OCTAVIAN NEMESCU in dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU
Octavian Nemescu este un compozitor erudit, a carui creatie ne reveleaza un drum initiatic, incarcat de sacralitate, de un noian de simboluri, de trimiteri spre zone ezoterice, incifrate, care, printr-o alchimie a sunetelor bine controlata, creeaza o atmosfera ritualica de o mare incarcatura spirituala.
Ion Bogdan Stefanescu: Amprenta muzicii dumneavoastra este a unui initiat in lumea simbolurilor, a ritualurilor diferitelor culturi universale. Cum ati ajuns la acest mod de creatie care, prin fiecare compozitie, ne reveleaza si noua, interpretilor, dar si ascultatorilor muzicii dumneavoastra, o lume atat de diferita?
Octavian Nemescu: Este un deziderat estetico-spiritual pe care mi l-am fixat inca din tinerete. Am fost mai multi creatori de arta care, prin anii ’60 ai secolului trecut, am realizat o solidaritate care nu mai exista astazi in viata artistica. Am facut parte, impreuna cu Corneliu Dan Georgescu, dintr-un grup de artisti cu care am ramas pana astazi solidar in idei si estetici; erau printre ei Corneliu Cezar sau Lucian Metianu, cu care impartaseam anumite concepte artistice inca din studentie. Acest grup de avangarda cuprindea artisti si din alte zone de creatie artistica, cum ar fi pictorii Marin Gherasim si Sorin Dumitrescu sau poetul Ioan Alexandru. Din punct de vedere estetic, promovam directia esentialista sau arhetipala. De fapt, prin prisma filosofica, ne aflam pe directia initiata de Platon, primul care a pus in discutie ideea de arhetip: acele modele eterne, matricele originare ale Lumii, care exista in afara pesterii in care traim, a corpului fizic. In aceasta Pestera, asa cum spune si Buddha, exista multa suferinta. Dar aceste matrite transcend Lumea fizica si sunt eterne. Cel care, din punct de vedere artistic, a fixat intr-o materializare plastica ideile respective a fost compatriotul nostru, Constantin Brancusi. Este primul care a incercat sa surpinda esenta lucrurilor. Spre exemplu, „Pasarea maiastra“ este o matrice originara a tuturor pasarilor.
I.B.S.: A zborului.
O.N.: Exact. In variantele operelor sale nu se vede nici un caz particular de pasare, ci doar esenta zborului tuturor pãsãrilor. De asemenea, „Madamme Pogany“ este esenta capetelor, fetelor umane, indiferent de rasa sau sex. Ochii aceia mari reprezinta organul primordial al tuturor fiintelor vii. Ei bine, noi ne-am propus sa continuam aceasta estetica, gasindu-i variante in muzica, pictura si poezie. Ioan Alexandru era in cautarea unor cuvinte matrice ale tuturor limbilor, cuvinte arhetipale care apartineau unei limbi originare, disparute dupa Turnul Babel. Eu am ramas fidel acestei estetici arhetipale pana astazi.
I.B.S.: Cum realizati aceasta sondare arhetipala?
O.N.: Printr-o incursiune imaginarã in lumea de Dincolo. Asta presupune sa fii obsedat de moarte.
I.B.S.: O moarte pe care o privesti cu teama sau ca pe o deschidere a unui alt nivel existential? Eu privesc viata ca fiind un nivel al evolutiei noastre spre absolut.
O.N.: Nu privesc moartea cu frica, din contra, cu mare nadejde. Acolo este casa Spiritului. Viata in lumea materiei este o calatorie intr-un loc strain. Moartea este intoarcerea acasa. In mod sigur, in lumea asta pe care o traim avem niste lectii de invatat. Daca nu ni le asumam, vom reveni.
I.B.S.: Va puteti acomoda si chiar pozitiona in aceasta lume?
O.N.: Foarte greu. Ma simt ca o furnica singuratica (un caz atipic pentru exemplarele acestei specii) in fata imensitatii Lumii. Cu cat inaintez in varsta si ma apropii de sfarsitul acestei vieti trupesti, imi dau seama ca aceasta Lume este, de fapt, un teatru al confruntarilor…
I.B.S.: Al confuziilor.
O.N.: Al marilor confuzii, foarte bine spus. Parca ceata mentala, gnoseologica, din epoca aceasta, ce ne-a fost harazita sa o traim, nu a fost niciodata atat de densa. Alte perioade istorice pareau mai sigure din punct de vedere al cunoasterii. In momentul in care revenim in trup suntem condamnati sa traim intr-o colivie psiho-mentala, adica sa avem o viziune reductionista asupra Lumii. Creierul este capabil sa sondeze doar o fasie din ceea ce se intampla pe lumea asta si multi au trait intr-o eroare colectiva fiind convinsi ca detin marile adevaruri. Dupa Turnul Babel au aparut mai multe conceptii despre Viata, pentru ca desi exista un singur Dumnezeu, sunt mii de credinte religioase si fiecare afirma ca doar in curtea lui se afla pomul adevarului. De aici, in cel mai bun caz, dispretul fata de celalalt si, in cel mai rau caz, razboaiele, varsarile de sange, fanatismul. Epoca post-moderna este marcata de un acut relativism, de atomizare, fiindca intre noi exista diferente de credinta, avem gusturi diferite, traim fiecare pe o alta „craca“ a acestui pom existential. Practic, am ajuns aproape cu totii intr-o stare de incomunicare cu ceilalti. Acest lucru poate fi bun doar pentru ca realizam ca singurul adevar pe care il stim e ca nu stim mai nimic, ca suntem incapabili, cel putin deocamdata, sa cuprindem cu creierul nostru totul, Intregul. Pe de alta parte, este rau, pentru ca nu mai exista solidaritati. Suntem, practic, fiecare, spate in spate cu celalalt.
I.B.S.: Aveti vreo speranta?
O.N.: Am speranta ca atunci cand vom muri, vom evada din aceasta colivie a creierului si abia apoi vom avea o constiinta dilatata, spre a putea asimila adevarurile absolute.
I.B.S.: Nu credeti ca acest efect al insigurarii vine si dintr-o informatizare excesiva?
O.N.: Da, iata paradoxul. Explozia informationala in care traim duce practic la o mai mare ignoranta. Fiecare dintre noi am ajuns sa cautam in aceasta avalansa informationala numai o felie subtire de care suntem direct interesati, de care ne agatam. In rest, ramanem ignoranti. In contextul lumii muzicale in care traiesc, observ ca din ce in ce mai putini muzicieni, colegi compozitori sunt curiosi sa asculte muzica. Tendinta noastra este de a auzi numai propriile creatii. Nu mai avem rabdare sa intram in contact si cu ceea ce compun confratii nostri. Multi chiar declara cu cinism ca sunt intoxicati de atata muzica, nu mai pot suporta auditia unei piese muzicale de la un capat la altul. Ca sa-l citez pe Sorin Petrescu – un eminent pianist, predispus continuu reflectiei, colegul tau de la „Trio Contraste“, de departe cea mai buna formatie din Romania in sfera muzicii contemporane –, „traim intr-o lume a nerabdarii“ in care nu ne mai oprim asupra lucrurilor esentiale. Asistam la o rasturnare a scarii valorilor. Nimeni nu mai stie sa diferentieze un compozitor bun de unul prost.
I.B.S.: Nu credeti ca aceste criterii de valoare ar trebui formate inca din scoala?
O.N.: Scoala nu mai pune deloc accent pe cultura si, chiar daca exista profesori care incearca din rasputeri sa inradacineze aceste scari valorice, tinerii care au aversiune pentru tot ce li se impune cu forta de catre niste instante autoritare, isi cauta in alte parti sursa de informatie, unde gasesc judecati de valoare diferite, alte tipuri de manifestari, sa le spunem, artistice. Tineretul de astazi se perinda prin discoteci. Kitsch-ul inunda viata noastra de toate zilele si, din pacate, observ la acesti tineri incapacitatea de a se apara de ceea ce este nociv.
I.B.S.: Se imbolnavesc treptat si sigur.
O.N.: Gasesc ca exista o corespondenta intre bolile fizice si cele psihice. Asa cum exista sedentarismul fizic, exista si cel psiho-mental. Apoi SIDA, acea incapacitate de a te apara de microbii care te inconjoara – poti muri din cauza unui simplu guturai –, isi are corespondentul in plan spiritual: putem spune ca suntem bombardati de tot felul de productii kitsch de care, de asemenea, nu ne putem apara. Ca atare, le gustam, le perpetuam si astfel unii dintre noi isi formeaza gustul prost in receptionarea muzicii, artelor plastice, literaturii, filmului etc…
I.B.S.: Cu alte cuvinte, devii mult mai usor dependent de banalitati decat de o zona spiritualizata.
O.N.: Exact. Observ cu mare uimire cum oameni cultivati emit parerea cum ca ar trebui sa dispara granitele intre cultura inalta si subcultura. Ei militeaza pentru disparitia acestor „ziduri chinezesti“ intre zonele culturii.
I.B.S.: Dar cum era pe vremea cand dumneavoastra ati dobandit aceasta scara de valori, mai intai in familie, apoi in scoala si, mai departe, in grupul acela de avangarda?
O.N.: Noi am fost educati in conjunctura existentei acestor ziduri. Stiam ca numai un anumit tip de cultura este valoroasa, pretioasa si pe aceasta trebuie sa o slujim. Restul, adica subcultura, era tratat cu foarte mult dispret.
I.B.S.: O atitudine aristocrata.
O.N.: Dar ce e rau in existenta unei aristocratii spirituale? Acum traim o epoca a democratizarii gusturilor, prin dinamitarea acelor bariere bine construite intre valoare si non-valoare, care duce la crearea marilor confuzii. In tineretea mea, noi, cei din Romania, abia iesiseram din zona proletcultismului, a culturii de mase, care a dominat anii ’50, deschiderea spre Occident petrecandu-se in 1963, cand ma aflam student in anul VI la Conservator. Atunci, „tovarasul“ profesor care preda disciplina de marxism-leninism ne-a spus: „dragi tovarasi studenti, incepand din semestrul doi, doctrina proletcultista nu mai este valabila. Sunteti liberi sa incercati orice oferta estetica, liberatea este totala“.
I.B.S.: Nu pot sa cred. Nu a fost un soc?
O.N.: Bineinteles. Noi am ramas uimiti. In acel moment, de fapt, s-a produs fractura intre comunismul de tip sovietic si cel chinezesc, iar Gheorghiu Dej, care a facut multe crime si mult rau cat a fost la conducerea Partidului, probabil ca sfatuit de altii a hotarat sa nu fie nici de o parte, nici de cealalta. A ales o cale de comunism independenta. Deci nu cu Ceausescu a inceput aceasta independenta, care insemna deschiderea spre Occident. Pentru noi a fost uluitoare aceasta deschidere si am crezut ca va fi valabila pentru tot restul vietii. Dar nu a durat decat foarte putin, din ’63 pana in ’71, cand Ceausescu, intors din China si Coreea de Nord, a venit contaminat cu o alta versiune a culturii de mase.
I.B.S.: O gura de aer scurta, dar buna.
O.N.: Doua generatii am profitat de aceasta gura de aer. Am mers mana in mana, intr-o solidaritate nemaipomenita si prima faza a fost sa prizam la tendintele de avangarda din Occident.
I.B.S.: N-au venit ca o avalansa peste dumneavoastra?
O.N.: Bineinteles. Cativa dintre noi, care inca eram studenti, si cei din generatia dinainte, care ne erau profesori asistenti si carora le aduc un pios omagiu – Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Myriam Marbé, Stefan Niculescu si Aurel Stroe, cu care eram intr-o relatie de mare prietenie –, am constituit o echipa de rezistenta la proletcultismul oficial.
I.B.S.: Aceasta rezistenta se manifesta chiar si fata de profesori, nu? Caci asistentii lor erau foarte deschisi la noutate, pe cand ei ramasesera destul de inchistati.
O.N.: Da. Mihail Jora si Paul Constantinescu, prestigiosi profesori, modernisti la vremea tineretii lor, devenisera, in acea perioada, foarte inchistati. Noi, avangardistii, am fost amenintati ca vom fi dati afara din Facultate daca vom continua sa scriem muzica seriala sau aleatorica, la moda pe-atunci. Or, aceasta deschidere din ’63 a insemnat enorm pentru generatia noastra. Problema era insa ca cei din conducerea Uniunii Compozitorilor au continuat sa tina departe acest grup format din cele doua generatii. Cand prezentam lucrarile noastre avangardiste pentru acel „bun de difuzare“, cenzura functiona drastic, chiar in aceste conditii de libertate din punct de vedere ideologic.
I.B.S.: Asta nu era rautate?
O.N.: Din comisie faceau parte „locotenentii“ lui Ion Dumitrescu, presedintele Uniunii…
I.B.S.: Oameni incruntati.
O.N.: Ce metafora potrivita! Considerau ca aceasta explozie modernista este o amenintare la adresa lor. Noi ii numeam pe ei „pasunisti“, adica adeptii prelucrarii, la modul traditionalist, a folclorului autohton, pe cand acest grup de avangarda avea o viziune internationalista si, ulterior, in grupul cu preocupari arhetipale, viziunea s-a transformat intr-una universalista. Tindeam spre o estetica cu viziune globala, de factura cosmica si supra-cosmica. In anii ’68 – ’69, ne cautam un drum propriu, romanesc. De aceea ne-am agatat de Brancusi, predecesorul arhetipalismului in zona esteticului, directie artistica pe care nu o impartim cu nimeni din Europa si din lume.
I.B.S.: Mai sunt si alte curente pe care ni le putem aroga in plan universal?
O.N.: Sigur ca da. Cu cativa ani inainte, in 1965, a fost lansat spectralismul prin Corneliu Cezar. De fapt, sunt trei directii in cadrul spectralismului: cel inceput de Corneliu Cezar, asa numitul spectralism isonic, apoi exista spectralismul improvizatoric si monocordic al lui Horatiu Radulescu si Iancu Dumitrescu, si abia zece ani mai tarziu apare spectralismul francez, care este unul structuralist, matematizat, in cautarea unor armonice indepartate de fundamentala.
I.B.S.: A reusit aceasta ierarhizare sa fie omologata?
O.N.: Nicidecum. Vocea francezilor a fost mult mai puternica decat a noastra, care eram complet izolati. Multa vreme s-a spus ca ei sunt parintii spectralismului. Mult mai tarziu Horatiu Radulescu a pretins ca el a initiat acest curent, dar eu depun marturia prioritatii lui Corneliu Cezar. Cred ca si Lucian Metianu poate depune aceasta marturie alaturi de mine. Dar, apropo de intaietatea unei idei artistice, cred ca nu ar trebui sa conteze atat de mult momentul aparitiei, ci valoarea operelor create in numele acelor idei estetice.
I.B.S.: Aveti perfecta dreptate, dar pentru o istorie corecta a muzicii, ar fi cinstit sa se recunoasca aceasta ierarhie. Bunaoara, ma gandesc si la eterofonia lui Enescu atribuita lui Boulez. De fapt, in mai toate domeniile am fost vitregiti de recunoastere. Penicilina, spre exemplu, descoperita de Victor Babes, a fost omologata de Fleming sau insulina lui Paulescu, pentru care altii au primit premiul Nobel s.a.m.d..
O.N.: Exact acest aspect vroiam sa-l subliniez si eu. Intr-adevar, dl Boulez a fost foarte suparat cand i s-a atras atentia ca nu el a lansat eterofonia, ci chiar George Enescu, inca din 1924, prin „Sonata a III-a pentru vioara si pian“ si, mai tarziu, Stefan Niculescu, care cu doi ani inainte de a aparea cartea lui Boulez, „Penser la musique d’aujourd’hui“, tinea o conferinta celebra in Romania, in care pleda pentru eterofonie. Trufia, orgoliul celor din Europa Centrala, sub hegemonia franco-germana, care, e drept, au o cultura muzicala solida, mult mai veche decat a noastra, dar care se afla de ceva vreme intr-o mare criza culturala, pe care nu o recunosc, a dus la stabilirea altor ierarhii. Bravo polonezilor care nu au cedat niciodata in fata acestei coalitii dominante franco-germane.
I.B.S.: Vorbeam de acele „ziduri“ care delimitau foarte clar ierarhiile culturale in care v-ati format. Apoi, treptat, s-a format un unic zid care pe noi ne-a izolat de restul lumii, iar cei care au trudit si practic au deschis drumuri noi au fost constransi sa se manifeste doar la nivel local, rapindu-li-se dimensiunea universala. Nu au fost luati in seama la momentul potrivit, ceea ce este o mare nedreptate. Vazute dinspre Occident, lucrurile arata cum ca noi am preluat influenta lor. Dar adevarul este ca a existat un schimb de idei si, de multe ori, compozitorii romani au deschis noi orizonturi pentru muzica universala.
O.N.: Perfect adevarat. Cred ca ar trebui sa abordam un alt subiect care-i priveste in egala masura si pe cei din Occident si pe noi. La ora actuala se constata ca lucrurile merg vertiginos in directia unei pulverizari, a unei neantizari a ceea ce am numit noi „cultura inalta“. Realizam ca suntem niste efemeride care am facut valuri atata vreme cat am trait iar, dupa ce disparem fizic, se neantizeaza si muzica noastra. Daca ne gandim la generatia celor care astazi ar fi trebuit sa aiba optzeci de ani – Stockhausen, Berio, Nono –, observam ca muzica lor nu se mai canta. Studentii nu mai stiu cine au fost compozitorii respectivi. Acelasi lucru se intampla si cu Niculescu, Stroe, Marbé, Olah si Vieru.
I.B.S.: Nu se mai canta nici macar in festivalurile de avangarda, de nisa.
O.N.: Exact, si banuiesc ca si generatia mea, cand va pleca in lumea de Dincolo, nu va mai fi cantata. Asadar, in aceasta „ceata densa“, exista doar o lacomie a compozitorilor in viata de a se programa pe ei insisi. Acest aspect e valabil si la noi, si in Occident. In plus, tipul respectiv de muzica, in general, este ghetoizat peste tot si ramane doar zbaterea de a obtine o programare, prin schimburi liber consimtite, intre cei care detin o anumita putere administrativa.
I.B.S.: Sa va spun ce am observat eu, ca interpret: problema grava este ca toti acesti compozitori care, in cele din urma, e firesc sa isi doreasca sa fie cat mai mult cantati, recurgand chiar la sistemul auto-programarii, au ajuns la o intoleranta fata de creatia propriilor colegi de breasla. Rezultatul este ca, in loc ca aceasta stirpe a compozitorilor sa fie cat mai unita, sa creada unul in celalalt si astfel sa devina o forta, se auto-desfiinteaza prin negarea, prin desfiintarea creatiilor celorlalti. Fiecare se crede „compozitorul“ de netagaduit, in detrimentul celuilalt. O greseala fundamentala de mentalitate, pentru ca numai intr-un grup unit poti sa te impui si sa spargi aceste „ziduri“ ale ghetoului.
O.N.: Observatia ta este foarte pertinenta. Acest tip de solidaritate exista in anii ’60 – ’70, pentru ca dupa 1980 sa se piarda din pacate. Poate ca ar trebui sa discutam despre lucruri si mai grave. Cred ca traim un moment epocal: crepusculul, sfarsitul civilizatiei de tip european. Ceea ce am relevat pana acum in discutia noastra sunt semne ale unei crize acute care se manifesta pe un fond de imbatranire si de prabusire a unei civilizatii. Acelasi lucru se intampla in jurul anului 300, cand se prabusea Roma antica sub navalirea barbarilor. Ceea ce traim noi astazi prin aceasta invazie a kitsch-ului reprezinta asedierea culturii, sa-i spunem, elevate si victoria barbariei culturale.
I.B.S.: A sunat ceasul pentru civilizatia europeana?
O.N.: Intr-un fel, e firesc, fiindca tot ce traieste pe pamantul asta urmeaza un anumit ciclu: se naste, se dezvolta, imbatraneste si moare. Probabil ca aceasta a fost durata de viata a culturii si civilizatiei europene, de aproximativ 3000 de ani. Asa cum au disparut asiro-babilonienii, egiptenii, mayasii, incasii etc., va disparea si acest continent cultural.
I.B.S.: Si ce punem in loc?
O.N.: Deocamdata, in mare ascensiune este Asia. Un exemplu concret este faptul ca de doua editii ale Concursului de compozitie „George Enescu“ triumfa rasa galbena. Lucrarile sunt intotdeauna sigilate, astfel incat nu se cunoaste numele si nationalitatea candidatului. Am remarcat in tehnica de compozitie a castigatorilor foarte mult traditionalism si prea putina originalitate. O generatie batrana ca mentalitate, pe o directie retro parca desprinsa din vremurile lui Mihail Jora sau Paul Constantinescu, din perioada tineretii noastre. Dar, din punct de vedere grafic, lucrarile lor aratau foarte bine. Ei bine, unul dintre membrii juriului, care reprezenta Franta, ne-a spus ca e convins ca acesti castigatori sunt francezi ori germani, pentru ca aceste modele de compozitie se predau in facultatile lor. Insa cand am deschis lucrarile, toti erau din Coreea de Sud. Majoritatea studentilor din clipa asta, de la Paris, sunt asiatici, sud-americani sau provin din Europa de Est, francezii nemaidorind sa exerseze aceasta meserie de compozitor din sfera muzicii culte.
I.B.S.: Eu cred ca pentru asiatici e un pas enorm faptul ca au reusit sa-si asume si sa decanteze modelele culturale europene, ajungand, iata, la performanta.
O.N.: Da, dar asta denota ca ei joaca tot pe cartea europeana, numai ca o fac mai bine decat europenii. Si aceasta concluzie intareste ceea ce am spus inainte: continentalii nostri nu mai sunt in stare sa realizeze nimic cum trebuie, nici macar imitatia modelelor pe care ei insisi le-au lansat. O sa-ti dazvalui un secret care ne priveste pe noi, romanii: anul acesta nu a fost nici un candidat la sectia de compozitie din cadrul Universitatii de Muzica din Bucuresti. Iata ca ne atinge si pe noi acest microb, acest abandon al creatiei artistice individuale nascute in Renastere (pentru ca pana atunci existase o creatie anonima), un tip de creatie eminamente european, care a dus la explozia unei culturi de o uriasa complexitate.
I.B.S.: Bun, dar haideti sa privim lucrurile si invers. Inca de la inceputul secolului XX, de la Debussy pana astazi se observa o continua explorare a zonelor extra-europene. V-ati insusit o anumita simbolistica pe care o decantati in creatia proprie pana intr-atat incat, in clipa in care vi se asculta muzica, pare sa se simta mirosul smirnei, al florilor de lotus, a tot ceea ce tine de ritual. Sunteti compozitorul care a imaginat muzica pentru diferite ore ale zilei si noptii. Exista chiar si o latura vizuala, scenografica, a unora dintre lucrari. Practic, realizati un spectacol care, datorita fortei de sugestie, se poate imagina fie si ascultand muzica pe CD.
O.N.: Folosesti cuvantul spectacol, insa eu as prefera sa-l inlocuiesc cu cel de ritual. Culturile pre-renascentiste si extra-europene sunt dominate, atunci cand nu e vorba de divertisment (fiindca acest tip de exprimare a existat intotdeauna in zona vulgului), de ideea de ritual, ce presupune o relatie sincretica intre muzica, dans, cuvant si vestimentatie. Abia de la Renastere incepe spectacolul.
I.B.S.: Care e diferenta?
O.N.: In ritual, comunicarea se realizeaza pe verticala, adica se intra intr-o stare de comuniune, nu numai de comunicare, cu Fortele Tainice din planul transcendentei care patroneaza aceasta lume vizibila. Practic, e o incercare de a comunica cu Invizibilul. Foarte important: in ritual nu exista factorul pasiv, toti practicantii participa in mod activ. In cazul spectacolului, comunicarea se realizeaza pe orizontala intre doi factori, unul activ, adica interpretii care se ridica pe noul altar reprezentat de scena, si celalalt, pasiv, adica publicul, dominat, fascinat si manipulat de catre interpreti. Tot ceea ce traim astazi prin fenomenele sociale, politice si religioase a devenit un spectacol. Slujbele religioase sunt transmise la televizor, vocile preotilor sunt amplificate prin boxe in afara lacasului de cult pentru a fi auzite cat mai departe etc… Prin aceste artificii s-a pierdut starea de ritual care presupune o anumita intimitate, o cultivare a launtricului. Pledez pentru aceasta recuperare a ritualului, dar oamenii de astazi nu sunt inca pregatiti sa-si asume starea interiorizata necesara pentru savarsirea ritualului.
I.B.S.: In vremurile noastre, nu mai e timp pentru meditatie. Mantrele prin care se poate realiza comuniunea necesita un anumit timp de desfasurare. Astazi, navigand pe internet, daca nu primesti raspunsul intr-o secunda, schimbi sistemul pentru ca il consideri depasit. Viteza cu care creierul nostru s-a obisnuit sa traduca informatia duce la un refuz organic pentru tot ceea ce inseamna desfasurare in timp.
O.N.: Este adevarat. Cum se va termina momentul acesta de criza acuta din toate punctele de vedere – economic, social, monetar, cultural? Unii astepata New Age-ul, adica prevad o ridicare a vibratiei prin care se va realiza o trecere pasnica de la era actuala la cea viitoare.
I.B.S.: Adica se va petrece o spiritualizare a noastra?
O.N.: Da, si ma intreb daca aceasta spiritualizare se va realiza la nivelul masei de oameni sau va atinge numai o elita? Va fi o transfigurare a materiei, o schimbare a pamantului? Dar oare numai a pamantului sau a cosmosului intreg? Asta ar fi o ipoteza.
I.B.S.: O alta care ar fi?
O.N.: O alta ipoteza, la care ader, este ca aceasta schimbare de macaz nu se poate realiza fara o catastrofa. Sigur ca il invoc pe René Thom, autorul teoriei conform careia catastrofa este locomotiva evolutiei, schimbarii (iesirii din criza, din impas), nu numai a ceea ce se petrece pe pamant, dar a cosmosului intreg.
I.B.S.: Adica trebuie distrusa o lume ca sa se nasca alta noua?
O.N.: Intocmai si, uneori, distrugerea este extrem de violenta. Cei care vor supravietui poate ca vor recupera acea stare launtrica, benefica pentru realizarea ritualului. Poate ca isi vor recupera partea dreapta a creierului (numita si „vocea zeilor“) care stimuleaza meditatia, aprofundarea, spiritualizarea, pentru ca se zice ca zona stanga este cea care se ocupa de partea pragmatica a vietii: cum sa te descurci, sa faci afaceri, sa fii primul s.a.m.d.. Exista insa si varianta sa nu se intample nimic. S-ar putea ca asteptarea unei interventii a Fortei Divine, pe un scenariu mesianic, de tip biblic, sa fie zadarnica.
I.B.S.: Spuneti-mi, pesimismul dumneavoastra, dublat de o adanca suferinta, va influenteaza creatia?
O.N.: Evident, numai ca pesimismul meu e valabil doar pe orizontala existentei, pentru ca toate marturiile pe care le avem asupra prezentei omului pe pamant vadesc istoria unor crime, a unor ticalosii repetate, a unei competitii continue, adica existenta unui rau perpetuu. Practic, istoria umanitatii reprezinta inlocuirea unui anumit rau cu altul. Chiar cea recenta pe care am traversat-o in Romania demonstreaza aceasta stare de fapt: comunismul pe care il consideram un dezastru maxim a fost inlocuit cu capitalismul feroce, greu de suportat. Am inceput sa le dau dreptate celor care blamau capitalismul traind in acest tip de societate la care noi jinduiam prin anii ’80. Dar ca sa revin, pesimismul meu este stimulat de prezenta continua a unor arhetipuri negative, proprii materiei, trupului. Gaurile negre sunt niste guri hamesite care devoreaza tot ce este in jur. E o lupta si o concurenta nemiloasa peste tot, in micro si in macrocosmos. Sansa de supraviatuire este doar a celor coltosi, cornosi. Traim intr-o lume fara mila, in care nu se respecta de fel cele „zece porunci“.
I.B.S.: Pesimismul dumneavoastra are acoperire pe orizontala, dar ce se intampla pe verticala?
O.N.: Ei bine, in ceea ce priveste propulsarea existentei noastre pe Verticala Ascendenta, sunt foarte optimist. Vom scapa, numai in felul acesta, de marasmul lumii materiale si ne vom inalta pe o Scara care, in muzica mea, este sugerata de succesiunea orelor de noapte si zi, model preluat dintr-un ritual initiatic egiptean, prin care anumiti oameni calatoreau in lumea de Dincolo, fiind inca in trup. Ei erau inchisi intr-un sarcofag 24 de ore. Esenta sinelui lor iesea din trup, timp de 12 ore, calatorind pana la lumina maxima, reprezentand practic depasirea starii de ignoranta, apoi, reintoarcerea in trup dura alte 12 ore. Calatoria incepea la miezul noptii – simbolul starii materiale, trupesti –, indreptandu-se spre miezul zilei, implicand „dezbracarile“ treptate ale Sinelui de toate celelalte trupuri care il incorsetau si apoi urma drumul invers, de reintrare in trup.
I.B.S.: Unii se intorceau, altii nu.
O.N.: Exact. Cei care nu se mai intorceau erau declarati morti fizic. Cei care insa se intorceau deveneau cu totul alti oameni, in primul rand din punct de vedere moral. Aceasta calatorie initiatica le revela adevarata esenta a lumii.
I.B.S.: Ati acoperit cele 24 de ore?
O.N.: Mai am doua ore si termin acest ciclu.
I.B.S.: Dar promiteti sa va intoarceti!
O.N.: Da. Uite ca mi-ai smuls o promisiune.
I.B.S.: Prin anii ’80 am fost martorul unor prime auditii ale lucrarilor dumneavoastra. Era o muzica socanta prin noutate. In ciuda infatisarii dumneavoastra blande si rafinate, puteati aduce o lume sonora din care faceau parte chiar si sunetele concrete, de o violenta coplesitoare. Apoi, treptat, muzica dumneavoastra a devenit tot mai spiritualizata, mai rafinata, cu explozii de energie care emana caldura pana la incandescenta; acea lumina care, pur si simplu, te topeste. Ce se petrecea in anii ’80?
O.N.: Toti suntem personaje complexe. In contextul anilor ’80 eram, in acelasi timp, si o persoana revoltata. In general ma revolt fata de ceea ce se intampla. De ce, Doamne, admiti sa se intample nedreptatea? Viata mea a fost marcata de socuri dureroase. Nu vreau sa evoc clipa care m-a lovit cel mai puternic si care mi-a trezit o puternica revolta. E cel mai greu si negrait de dureros sa-ti pierzi copilul (Cristian Nemescu, n.a.). Apoi m-am obisnuit cu gandul ca si altii au trecut printr-o cumplita experienta de viata si mi-am spus ca asa trebuia sa se intample. Probabil chiar eu mi-am ales acest destin inca dinainte de a ma naste. Ideea de a nu fi impacat cu lumea, asa cum este ea facuta, cred ca tuturor le trezeste o stare de revolta. Anii ’80 erau greu de parcurs pe fondul unei crize materiale, spre deosebire de criza spirituala pe care o traversam acum. Atunci era frig si cu greu gaseai de-ale gurii, era trist, mai ales daca aveai copii. Acum, privind lucrurile dintr-un plan inalt, ma intreb, de ce suntem oare facuti ca sa mancam numai hrana fizica, materiala? De multe ori a manca inseamna a ucide o alta fiinta. Traditia spune ca trebuie sa mancam porci de Craciun si miei de Pasti. Mi se pare de o cruzime infioratoare. Toata lumea e cladita pe aceasta lege pentru a putea supravietui. De ce nu ne putem hrani doar cu Prana? Iata o problema existentiala care, la un moment dat, starneste o revolta. In clipa in care constiinta incepe sa se dilate si realizezi ca exista suferinta peste tot in cosmos – si plantele sufera, si animalele si pasarile si vegetalele –, incepi sa te schimbi pe tine insusti, pentru ca pe altii nu-i putem schimba. Aceasta este lectia pe care trebuie sa o invatam.
I.B.S.: Si poti deveni un model pentru ceilalti.
O.N.: Daca suntem sau nu modele pentru altii nu mai e problema noastra. Noi trebuie sa fim altfel fata de cei care se poarta intr-un anume mod. Nu este deloc usor. Pamantul pe care il locuim este ca un fel de gradinita unde se petrec tot felul de harjoneli, certuri pe te miri ce. Dupa ce ne-am invatat lectia trecem la scoala primara, in alta parte, apoi la liceu, la facultate, adica ne inaltam. Fiecare ciclu de invatare se desfasoara la un alt etaj al existentei.
I.B.S.: Cand ati inceput acest ciclu dedicat orelor de zi si de noapte?
O.N.: Acum douazeci de ani.
I.B.S.: Si in aceasta perioada indelungata de creatie observati o anumita evolutie in tehnica personala de a surprinde atmosfera timpului pe care il revelati prin muzica?
O.N.: Bineinteles. Spre exemplu, surprinderea atmosferei orelor de noapte a fost mai usoara pentru mine. E mult mai lesne sa evoci intunericul. Muzica dedicata orelor zilei, care trebuie sa sugereze lumina din ce in ce mai intensa, a fost o proba foarte grea, pentru ca lumina spirituala nu ne este accesibila.
I.B.S.: Desprinderea de trup si inaintarea spre lumina e foarte dificila.
O.N.: Si se realizeaza in etape. Spre exemplu, rapirea la cer a lui Mahomed s-a produs prin urcarea mai multor niveluri ascendente pana la al noualea cer. In cazul meu, preluat din conceptia egipteana, este vorba despre inaltarea pe douasprezece trepte (simbolizate de ore), etaje ale acestei cladiri existentiale. Trebuie sa ai dorinta nostalgica de a cunoaste si ceea ce exista dincolo de lumea fizica, materiala. Cu asta se ocupau altadata initiatii. Aceasta nu inseamna, neaparat, cultivarea unei anumite ipostaze a mandriei, a vanitatii.
I.B.S.: Va ascultati muzica?
O.N.: Da, dar si pe a altora.
I.B.S.: In ceea ce va priveste, reveniti asupra muzicii odata scrise dupa ce o ascultati?
O.N.: De multe ori. Sunt un autocritic, un perfectionist. Consider ca oricand poti interveni asupra unei piese concepute chiar la tinerete, pentru a o imbunatati.
I.B.S.: Muzica dumneavoastra e foarte greu de difuzat la radio, din cauza acelor pauze de expresie, foarte teatrale de altfel, incarcate de sens, dar mult prea lungi pentru unda radio. Douazeci de secunde de liniste, pentru o transmisie, se transforma intr-un accident si cel care asculta comuta postul.
O.N.: Muzica mea nu este radiofonica, evantual poate fi ascultata pe CD, in singuratatea si intimitatea domiciliului, in care sa nu existe factori de perturbatie: telefoane, zgomotele strazii etc…
I.B.S.: Asta presupune sa creezi, in locul in care traiesti, o atmosfera de templu.
O.N.: Ai sesizat foarte bine. Exact asta imi doresc pentru ascultator, care sa devina un participant la un ritual ideal. Ritual inseamna sa te raportezi la niste instante superioare si sa faci chiar din trup un templu. Este un deziderat, bineinteles, foarte greu de atins.
I.B.S.: Ce muzica a altora ascultati?
O.N.: Foarte multi. Incepand de la muzica gregoriana pana la cea indiana, araba, africana. Dintre europeni ascult Bach, Vivaldi si foarte mult Mozart. Il admir pe Beethoven si deschiderile lui catre romantism. A fost un compozitor non-conformist si interogativ. In acelasi timp, nu-mi este pe suflet. Din avangarda prefer compozitorii puristi. Webern spre exemplu. Din pacate, traim intr-o epoca impura, in care se cultiva o estetica pe masura. Chiar post-modernismul mizeaza pe impuritate. Ca si cum te-ai duce si la biserica si la bordel. Ador muzica unor colegi de-ai mei, dar nu as vrea sa-i nominalizez ca sa nu starnesc mania, gelozia altora. Ideea e ca nu pot trai fara ea. Lumea ar fi pustie si foarte urata fara muzica. De fapt uit de uratenia lumii ascultand muzica, continuu, pana adorm.
I.B.S.: Ati fi putut scrie muzica pentru soneriile de telefon?
O.N.: Nu cred, pentru ca detest soneria de telefon. Mi se pare ca existenta de toate zilele ridica niste probleme mult prea grave ca sa ma refugiez in divertisment. Ma surprinde cand intalnesc intelectuali de varsta mea care frecventau, in tinerete, concertele de avangarda, care erau innebuniti dupa Dali si citeau literatura anilor ’60 – Nathalie Sarraute, Alain Robbe Grillet –, adica noul roman, si care imi spun acum ca nu vor sa scape telenovela de seara. Vezi tu, drogurile fizice sunt interzise, in schimb cele culturale ni se ofera din abundenta. Mass-media contribuie din plin la promovarea acestora, ca sa nu gandesti, sa nu te revolti.
I.B.S.: Fara a minimaliza in vreun fel, ciclul dumneavoastra „Spectacol pentru o clipa“ ar putea foarte bine sa devina sonerie de telefon.
O.N.: Am imaginat niste socuri pentru trezire inspirate de anumite practici ale buddhismului zen, unde guru, din cand in cand, atunci cand observa ca unii dintre discipoli sunt intr-o stare de dormitare, nu numai fizica, dar si mentala, intervine prin aplicarea unei lovituri surpriza in ceafa, cu o trestie de bambus, oferindu-le astfel un soc mental si spiritual trezitor. In piesele respective, timpul si spatiul sunt turtite, condensate, absorbite realizandu-se, in acest fel, o mare eliberare energetica. Se produce, practic, o stare de soc, precum fulgerul.
I.B.S.: Dar stiti ce greu sunt de interpretat aceste „clipe“?
O.N.: Da, stiu. Toti mi-au spus. Trebuie sa te concentrezi intr-atat incat sa nu le ratezi. Deosebit de greu pentru un interpret.
I.B.S.: Ce inseamna Enescu pentru dumneavoastra?
O.N.: Foarte mult. Este primul mare compozitor roman. Cred insa ca Enescu compozitorul este tributar interpretului. Idiomurile care l-au dominat prin operele pe care le interpreta ca violonist l-au urmarit si in creatia sa. Unii colegi de generatie erau mult mai socanti si netraditionalisti decat Enescu, cum ar fi Bartok. Dar cel mai de seama lucru este ca omul Enescu a fost un sfant, un om pe care nu-l mai intalnesti in generatiile urmatoare: de-o generozitate extraordinara, de-o blandete si bunatate fantastice. Toti contemporanii lui depun marturie in acest sens. Pacat ca nu a fost un model contagios. A murit in conditii grele, in exil si intr-o saracie crunta, ca si Bartok, de altfel. Pentru mine Enescu este sfantul muzicii romanesti. Daca il voi intalni pe lumea cealalta, ii voi saruta mana.
I.B.S.: Incheiem discutia noastra optimist, pe verticala.
O.N.: S-ar putea ca, intr-un viitor apropiat, Instantele Verticalei Ascendente sa se reverse benefic asupra acestei planete, luminand mintile oamenilor, intrucat suntem in Era Varsatorului.
I.B.S.: Fie ca lumina sa ne calauzeasca pasii!