Bogdan Cretu, Inorogul la Portile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: studiu comparativ, vol. I (Premise. Bestiae Domini, 250 p.), vol. II. (Bestiae Diaboli, p. 255-490), Iasi, Academia Româna, Institutul European, Colectia „Societate & cunoastere“, 2013.
Cea mai teapana cercetare literara individuala, la început de mileniu, îi apartine lui Bogdan Cretu. De prin 2010, s-a distantat de activitatea gazetareasca regulata, desi ajunsese unul dintre cronicarii incomozi (credibili). S-a consacrat astfel proiectului academic despre Dimitrie Cantemir. O alegere un pic ciudata pentru un intelectual obisnuit sa comenteze literatura la zi. Când esti foarte tânar, foiletonul se poate strecura printre hobbyuri. Când esti doar tânar, trebuie sa alegi. Universitarul iesean a ales chibzuit si tema, si rezolvarea ei. Putini stiu ca la Facultatea de Litere a Universitatii „Al. I. Cuza“, Bogdan Cretu preda cursul de literatura veche. Asadar, optiunea a depins si de obligatiile profesionale. Si, cum se petrece în majoritatea cazurilor, ideile însemnate apar când ne aflam în situatia de a-i convinge pe altii.
„Inorogul la Portile Orientului“ înseamna absolvirea unui test de excelenta. La 35 de ani – „nel mezzo del camin di nostra vita“ – autorul a ajuns o autoritate în materie. De acum încolo, are obligatia sa publice numai studii impecabile. Îmi fac datoria, semnalând ca lucrarea merita, fara umbra de dubiu, sa obtina toate premiile, inclusiv cel acordat de Academia Româna. Personalitatea principelui iluminist, extrasa din aceasta monografie, seamana cu un minereu care, pe masura ce e netezit, îsi dezvolta o reactie de autoaparare, marindu-si, necontenit, suprafetele grunjoase. Bulgarele de aur nu-i permite niciunui mester sa-l prelucreze pâna la forma unui lingou. Dar Bogdan Cretu se poate bucura ca a desprins firicelele necesare forjarii inelului cu sigiliu.
Sicriul si dulapul
Cartea se impune si prin curajul de a aborda, cu instrumentele contextualizarii la nivel continental, un subiect intens dezbatut în ultimii 50 de ani. De altminteri, Bogdan Cretu se plimba cu pasi fermi între premisa-concluzie referitoare la caracterul anticipator al enciclopedistului: „Cantemir este mai degraba un scriitor european decât unul român. Acest lucru nu trebuie sa ne deranjeze, ci, dimpotriva, sa ne bucure. Odata cu el, devenim si noi europeni cu câteva secole mai devreme“ (p. 65). Oarecum, efortul se înscrie în directia sintezelor lui Virgil Cândea, Alexandru Dutu, Dan Horia Mazilu si Stefan Lemny. Diferenta consta în „limitarea“ interesului asupra „Istoriei ieroglifice“. Pentru prima data, (anti)eroii din roman sunt caracterizati microscopic. Bogdan Cretu numara, cu manusile de box în mâna, firele de par din blani si penele.
Rezulta astfel un dictionar integral al personajelor, realizat cu eruditie si perspicacitate, cu talent si vioiciune, cu viziune integratoare si atentie la interpretarea potrivita, cu placere si forta persuasiva. Dupa lungi argumentatii, pigmentate cu anecdote si observatii comparatiste, criticul arata o stiinta a verdictului care denota pricepere si în teologie, si în treburile mirene. Tonul oscileaza între minunarea specifica unui crestin botezat la maturitate, atitudinea credinciosului hâtru-rationalist si placerea poantei desacralizate, gratuite: „Un medieval nu si-ar fi permis sa faca dintr-un simbol al lui Hristos si al Fecioarei Maria imaginea unei femei usoare, adulterine. Cantemir, dimpotriva, îsi provoaca sursele si le manipuleaza pentru a-si atinge scopurile nu doar estetice, ci si punitive, vindicative“ (despre Nevastuica, p. 340); „Girafa lui Cantemir este una lipsita de suflet. Daca s-ar izbi de ceva, pieptul sau ar suna a gol“ (despre Camilopardal, p. 387). Ar fi exagerat sa presupunem ca lighioanele ar fi niste forme fara fond. Mai degraba, s-ar putea sustine ca disimuleaza fara gratie.
Exegetul nu se exalta, nu propune viziuni antropologice sau unghiuri (post)structuraliste. Metoda lui e corecta: reconfigurarea, pe cât cu putinta, a mentalitatilor epocii în care Cantemir si-a definitivat opera. Nu-l atrage nici lectura „inversa“ practicata de G. Calinescu în „Istoria…“ lui, nici derapajele protocroniste. Valoarea istorica a textului constituie tinta explicita a cartii. În subsidiar, Bogdan Cretu lupta pentru toleranta. Literatura este un sicriu. Daca îi deschidem capacul, se transforma în dulap cu garderoba retro. Nu are rost sa o purtam pe strada. Însa ne putem desfata cu ea la un bal mascat. Nu înainte de a-i pipai si a-i repeta cusaturile. Si, daca tot vrem sa ne falim cu straiele strabunicii, macar sa le asortam: „S-ar putea ca noi, astazi, dupa ce i-am citit pe romantici, pe Poe, pe simbolisti si, pe urma lor, pe Bacovia, sa nu mai fim impresionati de o asemenea încapatânare de a vedea doar aspectele de rau augur ale pasarii; la începutul secolului al XVIII-lea însa, corbul nu se identifica exclusiv cu o asemenea ipostaza. Cantemir este cel care împinge viziunea pâna la extrem“ (p. 263).
Traditie si inovatie
Pe întreg parcursul celor doua volume, asistam la promovarea interesului pentru preocuparile care nu intra în orizontul de asteptare a contemporaneitatii. Respectarea „adevarurilor“ cronologice devine masura acceptarii schimbarilor. Daca istoria s-a sfârsit, s-a încheiat si meditatia asupra umanitatii: „Unul dintre marile pacate ale cercetarii actuale, cel putin din cultura româna, în care nu exista nici o traditie a verificarii informatiilor la sursa, nici posibilitatea de a avea acces la aceste surse, este denaturarea mesajului operelor vechi prin smulgerea lor abuziva din contextul firesc. Aplicam asupra textelor clasice tot felul de grile de lectura, care de care mai îndraznete, le trecem prin diferite site teoretice, ideologice, le deformam mesajul, le traducem pe întelesul nostru, le obligam sa ne vorbeasca despre problemele si crizele noastre, pentru a fi „actuale“, dar nu facem un lucru esential: nu ne mai îngaduim efortul de a reconstitui mentalitatea care le-a dat nastere, nu mai întelegem valorile care le-au generat, tipul de cunoastere pe care ele o ilustreaza“ (p. 17). Bogdan Cretu semnaleaza, indirect, problema esentiala în receptarea scrisului medieval. Îndepartarea cititorilor de acest domeniu nu-si gaseste cauza în impasul metodologic, ci tocmai în debandada provocata de presupusa necesitate de a înnoi obiectul. Perspectiva adoptata în „Inorogul la Portile Orientului“ încearca sa decanteze raportul între traditie si inovatie din „Istoria ieroglifica“. Astfel, reiese ambitia de a observa intentia auctoriala cantemiriana.
Criticul nu se multumeste sa constate sincretismul codurilor. Îl intereseaza sa explice de ce a selectat savantul anumite personaje în ipostaze (anti)canonice. Jungla închipuita de erudit se situeaza la jumatatea distantei între moralitatile din fabliaux si din fiziologii si moravurile romanului realist. Bogdan Cretu identifica o poetica a gradatiei, a efectelor bine cumpanite. Personajele se comporta teatral, atât în sensul scenic al jocului si al controlarii epicului de catre discurs, cât si în cel peiorativ, fals, fatarnic. „Istoria ieroglifica“ are la baza binomul amânare-asteptare. Întâi, facem cunostinta cu fauna si, concomitent, cu darurile si naraviile ei. Iar când anticipam ca se declanseaza naratiunea, ne trezim ca principele ramâne în sala tronului. Respinge lupta armata. Prefera diplomatia. Asa se si rezolva conflictul Inorogului cu rivalul sau, aparent de moarte, Corbul. În consecinta, romanul este o progresie retorica. Desigur, dihaniile se definesc prin limbaj. Numai ca, remarca îndreptatit cercetatorul, însusirile se amesteca. Oglinda în care se reflecta imaginile vorbitorilor nu omogenizeaza nuantele. Oaia cu soric nu este un nonsens, ci un modus vivendi.
În public sau în privat, supravietuirea depinde de manevrarea intereselor. Umilinta si grandomania nu reprezinta decât trasaturi exterioare, aparente. Una dintre performantele lui Bogdan Cretu vizeaza deconspirarea faptului ca, în „Istoria ieroglifica“, oratorii au putere egala, datorita abilitatii de a atrage atentia celorlalti. Fiecare detine autoritate, inclusiv o „paria“, precum Vidra: „Potentialul sau simbolic nu este unul generos. Si atunci de ce a ales-o Cantemir? Ei bine, tocmai în vederea unei tactici narative bine chibzuite. Despre ce este vorba? Deocamdata, primele confruntari nu fac decât sa pregateasca intrarea în scena a marelui impostor, Strutocamila, hibridul grotesc, insul «fara însusiri». De aceea, este nevoie ca primele personaje care se produc sa faca parte ele însele din aceasta clasa hulita, a hibrizilor. În mod calculat, autorul arunca în prima linie Liliacul, Vidra, Bâtlanul, Brebul: acestea sunt «jiganiile» care se înscriu cele dintâi la cuvânt, întrucât ele traiesc între doua lumi, între mediul acvatic si cel terestru sau aerian, prin urmare, sunt susceptibile de a-si adaptat faptura la mai multe regnuri“ (p. 440).
Trei observatii de amanunt am în legatura cu aceasta teza exemplara. Prima porneste de la uzul îngust al termenului „cult“ în relatie cu scrisul (p. 40). Orice tiparitura, chiar si în medievalitate, are caracter cult. Probabil, Bogdan Cretu se refera la capacitatea lui Cantemir de resemantizare a cliseelor lingvistice. A doua priveste interpretarea în cheie taumaturgica a inorogului: „Fapt este ca, spre finele Evului Mediu începe sa circule aceasta credinta în forta curativa a cornului de licorn. Prin urmare, imaginii-tip a fecioarei cu unicorn i se asociaza si cea a inorogului care îsi înmoaie cornul în apa unei fântâni sau a unui lac, pentru a o purifica“ (p. 146). În realitate, nici aceasta scena nu se abate de la semnificatia pregnant erotica, întrucât, în sistemul catahrezelor crestine, Maica Domnului era asociata fântânii. A treia provine din inadecvarea stilistica, pe alocuri, a comentariilor, care abuzeaza de registrul colocvial.
În rest, monografia inspira siguranta lucrului temeinic realizat. „Inorogul la Portile Orientului“ este o contributie pe potriva principelui Cantemir.