Un nod in gat

Nu mai stiu ce important critic de azi glosa, cu ocazia lansarii, pe marginea „Cinematografului gol“ de Daniel Cristea-Enache: uite, zicea criticul, autorul acestei minunate carti vine in fata noastra, a cititorilor, cu o infatisare insolita in comparatie cu imaginea standard a judecatorului de carti, a cronicarului de intâmpinare. Anume, lasând masca la o parte si coborând scara bibliotecii din turn, el intra in camera copiilor si, „mort dupa Age of Empire“, joaca sute de ore pe hartile Imperiului roman din calculator. In bucatarie, tacticos, prepara o cafea la ibric facuta dupa tipic, cu reteta lui Gabriel Dimisianu. Ni se prezinta aci intr-un cadru diurn, domestic si intim, in papuci si haine de casa, dincolo, „microbist“, iese pe stadioane, ii urmareste pe tricolori si sufera de esecurile lor. Intors acasa se deda pasiunii pentru acvarium si, nostalgic, pastreaza o frumoasa amintire pisicilor de altadata. Se demasca, fara sfiala si false pudori, ca un „fan“ irecuperabil, ce mai!, fanatic al lui „Rolling Stones“, dupa care alearga la Polivalenta. Pe scurt, lasa importantul critic sa se inteleaga, redutabilul cronicar literar Daniel Cristea-Enache ar fi si el… om! Un om intreg, care sub masca profesionala, ascunde si dezvaluie, iata, mai multe chipuri. Certificatul de cetatenie umana, pur si simplu, pe care glosatorul i-l acorda criticului care se „dezgoleste“ pe ecranul Cinematografului are o poveste mai lunga, o poveste care se intinde peste toata istoria tinerei literaturi române de la origini si pâna in prezent. O literatura in care functiunea criticii judecatoresti a format si impus de la Maiorescu incoace imaginea canonica a legislatorului si judecatorului senin si rece, impersonal si imperturbabil. Imbracat, ca Machiavel, in roba neagra cu mansete si guler de un alb imaculat, stând drept in picioare, la pupitrul inalt si având in fata Cartea, acest judecator literar nu râde, nu zâmbeste, nu glumeste, necum sa se tina de povesti de adormit copiii: da sentinte impartiale si definitive, de viata si de moarte asupra unei Carti ingalbenite si dârdâind de frica. Sigur ca exagerez, dar in sensul adevarului despre o anume critica literara exercitata sec si cu un sinistru fosnet uscat de catre „omul de hârtie“, care isi practica magistratura aidoma unui savant de cabinet rupt de toate, in primul rând de realitati si de acel curs imprescriptibil al vietii firesti care se scurge zadarnic pe lânga el. Ca Procopovici, savantul de cabinet al lui E. Lovinescu, acest om de hârtie nu ajunge niciodata sa-si termine opera adastând pe veci in asteptarea documentului care sa-i confirme lui, hotarât si definitiv, evenimentul petrecut chiar sub nasul si ochii lui: fara confirmare, evenimentul, cursul viu al realitatii de sub ferestre nu exista pentru omul ramas in cabinet ca intr-un cavou. La antipod, in literatura româna s-a strecurat si tipul de critic si cronicar care, cu ochii in carti, ridica privirea spre via realitate din jur spre a descoperi acolo, pâna la urma, tot carti. Dar pâna atunci… Pâna atunci, Daniel Cristea-Enache, asa cum scrie Radu Cosasu in admirabila lui prefata la „Cinematograful gol“, „nici critic, nici ziarist, el face reportaj. Pe multi literati ii jeneaza cuvântul, genul. Pe mine – nu. Autorul face reportaj intr-un jurnal mai mult sau mai putin intim. El este reporterul convingerilor sale politice si apolitice, cu copilaria lui cu tot (…) Il voi saluta insa fratern, ca pe unul din tagma noastra, a celor care nu putem scrie niciun articol, eseu sau monografie fara sa stim ce se intâmpla in Coreea de Nord…“ Autorul insusi lasa mai multe porti deschise pentru cartea lui: „Nu stiu exact in ce categorie se includ paginile din cartea care urmeaza. Publicistica? Publicistica in regim confesiv? Memorialistica deghizata? Jurnal de formatie…? Fapt e ca nu sunt de critica literara“. In ce ma priveste, „fotografiile“ miscate din acest suculent album doldora de viata cotidiana si idei trecute prin filtrul criticului cu un debut asa de matur ma trimit la confesiunile fabulistice si memorialistica rezonanta ale lui E. Lovinescu, la numeroasele lui „scene“ si „portrete“, dar si, mai cu seama, la paginile de moralitati din „Aqua forte“ din 1941. Omul care spusese ca sunt critic, nimic mai mult, dar nici mai putin, se lasa acolo „inspirat“ de vitrina multicolora a lumii literare si neliterare, dar si de umilele dobitoace pentru a scrie câteva din cele mai adânci si mai emotionante confesiuni din literatura româna. Subsolul, bagajul existential si tipologic le fac exemplare. Fibra literara si umana din multe „reportaje“, portrete si confesiuni ale „Cinematografului gol“ mi se pare ca de acolo vine. Dar nu facem aici cronica literara pentru a stabili genul proxim si diferenta specifica. Mult mai modesta, misiunea rubricii de fata este de a-i lasa pe altii sa vorbeasca. Sa le dam cuvântul. In „Contemporanul“ (nr. 1, ianuarie 2012), Bogdan Cretu scrie comprehensiv despre „omul din spatele criticului, criticul din spatele omului“: „In ultima vreme, Daniel Cristea-Enache s-a aflat intr-o ipostaza inedita: a devenit tinta unor critici care, in urma cu putini ani, strângeau rândurile in jurul sau, in redactia revistei «Cultura», simtindu-se, parca, sub o inalta protectie. Dintre scriitori insa, criticii sunt cei mai bataiosi si in aceasta tagma au loc jocurile de culise cele mai sulfuroase si tot aici se infrunta orgoliile cele mai mari. Sunt de acord ca i se poate pune sub semnul intrebarii lui D. C.-E. contributia academica despre opera lui Nichita Stanescu (care se doreste un eseu, nu o monografie scrobita, deci se cere judecata ca atare), dar un lucru nu poate fi relativizat nici macar de cei mai inraiti adversari ai sai: faptul ca el este cel mai serios si cel mai titrat cronicar literar al ultimilor 15 ani. Ca a acoperit, sistematic, aproape doua decenii de literatura si ca foiletoanele sale, raspândite saptamânal in cele mai cunoscute reviste literare reprezinta un document de neocolit al receptarii literaturii de dupa 1990 (…) Comenteaza carti, discuta cu scriitori, stârneste polemici, isi face amici si adversari; este, pe scurt, viu“. Seriozitatea, harnicia, in fine, „supraproductia“ provoaca, fireste, invidii, iritatii, cu reflexele lor paralizante, acide, contondente si, adesea, veninoase si injurioase. „Harnicia lui D. C.-E. – crede Bogdan Cretu – a putut parea dubioasa unora. Un om care este omniprezent, care scrie atât de mult, despre atâtea carti, care face atâtea lucruri diferite nu are cum sa nu fie superficial. Un carierist arogant, zau asa. Aceasta este prejudecata pe care multi confrati ti-o ofera ca rasplata pentru munca ta serioasa si pasionata. Pentru ca numai din ambitie, numai din carierism nimeni nu este dispus sa scrie mii si mii de pagini, care pretind sute si sute de carti citite. Ei bine, ultima carte a lui D. C.-E. are misiunea de a combate aceasta imagine nedreapta pe care invidia unor colegi de breasla i-a creat-o. Criticul literar cel serios, „premiantul clasei“, academicul, aparent arogantul si omniprezentul cronicar, cel care vorbeste mai mereu in numele unor principii care la noi au fost mai des incalcate decât respectate este un om ca toti oamenii. Incredulii au acum dovada de necombatut: «Cinematograful gol» (Editura Polirom, 2011) este o carte cu vizibila detenta confesiva. Criticul arunca masca si se arata lumii asa cum este, cu preferintele si mefientele pe care le are, cu modelele sale, cu slabiciunile, sensibilitatile, principiile si cu viata sa de familist convins.“ Spre deosebire de Bogdan Cretu, imi permit sa cred ca, dincolo de cam incomoda si un pic nesuferita postura avocateasca de pe alocuri din rândurile de mai sus, cronicarul literar in chestiune, „premiantul clasei“ n-are a da socoteala asupra legitimitatii judecatilor critice pertinente si decentei impecabile din textele sale. Si nici nu cred ca „Cinematograful gol“, carte fermecatoare si profunda are musai „misiunea de a combate“ respectiva imagine. Nu mai spun ca „incredulii“ (care oricât de tineri, nu pot fi suspectati de inocenta, naivitate si buna credinta!) vor fi convertiti brusc la sentimente pentru care cu siguranta n-au resurse. Criticul – imi place sa cred – nu pe ei i-a avut in vedere: cititorii lui sunt altii. Sunt cei care, presupusi de Bogdan Cretu, vor putea si vor consimti, cum spune undeva Daniel Cristea-Enache, „sa te bucuri când citesti o carte buna a unui adversar de idei“ si in stare sa se emotioneze („estetic“!) citind intr-o splendida confesiune („Fish“) ca „O singura data am plâns pe marginea acvariului, la moartea unui xifo verde (o raritate) care era atât de inteligent, incât nu-l puteam prinde decât la apa mica. Ii vad parca sabiuta deodata inerta si-mi vine, dupa un sfert de veac, un nod in gât“. Ei bine, cu acest nod in gât e o problema: el da seama cui vrea sa vada si poate sa simta ca – iarasi cu vorbele lui Radu Cosasu – „autorul acesta, trudind din greu si cu placere la cronica sa de intâmpinare si la temeinice monografii se decide «sa se descrie mai pe larg» – expresie pedestra pentru ceea ce am putea numi «sa bata câmpii», sesurile sale, soselele, cartierele cu cinematografele lor, «sa se dea pe fata» cu simpatiile, ironiile si malitiile lui, cu fixurile si razgândirile sale, in fine, ca sa ma exprim dincolo de proza (care nici nu exista, vorba Tvetaevei), cu copilaria sa cu tot. Peste toate, tine sa se stie ca nu-i place «sa se bage in fata», nu doreste sa fie simpatic tuturor, iar in luptele literare de partizani sa nu se conteze pe el“. Cititorii criticului zâmbindu-ne senin si fara masca in aceasta carte cât un autoportret pot fi, in fine, cei care se vor „autocontempla“ intr-un articol „care incepe linistit asa: „Intr-o frumoasa dimineata de toamna, cu mic, cu mare, ne-am uitat la «Ratatouille» in care ni se povesteste istoria unui soricel care se zbate sa-si afirme talentul (geniul) gastronomic“. Restul e literatura si… „nodul in gât“ care-i mai vine autorului si dupa un sfert de veac de la moartea lui xifo. Iar cui nu-i vine nodul in gât – acela n-are decât sa faca „metacritica“ in loc sa citeasca de pomana, necajit, inveninat si inept „Cinematograful gol“: cartea unui om viu, intrutotul fermecatoare.