Ziua de sâmbata, 13 aprilie, o zi de primavara adevarata, cum de multa vreme nu avusesem, nu s-ar fi putut încheia mai bine decât printr-un recital în panteonul cultural al tarii, Ateneul Român, oferit de unul dintre marii harpisti ai lumii, Ion Ivan Roncea.
În calitatea sa de solist al Filarmonicii „George Enescu“, avem bucuria de a-l asculta în fiecare stagiune în recitaluri si concerte de înalta clasa. Anul acesta, ne-am temut ca nu vom mai avea acest privilegiu, întrucât programul anuntat de secretariatul muzical al institutiei nu cuprindea si aparitiile maestrului. Abia acum, în luna aprilie, am aflat ca va concerta în zilele de 16 si 17 mai în compania Orchestrei Filarmonicii. Trebuie sa recunoastem ca ne aflam în fata unei practici nefiresti si unice: stagiunea Filarmonicii „George Enescu“ nu este adusa în întregime la cunostinta publicului meloman la începutul ei, adica din luna septembrie, asa cum se procedeaza în toate marile institutii muzicale ale lumii care, respectându-si numele, activeaza conform unei organizari impecabile, ci se comunica pe bucatele, în etape. Iar obtinerea biletelor nu este posibila decât prin deplasarea doritorilor pâna la Ateneu, pentru a le cumpara direct de la casa de bilete, neputându-se achizitiona pe Internet, nici achita cu cardul. Cu alte cuvinte, atât biletele, cât si abonamentele se platesc numai în numerar. Incredibil, pentru o institutie de prima mâna a tarii, în secolul XXI! Este doar un exemplu dintre multe altele care ar putea demonstra conducerea defectuoasa, timp de douazeci de ani, a Filarmonicii „George Enescu“ si, din pacate, perpetuarea situatiei chiar si dupa ce lucrurile, aparent, s-au schimbat.
Revenind la frumoasa zi de primavara 13 aprilie a anului de gratie 2013, când am avut fericita ocazie de a participa la un eveniment de exceptie, marca Ion Ivan Roncea, le vom spune celor care au lipsit, din varii motive (astenie de primavara ori, dimpotriva, dor de duca spre zone mai înverzite, ori lipsa de informare: doar patru afise în fata Ateneului pentru populatia unei întregi capitale înseamna aproape nimic – iata un alt exemplu de prost management), ca au ratat un regal muzical rareori oferit melomanilor pe o scena româneasca.
O carte de vizita ca aceea a marelui harpist s-ar fi cuvenit sa umple sala Ateneului Român pâna la refuz. Într-o societate cu respect pentru valorile culturale, asa s-ar fi întâmplat. Si sa mai spunem ca unul dintre cei mai apreciati harpisti ai lumii, adica Ion Ivan Roncea, nu are pâna astazi nici macar un CD editat în România. Vorbim de o cariera îndelungata, în care muzicianul a realizat sute de înregistrari si mii de concerte si recitaluri, dintre care, desigur, multe ar fi meritat sa fie reproduse pe disc. A fost declarat cel mai bun harpist din lume în 1976, când a câstigat prestigiosul Concurs International de Harpa din Israel, unde a primit, ca premiu, o harpa Lyon & Healy, confectionata la Chicago, considerata cel mai bun instrument de acest gen din lume. Pe aceasta harpa, Ion Ivan Roncea cânta si astazi. Este o adevarata bijuterie, asemenea viorilor Stradivarius si Guarneri sau flautelor Muramatsu. Dupa numai trei ani, în 1979, Ion Ivan Roncea primeste Certificatul de Apreciere din parte Asociatiei Harpistilor Americani, iar în 1984 i se decerneaza premiul „Lily Laskin“ al Societatii pentru Renasterea Harpei din S.U.A. Pentru cine a trait acut în acei ani de totala izolare culturala si sociala, o astfel de performanta poate parea ireala, iar pentru cei care au pasit în viata mult mai târziu, ea este, probabil, de domeniul trecutului. Acestora le voi spune, însa, ca acea performanta ramâne neegalata pâna astazi. Si fara îndoiala acum, la vârsta maturitatii depline, Ion Ivan Roncea justifica din plin performanta sa din tinerete, un adevarat Everest al recunoasterii mondiale. De aceea ne miram de lipsa de interes de care are parte tocmai acum, când aparitiile sale scenice sunt din ce în ce mai pline de harul celor daruiti cu adevarat.
Iata cum îl apreciaza critica de specialitate din întreaga lume dupa recitalurile si concertele sustinute în cele mai reprezentative centre muzicale: „interpret de clasa mondiala, un mare muzician“ (Londra); „a prezentat un recital stralucitor, primit cu entuziasm de catre public“ (New York); „maiestrie inegalabila“ (Frankfurt); „un virtuoz al harpei“ (Budapesta); „un liric al harpei“ (Salzburg); „un muzician suta la suta, un artist complet, unul dintre cei mai buni harpisti ai lumii“ (Bucuresti). E greu sa însiram tarile si scenele muzicale unde marele nostru muzician a cântat, dar ne putem bucura ca a ales sa traiasca în România si sa ne încânte în fiecare stagiune pe noi, melomanii români.
Harpa, prin excelenta, este un instrument foarte rafinat, cu un sunet celest ce linisteste spiritele si ne învaluie într-o aura de lumina lina. Orice piesa cântata la harpa este o adevarata încântare atunci când aceasta e mânuita cu har. Recitalul oferit de catre Ion Ivan Roncea ne-a purtat într-un spatiu sonor foarte bine elaborat, în care fiecare piesa aducea un plus de expresie, mentinând treaza atentia publicului si dorinta de a asculta cât mai mult. Asa se face ca dupa optzeci de minute de muzica maestrului i s-au solicitat, cu insistenta, trei bisuri si înca ar mai fi fost loc pentru altele.
Recitalul s-a deschis cu o lucrare foarte importanta pentru istoria muzicii românesti: singura marturie de muzica baroca de pe teritoriul nostru, „Codex Caioni“, o culegere de piese compuse de Ioan Caianu, calugar franciscan care a trait în Transilvania, primul compozitor român de muzica culta. Sonoritatea harpei este cea mai potrivita pentru armoniile clare, pure si pline de rafinament ale partiturii, pe care artistul le-a pus în evidenta cu o emotie bine controlata.
A urmat „Sarabanda si Ground“ de William Croft, si el compozitor si organist, asemenea lui Ioan Caianu. Asadar, maestrul a propus o replica a barocului englez cât se poate de binevenita. Am putut remarca usor diferentele semantice, solutiile armonice, ornamentale si tehnice pe care aceasta muzica le impunea. Cu miscari de magician, Ion Ivan Roncea ne-a introdus în atmosfera curtilor regale ale acelor vremuri, al caror ecou, probabil, se mai face simtit si astazi, dar la care noi, muritorii de rând, putem avea acces doar cu ochii mintii, ajutati, iata, si de sonoritatea harpei lui Roncea. Si pentru a nu spulbera vraja, recitalul a continuat tot cu o lucrare baroca, plina de farmec si virtuozitate, apartinând celebrului compozitor englez Henry Purcell.
Un slagar al perioadei baroce, cu siguranta, este celebra „Passacaglia“ a lui Georg Fridrich Händel, care a sunat impecabil la harpa. Claritatea interpretarii, constând în proportia perfecta a tempo-urilor si, dinamicii, a dus la o explozie de aplauze, pe care, de obicei, le astepti la final de recital (noi ne aflam de abia la jumatatea primei parti).
În prelungirea atmosferei create de capodoperele muzicii baroce ne-a fost prezentat „Preludiul din Suita în stil vechi“ de George Enescu, o lucrare de mare rafinament, ce presupune o tehnica desavârsita a instrumentului, a carei eclatanta interpretare a transformat Ateneul Român în cea mai frumoasa catedrala. Sufletele noastre vibrau din ce în ce mai intens, atmosfera se încalzea tot mai mult, pentru ca prin „Sonata“ lui Mateo Albeniz (preot si compozitor) sa dobândeasca nuante de-a dreptul incandescente, pregatindu-ne pentru filonul romantic al muzicii lui Jan Ladislav Dussek, compozitor ceh si pianist concertist bine cunoscut în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, unul dintre primii interpreti caruia i s-au organizat turnee europene, de la Londra pâna la Sankt Petersburg.
În a doua parte a recitalului, registrul trairilor s-a schimbat, odata cu aducerea în fata publicului a muzicii lui Debussy. Coardele harpei pareau atinse de adieri de vânt, de voaluri de matase, si nu de mâini omenesti. „Fata cu parul balai“ si „Arabesc nr.1“ sunt lucrari ce par desprinse dintr-o lume mitica, de poveste, cu nuante si armonii de o subtilitate tipic impresionista, pentru care este nevoie de o tehnica speciala. Asemenea tuselor difuze din pictura, sunetele ne creeaza senzatia unei perdele de ceata prin care întrezarim siluete, întotdeauna imponderabile, iar imaginatia noastra este continuu alimentata cu senzatii ce activeaza parca toate simturile. În acest gen de muzica, harpa lui Ion Ivan Roncea a sunat divin.
Precum marii actori care pot doar cu o privire sau o ridicare din sprânceana sa subjuge o sala întreaga, s-o tina cu rasuflarea la gura, Ion Ivan Roncea, printr-o ciupitura de coarda, ne-a dezvaluit atmosfera de virtuozitate si senzualitate ce urma a fi instaurata de muzica lui Isaac Albenitz, cu voluptatea ei tipic hispanica: „Malagueña“ si „Serenada“ au electrizat publicul.
Într-un continuu ascensio de expresie si maiestrie au urmat „Variatiunile pe o tema de Mozart“ de Mihail Glinka, în care discursul instrumental a stralucit, pentru ca finalul recitalului sa aduca în fata publicului „Fantezia pe teme din poemul simfonic Vltava“ de Hanus Trnecek, acesta din urma fiind un renumit harpist ceh, motiv pentru care lucrarea pune în valoare atât de bine valentele instrumentului si performantele interpretului.
Dezlantuirea aplauzelor si uralele provocate de reusita punerii în scena a acestui fascinant periplu muzical l-au convins pe Ion Ivan Roncea sa mai acorde înca trei bisuri: „Dansul focului“ de David Watkins, „Ragtime“ de Scott Joplin si „Colorado“, un dans popular venezuelean, toate trei smulgând ropote de aplauze si ovatii.
Am privit toata aceasta spectaculoasa evolutie din ultimul rând al salii, locul din care auditia este mai buna si, pe tot parcursul spectacolului, m-am simtit subjugat de mâinile artistului, mâini care – datorita faptului ca nu puteam distinge coardele subtiri ale instrumentului de la o asemenea distanta – pareau sa miste doar aerul, provocând însa cele mai diafane sau grave sonoritati, într-un dans când ritualic, când uimitor de senzual, când aprig si mistuitor, asemeni unor limbi de foc. Coregrafia fascinanta a acelor mâini imponderabile ma determina sa consider recitalul ce ni s-a oferit la Ateneul Român în seara zilei de 13 aprilie ca pe un act de adevarata magie.
Autor: ION BOGDAN STEFANESCUApărut în nr. 420