Actele de caritate din România interbelica fac acum subiectul unor aprecieri cu parti-pris, de cele mai multe ori pentru a sublinia lipsa culturii filantropice a contemporaneitatii românesti. La noi, gesturile actuale de binefacere sunt minore proportional în comparatie cu vocatia de iubire de semeni a bogatilor lumii, fie ei la a cincea generatie sau la primul succes de internet-money.
Perfect meritoriu, orice gest de umanitate are o încarcatura ce transcende valorii intrinseci, dar aceasta disproportie este augmentata de o acoperire mediatica ce te face sa privesti cu rezerve chiar gestul în sine. Acoperisul de biserica si casuta de ocrotire de tip familial, de multe ori facute cu bani scosi din buzunar, au parte de un reporter emotionat la o ora de maxima audienta, când secundele costa mai mult decât binefacerea. La fel si sumele donate de vedetele zilei, pretext transparent al aceleiasi audiente. Deziluzia e si ea transparenta, fiind evident ca scopul devine un mijloc de obtinere a inca unui profit.
Peisajul micimii caritative de azi genereaza o veneratie simplista a înaintasilor, cu idoli si trecuti cu vedrea. Mostenirea Gojdu devine fructul pasiunii nationale, testamentul lui Jacques Menachem Elias genereaza un respect unanim, dar tacut. În schimb Elena Dalles e cunoscuta doar ca toponim ultracentral, iar Constantin
N. Vasiliu Bolnavu pare a fi un mister total. Constantin N. Vasiliu Bolnavu si mai ales opera sa de binefacere, imensa atât material cât si imaterial, merita recunostinta noastrã.
S-a nascut în 1867 la Ploiesti într-o familie înstarita. Având studii economice si în agriculturã, dublate de un spirit antreprenorial de exceptie, devine în timp unul dintre marii proprietari funciari ai Regatului. Actele sale filantropice se însiruie si ele, mai ales legate de locurile unde-si avea proprietatile. Doneaza astfel terenuri pentru scoli, construieste biserici si case de nasteri în judetele Prahova, Dâmbovita, Roman si Galati.
Un act de caritate mai putin obisnuit este împrumutul pe care-l acorda junelui Henri Coanda pentru a-si continua cariera aeronauticãdupã accidentul din 1910. E foarte probabil ca istoria aviatiei ar fi ramas mult mai saraca fara acest mic gest facut la timp. Din relatarile familiei Vasiliu-Bolnavu, Henri Coanda le-a ramas întotdeauna apropiat, ajungând pâna la curajul unei interventii la Ceausescu pentru ca fiicele, douã, ale binefacatorului sa primeasca o pensie.
Dincolo de aceste fapte punctuale, Vasiliu Bolnavu a dorit o opera majora de binefacere a carei anvergura sa fie demna de ceea ce se considera atunci opera majora de binefacere. Ea poarta numele de Fundatia Universitara Constantin N. Vasiliu Bolnavu si a constituit un pilon al culturii românesti interbelice. Spre deosebire de fundatiile postdecembriste înfiintate mult prea usor în scop de import masini fara taxe, Fundatia Universitara Constantin N. Vasiliu Bolnavu a fost înfiintata prin lege. Proiectul a fost prezentat în Senatul României la data de 13 decembrie 1923 de catre dr. Constantin I. Anghelescu, Ministrul Instructiunii Publice. În discutiile de atunci din Parlament, Ioan Bianu si Ermil Pangrati au salutat aceasta initiativa privata, subliniind penuria locurilor de cazare în Bucuresti pentru studentii din provincie, lipsiti de mijloace materiale. Aceasta lipsa era resimtita acut mai ales în contextul sosirii tinerilor ardeleni, basarabeni si bucovineni, dornici de a urma o cariera universitara în capitala României Mari.
Cu ocazia înfiintarii Fundatiei si la sugestia lui Nicolae Iorga, Constantin N. Vasiliu îsi adauga numelui particula „Bolnavu“, aceasta fiind porecla data bunicului sau, si el cunoscut de Iorga prin fapte de caritate în zona Valenilor.
La înfiintare, fondatorul doneaza Fundatiei suma impresionanta pentru acele vremuri de douasprezece milioane lei, suma ce o depasea pe cea alocata în bugetul national pentru cazarea studentilor în camine. Cu aceasta donatie s-a cumparat în Piata Amzei imobilul în care s-a amenajat sediul Fundatiei, ce cuprindea Caminul pentru studenti Vasiliu Bolnavu, o sala de conferinte, biblioteca si o editura proprie. Contributia fondatorului nu se opreste aici, el doneaza ulterior si o mare proprietate la marginea Bucurestiului, în zona Dudesti Cioplea, ale carei cariere de materiale de constructii erau destinate sa completeze veniturile proprii ale Fundatiei.
Gestul unic în istoria atât a filantropiei, cât si a culturii românesti are loc la data de 27 decembrie 1928, când Constantin N. Vasiliu Bolnavu înzestreaza Fundatia cu 575 hectare la limita Sinaiei, înspre Vârful cu Dor, dintre care 75 hectare lotizate în vederea construirii unei statiuni de odihna si creatie pentru personalitati ale culturii si stiintei românesti. Donatia a fost acceptata în numele Fundatiei de catre Nicolae Iorga, efor al acestei institutii în calitatea sa de Rector al Universitatii din Bucuresti. Din pacate, constructia acestui campus creativ a fost întrerupta de razboi si de raptul comunistilor. Ca un exercitiu de imaginatie, s-ar putea întrezari cât de mult ar fi beneficiat patrimoniul nostru de acest for deschis departarilor, în care ar fi coabitat de exemplu Marin Preda, Dina Cocea, Corneliu Baba si Magda Ianculescu.
Ceea ce pare azi o utopie, ca un fel de falanster cultural, era cât se poate de real, conform listei cu loturile deja alocate catre Ministerul Instructiunii Publice, Corpul didactic în genere, Academia Româna, Societatea Scriitorilor Români, Societatea Artistilor Lirici si Dramatici, Liga Culturala, Tinerimea Româna, Societatea „Carmen“, Institutele Geologice si Botanice, Ateneele Populare, Societatea Agronomilor, Uniunea Avocatilor etc etc. În plus, 400 de loturi erau alocate persoanelor care au facut servicii statului român.
Obiectul principal al Fundatiei a fost însa întrajutorarea studentilor si aceasta institutie a materializat cu modestie ceea ce azi pare doar un truism latrat politic: investitia în educatie ca un pariu deja câstigat cu viitorul. Caminul Vasiliu Bolnavu, initial un reper intrat în argoul studentesc al vremii, a devenit în timp o „sursa“ de membri ai Academiei Române, de la lingvistul Boris Cazacu, la eminentul jurist Valentin Al. Georgescu. La fel ca si în cazul lui Coanda, retorica lui „daca“ se poate repeta si în ceea ce-l priveste pe Emil Cioran – probabil ca literatura umanitatii ar fi fost mai saraca daca Cioran n-ar fi avut sansa unei burse Vasiliu Bolnavu.
Admiterea la aceste burse se facea strict individual, singurul criteriu de admitere fiind recomandarea profesorilor din universitatile si academiile bucurestene. Din acest motiv, în anii ’30, în caminul din Piata Amzei au ajuns sa coabiteze, la propriu, studenti cu vederi de dreapta cu studenti cu vederi marxiste, de exemplu Cioran si Miron Constantinescu, sau Victor Isac (presedintele Tineretului Universitar Taranist) si Gogu Radulescu. Aceasta nu face decât sa sublinieze complexitatea firescului acelor vremuri si generozitatea fondatorului care, desi deputat liberal, nu a conditionat accesul la resursele sale de afinitatile politice ale aplicantilor.
Sediul Fundatiei nu era doar un loc de cazare pentru studiosii meritorii, era si locul unor conferinte regulate, multe ramase în analele vocatiilor respective, cum a fost cea a lui Mircea Vulcanescu intitulata „Omul românesc“. Sau prelegerea savantului Gheorghe Marinescu „Despre eugenie“, în care marele neurolog, chiar daca detaliaza un subiect atunci la moda si repudiat azi, face o propunere de stricta actualitate – introducerea unui carnet individual de sanatate, pentru ca medicul specialist sa fie informat aprioric de antecedentele bolnavului.
Constantin N. Vasiliu Bolnavu înceteaza din viata pe 6 ianuarie 1944. În plin razboi, cu toate restrictiile, postul national de radio îsi întrerupe emisiunea pentru a anunta vestea. Definitorie pentru sentimentul general este nota lui Marin Preda din caietele de atelier pentru romanul „Delirul“ sianuarie 1944t: „C.N. Vasiliu Bolvnavu a murit, mare facator de bine… Pornise pe drumul anevoios al ocrotirii aproapelui…“ La scurt timp, municipalitatea decide ca strada Piata Amzei, adresa a Fundatiei, sa poarte numele fondatorului acesteia. Aceasta recunostinta imediata a fost urmata de o uitare generala a ceea ce a reprezentat numele Vasiliu Bolnavu, dintr-un motiv evident. Spre deosebire de Henri Coanda, fostii asistati marxisti cu oarece merite, napârliti în stahanovisti de rând, au vrut sa stearga facerea de bine din biografia lor.
Daca hiatusul era explicabil în spiritul dictaturii recente, indiferenta de azi a decidentilor fata de opera filantropica a lui Constantin N. Vasiliu Bolnavu nu are nici o scuza. Tine de bun simt ca, macar în paralel cu cautarea mostenirilor la Budapesta si a comorilor la Moscova, sa fie repuse în drepturi valorile din ograda proprie. Mai mult decât o placa memoriala, atât Fundatia, cât si proiectul comunitatii creative din Bucegi merita o resuscitare imediata. Pentru ca (buna)vointa donatorului sa fie respectata „în mod perpetuu“, asa cum i-au fost cuvintele dorintei sale.