jucat în filmele: „Hârtia va fi albastra“ (regia Radu Muntean), „California Dreaming“ (regia Cristian Nemescu), „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ (regia Cristian Mungiu), „Ho, Ho, Ho / Ho, Ho, Ho“ (regia Jesús del Cerro), „Amintiri din Epoca de Aur“ 1si 2 ( regia Constantin Popescu Jr., Razvan Marculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu), „Francesca“ (regia Bobby Paunescu), „Concertul“ (regia Radu Mihaileanu), „Bibliotèque Pascal“ (regia Szabolcs Hajdu).

R.A.: Ai fost surprins sa fii invitat sa joci la Las Vegas, la Hollywood? Cum a început aventura asta a ta, ca de un timp vad ca drumurile te duc unde nici nu visezi?
I.S.: De multe ori mi s-a întâmplat sa fiu abordat pe strada de oameni care ma felicitau cu ocazia unui succes international de film – premiile de la Cannes, din Germania, Italia – si la sfârsitul acestor conversatii, invariabil, îmi urau : ,,la mai mare, va dorim si un film la, stiti dumuneavoastra, la Hollywood“. Râdeam si-mi vedeam de treaba mea. Când m-a sunat producatorul american de la Mirage-Film, Andrea Tashler, am crezut ca e o pacaleala, se mai fac din astea printre actori. Apoi am înteles ca treaba e serioasa si m-am speriat. A fost prea abrupt, prea ca în povestea Cenusaresei. M-am uitat în oglinda si mi-am pus întrebarea: oare astia stiu cum mai arat? Ok!, dracul nu era atât de negru, mai filmasem la Hajdu. Echipa, cel putin în partile esentiale, era aceeasi, subiectul filmului îmi era apropiat, dar faptul ca filmarile vor fi în America, asta am primit-o ca pe un upercut zdravan. Bine, n-o sa-ti povestesc emotiile cu viza, o mie de indivizi mi-au tot povestit ce greu e si câte acte îmi trebuie. Când am venit la ambasada am adus cu mine un maldar de documente care demonstrau ca ,,sunt un tip misto si nu-mi doresc nicidecum sa ramân în SUA“. Ei, bine, consilierul de la ambasada nu mi-a cerut nici una din hârtoagele alea, a zâmbit amabil si mi-a dat viza în doua minute. E de bine, mi-am zis, daca si restul merge tot asa, chiar o sa-mi placa.

R.A.: Las Vegas-ul asta e chiar asa o oaza de lumina, ca-n filme?
I.S.: Când avionul a ajuns deasupra Las Vegas-ului era noapte si aviatorii au stins lumina în salon ca sa vedem mai bine ce se petrece jos. Este un ocean de lumina, un spectacol orbitor care banuiesc ca se vede si de pe luna. Filmele nu arata nici a zecea parte din splendoarea adevarata a acestui colos urban. E un miraj în desert, iar muntii desertului din jurul Vegas-ului se vad ca în palma. Este un oras construit de nebuni pentru nebuni.

R.A.: Este a doua oara când colaborezi cu Szabolcs Hajdu, dupa ,,Biblioteque Pascal“. Ce fel de om e? Ce fel de regizor e? Cum a ajuns sa filmeze la Hollywood?
I.S.: Szabolcs este cel mai straniu om pe care l-am întâlnit vreodata. În prezenta lui te simti talentat. Devii talentat. Este sensibil, uneori ai senzatia ca nu are piele, ca orice adiere de vânt îi da frisoane. Este ultimul om profund moral pe care l-am cunoscut. Penultimul l-am întâlnit în secolul trecut. Are o vointa de fier dublata de o delicatete aproape feminina. Nu
l-am vazut mâncând, cred ca se hraneste ca sfintii în desert, cu lacuste. Într-o pauza la filmari, într-un faimos hotel unde obisnuia sa se cazeze Marilyn Monroe am auzit sunetele unui pian. Cineva improviza  un jazz teribil, de meserias. M-am dus glont în cealalta camera – cânta Szabolcs. Nu suporta minciuna. Recita în esperanto monoloage din „Richard al III-lea“. Este cel mai bun regizor de film din Ungaria, a studiat la István Sabó. Anul trecut s-a suparat pe CNC-ul unguresc, si-a luat familia, sotia si doi copii si a plecat în America, unde îl astepta fratele sau Uldi Hajdu, o alta celebritate a ungurilor, fostul gimnast, campion european si mondial, acum actor la Cirque du Soleil, actor de film si producator. Si care, ca în vechile traditii cu doi frati care se iubesc, i-a oferit casa, masa si un sponsor pentru urmatorul film. Uldi Hajdu îmi aminteste de Theo van Gogh si de Mihail Mihailovici Dostoievski. Szabolcs face un film cu un subiect rusesc, cu actori români, dar pe pamânt american. E nebun.

R.A.: Aveti si actori americani în filmul acesta sau doar echipa tehnica?
I.S.: În film nu avem actori americani. Figuratie americana, da. Echipa tehnica are 10% unguri si restul sunt americani.

R.A.: Cum v-au tratat?
I.S.: Ne-au tratat foarte bine. Ca pe niste actori. N-o sa divaghez pe tema deosebirii tratamentului aplicat actorilor în tara noastra si în America pentru ca devin irascibil si nu e tema interviului nostru, ok?

R.A.: Ce personalitati ai avut ocazia sa întâlnesti la Las Vegas?
I.S.: Nu, personalitati n-am vazut, cu toate ca dupa emisiunile televiziunii din Vegas îti dai seama ca orasul e vizitat de supervedete adeseori. Multi îsi tin spectacolele în salile faimoaselor hoteluri. Am vazut afise cu Seinfeld, cu Robin Williams, cu Bruce Springsteen… cu DOD, n-am vazut. Am vazut de aproape vila lui Céline Dion. Arata mai modest decât vila oricarui sef de politie din România. Chiar m-am rusinat pentru marea cântareata si mi s-a umplut inima de mândrie pentru realizarile politiei române. Programul filmarilor a fost extrem de încarcat, nu prea am avut timp sa ,,vânam“ vedete. Cineva ne spunea ca la Universitatea din Las Vegas urma sa vina cu un workshop Robert Redford, daca am înteles eu bine, dar bineînteles ca n-am avut timp. Stii cum e? ,,Hei, mergem sa-l vedem pe Redford ?“. „N-am timp“.

R.A.: Care ar fi, în mare, povestea filmului si cum se numeste el?
I.S.: Filmul deocamdata se numeste „The Gambler“ si este scris de Szabolcs Hajdu dupa celebrul roman al lui F.M. Dostoievski, ,,Jucatorul“. Szabolcs a mutat povestea în zilele noastre, la Las Vegas, iar personajele au devenit români. Personajul meu se numeste Constantin Pop si e un miliardar de carton din zilele noastre care vine la Las Vegas cu tot cu fiica, cu amica si amic, pierde toti banii si disperat îsi baga un pistol în gura.

R.A.: Cu Oana Pellea, Andi Vasluianu si Ursula Hajdu cum ai colaborat?
I.S.: Bine. Cei trei sunt actori extraordinari, dar si oameni foarte ca lumea. Distanta apreciabila si dorul de patrie ne-a determinat sa râdem la Las Vegas non-stop. Cu Oana poti sa mergi linistit  chiar si în iad iar cu Andi la cel mai urât razboi. Ursula e o fetita cu doi copii, cu sot regizor si cu un incendiu continuu în viscere. Este talentata si misterioasa, ca toate unguroaicele. N-am colaborat, ne-am iubit.

R.A.: Ai avut timp sa-ti pregatesti personajul sau te-ai trezit peste noapte un altcineva?
I.S.: N-am prea avut timp pentru ca am primit scenariul foarte târziu. Cea mai teribila faza însa a fost când am descoperit ca am în scenariu o caruta de replici în engleza. I-am scris mai întâi Oanei sa-i comunic ca nu mai merg în America. Oana a fost ferma, daca eram prin preajma cred ca-mi dadea si doua palme sa-mi revin. În fine, personajul meu reiese de fapt din toate personajele pe care le-am interpretat în filme. Poate fi lesne comparat cu Primarul din „California Dreaming“, care nu stiu cum naiba s-a îmbogatit si, atras ca un fluture din est de luminile Vegasului, a plecat într-acolo sa-si încerce destinul. Si l-a încercat. A pierdut totul: banii, copilul, prietenul si prietena, demnitatea si onoarea. A vrut sa-si piarda si viata, dar nu i-a reusit. A fost al naibii de dificil. De exemplu, nu reuseam sa retin marca unui soi de whiskey –  Glenfiddich. Vreo 700 de dolari sticla. I-am isterizat pe toti pe platou cu chestia asta. Daca însa vorbim serios, e greu.

R.A.: Eu eram oarecum la curent cu ce faceai tu acolo, de la Ana, si nu mi-a venit sa cred ca cineva ti-a furat aparatul de fotografiat. Cum ai reactionat?
I.S.: Nu pot sa afirm ca mi l-au furat. Poate mai sta si acum rucsacul ala aruncat pe undeva în hotelul El Cortez iar eu îmi iau pacat. Dar în ziua când mi-a disparut am fost darâmat. Aveam acolo vreo doua sute de poze. Oana si Andi s-au lasat în grija mea, i-am tot fotografiat peste tot, si-n Vegas si la Hoover Dam, si în muntii de lânga Las Vegas si în hotelul Sahara unde dadeau cândva concerte Frank Sinatra si Dean Martin. Si uite ca nu avem nici o poza! Norocul nostru este ca la toamna ne întoarcem în Las Vegas pentru finalizarea filmarilor si atunci sper sa refacem  fotografiile.

R.A.: Spune-mi niste lucruri socante, de pe platou sau de pe strada. Stii ca mie îmi plac povestile de viata, mai ales cum le povestesti tu.
I.S.: Am filmat la El Cortez scena când pierd un milion si jumatate de dolari în conditii aproape reale. Adica am jucat cu dealer adevarat, un baiat foarte talentat, iar în planul doi oamenii chiar jucau pe bune în cazinou. În pauzele de filmari l-am întrebat pe dealer daca a avut chestii tari la ruleta. Mi-a spus ca prin anii ’96 un individ a pierdut 15 milioane de dolari, s-a dus în toaleta de alaturi si si-a tras un glont în gura. Altul a câstigat în douazeci de minute un milion si jumatate de dolari. Iata ce poate face soarta cu omul la Las Vegas. De altfel, orasul e cam plin de vagabonzi care cersesc, dar civilizat. Cineva ne-a spus ca acestia sunt cei care au venit la Las Vegas ca personajul meu si au esuat lamentabil.

R.A.: La sfârsitul filmarilor cum îti omorai timpul, atât cât mai era?
I.S.: Am spus ca nu prea am avut timp, dar când îl aveam mergeam cu echipa de filmari sa stam în vreun bar din Vegas. Odata am mers la iarba verde unde Uldi a pregatit un gulas delicios, iar alta data am fost la un restaurant country în inima desertului unde am mâncat o friptura ,,huge“ cu cartofi prajiti ca la crâsmele noastre iar la întoarcere am hranit magari salbatici care îsi bagau boturile fine prin geamurile deschise ale masinilor si cerseau mâncare. Desigur, am jucat si în cazinouri. Acolo s-a spulberat definitiv pentru mine mitul cu îmbogatirea peste noapte. Nimeni nu câstiga la Las Vegas, cu exceptia patronilor cazinourilor. Dar americanul îsi pune deoparte în fiecare an vreo cinci-zece mii de dolari pe care vine si-i ,,sparge“ într-o mare veselie la Las Vegas. Bea bere, cânta, chiuie ca un cowboy când câstiga zece dolari si zâmbeste sincer în lift. Am vazut un orb care ,,pacanea“ de zor la un slot machine si ne-am distrat copios.

R.A.: Nu se poate sa nu fi mers macar la un spectacol de teatru. Cum ai cataloga teatrul românesc de ultima noutate fata de teatrul american?
I.S.: Am fost sa vad ,,KA“ la Cirque du Soleil! Numai pentru asta ar trebui sa-i multumesc sortii ca am fost invitat la Las Vegas. Am fost surprins sa aflu ca sediul teatrului este la Las Vegas. Cirque du Soleil prezinta spectacole în sapte hoteluri din Vegas. Cel mai recent si cel mai senzational spectacol este acest ,,KA“ prezentat într-o sala uriasa a hotelului MGM. Este considerat cel mai mare spectacol al secolului. Am observat în primul rând ca Cirque du Soleil a facut un viraj clar spre teatru. Adica elementele de circ sunt din ce în ce mai putine iar cele ramase sunt contopite într-o magie pur teatrala. Spectacolul nu este deplasabil, are un decor mirific si o masinarie infernala, toata la vedere. Iar spectacolul e o lupta a omului cu gravitatia pe care omul pare s-o câstige. Am plâns amândoi, eu si Oana, la acest spectacol. Andi, saracul, n-a putut sa mearga la spectacol, tocmai filma. Când am iesit afara am jurat ca nu voi mai face spectacole de imagine. Ori le faci ca la Cirque du Soleil, ori deloc. Si am mai descoperit un lucru socant. Se pare ca multi maestri ai scenei românesti s-au ,,inspirat“ masiv din arta teatrului Cirque du Soleil! Adica am vazut halci de imagini trase la indigo în marile spectacole românesti, premiate si laudate. Mi-am si imaginat mecanismul. Da o fuga maestrul pâna la Las Vegas, vede spectacolul, se întoarce, îmbârliga un director de teatru si apare un fel de Cirque du Soleil de balta. Adica, acolo unde Cirque du Soleil are 100 de arcasi, în spectacolul monstrului sacru român, apar 20 de puscasi, unde sunt 50 de metri de platforma plutitoare, la noi apare o pluta din 10 metri de platforma, unde-s 30 de tone de nisip, la noi sunt 2 tone de pietris, ma rog, dupa buget. Si tot asa. Avem de-a ,,cirquedusoleiluri“ din astea care sunt date drept mari spectacole de ti se face rau. Apoi i-am rugat pe producatori sa ne duca la cabine. Actorii sunt niste copii vânjosi adunati de prin toata lumea, toti medaliati, toti campioni. Chinezi, japonezi, rusi, unguri, africani, mexicani. Si toti rusinosi nevoie mare.

R.A.: Un loc special unde îti placea sa mergi?
I.S.: Oriunde în Las Vegas si la Los Angeles.

R.A.: Care ar fi diferenta dintre un actor american si unul român? Ma refer la mentalitate si atitudine.
I.S.: Nu cred ca pot raspunde obiectiv la aceasta întrebare. L-am cunoscut pe Armand Asante la filmul lui Nemescu, iar la Vegas am cunoscut câtiva copii frumosi care au facut facultatea de Film la ULS. Pot sa spun cu siguranta ca actorul american este un copil mare. N-am sa uit niciodata documentarul despre cum s-a facut ,,E.T.“.  O masinarie bizara teleghidata de la distanta care vâjâia si pârâia imitând durerea extraterestrului iar actorii plângeau de mama focului luându-si ramas bun de la instalatia aia. Credinta în ce face a actorului american este totala si coplesitoare. Citesc o carte zilele astea cu interviurile lui Al Pacino. Voluptatea acestui actor de a fi perfect în tot ce face este dezarmanta. Actorul român e si el un copil mare, dar atitudinea si mentalitatea lui sunt determinate de sarãcie. Si actorii americani, majoritatea, sunt saraci, dar nu în halul asta. Actorul român este, efectiv, hartuit în acest sens si alearga ca un lup toata ziua pentru a-si aduna necesarul pentru existenta. Si atunci, de unde mai vrei concentrare, profunzime, suflet? Actorul român se bazeaza foarte mult pe intuitie, ori cucoana asta este atât de nestatornica si mai tot timpul nu-i pe acasa.

R.A.: Care este cel mai important lucru pe care l-ai învatat de la americani?
I.S.: Ca viata omului este scurta si nu se mai repeta.

R.A.: Ai putea spune ca aceasta experienta te-a schimbat într-un fel?
I.S.: Da. A fost socant pentru mine sa aflu ca America chiar este ,,tarâmul fagaduintei“. Nu îti voi povesti adevaratele sentimente pe care le am eu din perspectiva celor întâmplate mie în ultima vreme. Nu de alta, dar nu vreau sa par ca vreo fitoasa de pe la televiziunile noastre care dupa ce viziteaza câte un loc de genul Las Vegas-ului zice ca mosiereasa Chirita ,,of , ca nu mai pot trai în tara asta!“. Însa o sa spun ca un personaj al lui Gogol: ,,Urât mai traim, fratilor!“. Apropo, ca veni vorba de televiziuni. Cea mai mizerabila boala a României este televiziunea. Ea a nenorocit poporul si îl îndobitoceste în continuare. Hoarda asta de prostituate-cântarete, politicieni-hoti, moderatori libidinosi, actori de la gura metroului, manelisti nefotogenici  îmi defileaza prin casa zi si noapte, intra în casa mea neinvitati, se baga în frigiderul meu, se uita peste umarul meu când scriu ceva, îsi spala dintii cu periuta mea, construiesc palate din Lego cu pustiul meu. Uite, si în clipa asta o vedeta nesimtita musca din chifteaua mea.

R.A.: Pe când vom putea vedea filmul?
I.S.: La anul. Sper!

R.A.: Recent, piesa ta ,,Natura moarta cu nepot obez“ a fost montata la Odeon de Eugen Fat. Stiu ca e greu sa-ti vezi ,,copilul“ cu alt tata (Doamne fereste!). Parerea mea o stii. E altfel decât spectacolul tau. Însa are acel ceva de care multi regizori nu tin cont: doza de nebunie, de exagerare, de surplus de realitate care face deosebirea dintre o reproducere fidela a realitatii si arta. Tu cum l-ai vazut?
I.S.: Este un sentiment nou pentru mine pe care înca nu reusesc sa-l gestionez cum trebuie. Voi spune doar atât: ca ,,doza de nebunie“ în acest spectacol e mai curând o doza de dementa. Sunt sigur ca voi avea niste cronici ucigatoare, dar îi sfatuiesc pe critici sa citeasca piesa. Scenariul ala care a rezultat în urma taieturilor masive în textul original dilueaza substantial sensurile piesei. Amaraciune, atât am simtit în urma acelei vizionari.

R.A.: Când unii critici de ocazie sau chiar din breasla ti-au pus banderola neagra pe vreun spectacol, au reusit sa-ti taie si din elan? Sau au facut doar o mutare de slabire a autoritatii tale în relatia cu oamenii de teatru?
I.S.: Relatia mea cu cronicarii este cam asa: ei îsi vad de cronicile lor, eu îmi vad de treaba mea. Însa uneori nu mai înteleg nimic. Un cronicar de la Iasi a început sa scrie despre spectacolele mele articole la comanda. În care cere nu stiu cui sa fiu dat afara pentru ca irosesc banii teatrului, si, în general, i se pare ca reducerea aceea de 25% din salariu e prea putin pentru actori. Asa ,,cronici“ se fac la noi la Iasi. Încep sa regret timpurile când treaba se rezolva foarte simplu. Îl chemai pe individ la duel sau îi spargeai capul cu ceva. Accept sa fiu ,,tocat“ în cronici, nu m-am pretins niciodata mai mult decât sunt, dar când criticul iese din aria spectacolului si începe sa-ti faca o cronica financiar-contabila încep sa înteleg ca individul e canalie. Dar îmi amintesc de pasajul despre critici din ,,Lanterna magica“ a lui Ingmar Bergman si ma culc pe cealalta ureche. Toti vor sa manânce o pâine, nu-i asa? Eu chiar ma bucur ca pot sa ofer sansa asta cuiva.

R.A.: Ai vreo zi din viata ta pe care ai vrea s-o retraiesti?
I.S.: Am mai multe. N-as vrea sa le nedreptatesc pe unele si sa aleg o anume zi. Una din zile ar fi cea în care m-am întors din armata. Ma întorceam din infern. Ziua când s-a nascut baiatul meu. Ziua când am jucat prima oara pe scena, cu public. Ziua când am sarutat prima oara o fata. Si lista ramâne deschisa.

R.A.: Ce le-ai adus lui Petre si Anei din Las Vegas?
I.S.: Anei, sotiei mele, un parfum, iar lui Petre o gramada de haine frumoase si ieftine.