Un dram de nebunie

„Impuritatea“, particula de praf, zgură, funingine care face posibilă formarea norilor… Fără acel „punct“ de condensare nu ar exista – oricâtă umezeală ar fi – nici nori şi nici ploaie.  La fel, fără impuritatea unei „nebunii“, a unui vis îndrăzneţ, a unui păcat nemărturisit, a unei iubiri îngropate, a unei ambiţii ruşinoase nu am putea transforma umezeala cunoştinţelor, trăirilor, întâmplărilor şi, în general, umiditatea sufocantă a vieţilor noastre în nori, apoi în ploaie binefăcătoare şi roditoare.  Aerul pur al vieţii noastre este sterp, el trebuie să fie „zgâriat“, maculat pentru a deveni fertil. Acelaşi invaziv fir de praf generează perlele din adâncuri şi norii din înaltul cerului. Un fir de nebunie leagă norii şi perlele raţiunii. Fără să fie „poluat“ de o idee nebunească, de un ideal „neavenit“ – aerul minţii noastre nu ar putea să închege niciodată monumentalele edificii plutitoare pe albastrul cerului ei, catedralele înspumate ale „adevărurilor“ şi „certitudinilor“ de o clipă ale raţiunii. Fără firul de nisip care s-o rănească, mintea noastră nu ar rămâne decât o simplă scoică. Acel grăunte de nebunie din miezul celor mai grandioase proiecte ale raţiunii umane şi care până la un punct îl face pe geniu vecin dementului… „Ştiu că nu ştiu nimic şi astfel ştiu că sunt cel mai înţelept dintre muritori“, „lumea este o umbră a unei alte lumi“, „dacă de fapt eu nici măcar nu exist şi Dumnezeu este Dracul?“, „pot fi fericit fără să posed nimic, fără chiar nicio plăcere“, „viaţa este vis al nefiinţei“, „eu sunt Dumnezeu“, „lumea este o maşină, un mecanism şi poate fi stăpânită într-un mod similar“, „voinţa, şi nu raţiunea, ia decizii“, „nu există realitate, ci numai interpretări, realitatea este doar un anumit mod de a interpreta“, „totul este una“.  Aceste particule complet nerezonabile şi altele asemenea au generat imensele formaţiuni noroase ale raţiunii – minuţios elaborate, detaliate în cele mai fine aspecte cu dalte milimetrice.  Dar nu doar grandioasele opere filosofice ale umanităţii datorează totul unui firicel de nebunie. Le-am invocat aici doar pentru că, în ciuda grandorii lor, sunt la fel de evanescente ca toate împlinirile omului, care, fatalmente, în ciuda avertismentului biblic, fiinţă muritoare şi neştiutoare fiind, nu-şi poate ridica locuinţa decât pe nisip, niciodată pe stâncă. Doar acest îngemănat contrast dintre măreţie şi nimicnicie le face mai vizibile. Dar de fapt omul nu este capabil să facă un singur pas fără un dram de nebunie. Când ajunge să şi-l piardă, îşi va târî picioarele până la primul loc unde se poate prăbuşi în voie.  Erasm a dovedit cu vârf şi îndesat că toate realizările semnificative ale fiinţei umane se întemeiază pe acest praf al nebuniei – de la iubire şi zămislire până la politică şi imperii.  Firul care leagă doi oameni într-o iubire este chiar acest firicel de praf al unei nebunii comune. Când dispare, cei doi se separă, norul dragostei se împrăştie într-o toropitoare umezeală. Liantul, mortarul nevăzut care ţine laolaltă cărămizile unei case nu este decât un vis nebunesc, un ideal nerezonabil – postularea unui eu în doi.  De la căutarea adevărului până la căutarea lui Dumnezeu, de la ştiinţă şi filozofie până la marile pasiuni şi poezie – impuritatea nebuniei coagulează în sublimi nori ai spiritului întreaga transpiraţie a faunei şi vegetaţiei humanoide. Ceea ce numim o mare idee sau un mare ideal e acelaşi firicel de praf, aceeaşi nebunească pulbere care – odată apărută – ne face să fim încredinţaţi că de multă vreme, dintotdeauna, „plutea în aer“.