Sari la conținut
Autor: COSTIN POPA
Apărut în nr. 306

Umbre si lumini în DON CARLOS la Metropolitan

    Foarte greu de cântat un Verdi adevarat în ziua de azi! Tema este aceeasi. Raportul între timbralitatea solistilor si vocalitatea rolurilor pune la grea încercare pe toata lumea – interpreti, promotori, manageri – si ramâne o provocare dificil de împlinit la parametrii doriti de stilistica, de traditie, de intentiile compozitorului. Atractivitatea numelor de pe afis, popularitatea cântaretilor, expunerea imprudenta la roluri nepotrivite, presiunile de câstig financiar si dorinta de succes a teatrelor – fireasca de altfel – duc la distribuiri neglijente, însotite de dese nerealizari. Chiar pe scene celebre.
    Recent, am vazut la cinematograf si, dupa o sãptamâna, am ascultat si comentat la Radio transmisiunile directe de la Metropolitanul newyorkez ale aceluiasi titlu, „Don Carlos“ de Verdi. Cast-ul a fost aproape identic, cu modificari doar la interpretii lui Don Carlos si Filip, mai întâi Roberto Alagna si Ferruccio Furlanetto, apoi Yonghoon Lee si Giorgio Giuseppini.
    Tenorul Alagna este o mare vedeta, un glas cu învelis generos si cald, al carui lirism seduce. Dubla origine siciliano-franceza a fost cea care l-a condus catre interpretari memorabile ale titlurilor compuse în Hexagon. Am mai afirmat, am mai consemnat… Alagna a depasit interpretarile aseptice ale multor tenori francezi, chiar legendari si a picurat în talmacirile lui, alaturi de poetica, patina meridionala de expresie, pasiunea navalnica. Va ramâne memorabil, aducator de simtire romantica, îmbogatitor de sensuri, în roluri precum Roméo, Faust, Werther, Don José… Sigur ca, evolutiv, ca si alti tenori cu panas, artistul a fost irezistibil atras de partiturile spinte italiene, extrapolându-si calitatea lirica. Asa a ajuns sa cânte rolul titular din „Don Carlos“ si nu numai. Poate ca, pentru partea a doua a carierei, este foarte bine. Summum-ul de performanta fusese deja dat. Ramâne completarea repertoriului.
    Opera Metropolitan a ales pentru noua productie versiunea italiana în cinci acte, dificila ca balans între liric si dramatic, îndeosebi pentru tenor. Primul act, prima întâlnire dintre Don Carlos si Elisabeta, pulseaza de emotie si poezie, într-un continuu legato sonor pe care Alagna nu l-a servit la cursivitatea venita din radacinile lui belcantiste. Si daca tempii mai largi, potriviti ambientului idilic din padurea Fontainebleau, l-ar fi incomodat pe tenor prin elongarea discursului si sporirea eforturilor de respiratie, dirijorul Yannick Nézet-Séguin l-a ajutat prin accelerari, cu revers în afectarea atmosferei. Faptul a fost evident mai ales în spectacolul din urmatoarea saptamâna, când seful de orchestra a revenit la tempii firesti. Pacat ca debutantul Yonghoon Lee s-a plasat la ani-lumina distanta de Alagna. Dincolo de emotia primei aparitii pe scena de la Met, sud-coreeanul a afisat un timbru saracacios, vaduvit de armonice placute, erori de pronuntie, frazare cu fragmentari neasteptate si note acute precare. Impresie dezolanta, chiar daca pe parcursul serii Lee a câstigat în siguranta. A devenit oare Metropolitanul, astazi, un studio experimental pentru lansarea tinerilor nerodati? Sper ca nu.
    Odata depasit momentul Fontainebleau, Roberto Alagna a cântat cu seducator elan romantic si acel slancio appassionato tipic eroilor verdieni. Avântul dramatic este intr-atâta de mare încât, pe alocuri, îl conduce la atacuri acute care depasesc usor intonatia corecta. Un pasional, un daruit.
    Pentru Marina Poplavskaya, personajul Elisabeta de Valois a fost deosebit de ofertant, soprana are „le physique du rôle“ si sensibilitatea unei tinere îndragostite. Ingenuitatea, caldura, privirile furate, naturaletea, sinceritatea sunt atasante la întâlnirea cu Don Carlos si transpar constant pe parcursul tramei, chiar când interesele politice o manipuleaza pe eroina fara voia ei. Din unghi vocal, soprana rusa îsi extrapoleaza lirismul, altminteri frumos expus, impecabil prin conductul frazarii si cu pianissime evocatoare. Aria „Non pianger, mia compagna“ din actul secund a fost unul din cele mai bune momente. Generic, potrivirea cu vocalitatea rolului se face însa greu, coloristica de soprana verdiana spinta lipseste iar presiunea tesaturii portativului o oboseste la final.
    Patrunderea lui Simon Keenlyside în marile roluri verdiene s-a facut, ca si la Roberto Alagna, pentru completarea registrului repertorial, dupa remarcabile succese ca bariton liric. Artist inteligent, britanicul construieste frazele muzicale cu stiinta si în varietate, le reda sensurile si impulsurile corecte. Generozitatea, caldura timbrala ramân însa deziderate pentru întregirea conturului nobil al Marchizului de Posa. Ca si atitudinea scenica, impregnata de un simt al modernului care, pâna la urma, contravine rangului personajului. Si pe Keenlyside, densitatea scriiturii verdiene sau atacurile de forta îl solicita si fragmentarea pe alocuri a discursului apare ca singura solutie. Ma gândesc la unele desene sonore lungi din duetul cu Don Carlos, „Te chiama il popolo fiammingo“ sau „Carlo mio, con me dividi il tuo pianto…“, ca si la octava tiradei „La pace è dei sepolcri!“, aruncata în fata Regelui Filip.
    Solid, masiv, intens dramatic a fost glasul tinerei mezzosopranei ruse Anna Smirnova (Principesa Eboli), pus în valoare îndeosebi de teribilul final al marii arii „O don fatale“ din actul al IV-lea. Vibrato-ul accentuat si neplacut, lipsa de focus au periclitat acuratetea vocalizelor din „La canzone del velo“, romanta maura de dragoste a actului al doilea, dupa cum sunete dezordonate s-au raspândit peste tot.
    Basul Eric Halfvarson i-a rezervat Marelui Inchizitor un portret realmente cutremurator. O aparitie sinistra de batrân hidos contorsionat, schimonosit de ura si dogma, monstru primejdios si inflexibil, târâtoare agresiva ce stârneste repulsie si scârba. Cu glas puternic, profund, negru si amenintator, cu prezenta scenica memorabila, americanul a creat un personaj de referinta, chiar daca vocea-i nu se mai afla la prima tinerete si semnele de uzura se insinueaza.
    Ramâne interpretul lui Filip al II-lea, singurul italian din distributie, Ferruccio Furlanetto. La putin peste 60 de ani, basul se vede ajuns la un vârf de cariera în care forma vocala – înca valabila – se îmbina armonios cu maturitatea interpretativa. Glasul suna somptuos, bogat si autoritar, cu înalta statura artistica în conturarea unui personaj complex, chinuit de conflictele statale si intime. Importantele momente ale rolului, aria „Ella giammai m’amò“, duetele cu Posa si Marele Inchizitor au fost centrele de greutate ale întregii seri. În arie, în singuratatea cabinetului sau, Filip-Furlanetto apare ca un introvertit, psihologia de sot respins si monarh abatut nu transpare prin nuante subtile, ci prin tristetea sunetului. Impresionant! Cu totul altfel a fost în clipele dialogurilor cu Rodrigo de Posa sau cu Marele Inchizitor… mult mai apropiat, daruind pilde de prietenie de la înaltimea pozitiei sale, respectiv în plina revolta, mergând pâna la nesabuita tentativa de a-l ucide pe cel care reprezenta adevarata putere în regat.
    Dupa o saptamâna, indisponibil, Furlanetto a fost înlocuit de un alt italian, Giorgio Giuseppini, artist cu buna stapânire a rolului.
    La pupitru, tânarul canadian Yannick Nézet-Séguin a fost contradictoriu nu atât prin ajustarea tempilor în functie de preferintele vedetelor – chiar daca nu constituie o dovada de rigoare, este o practica obisnuita si, bineînteles, apreciata de acestea – cât prin echilibrajul între energie si transparenta. Cred ca si lipsa de preciziune a ansamblurilor la atacurile în tutti din marea scena a autodafé-ului se poate imputa dirijorului. Corul si orchestra Operei Metropolitan sunt, de altfel, colective de maxima valoare.
    „Don Carlos“ a fost o noua montare, coproductie cu Royal Opera House Covent Garden din Londra si Norwegian National Opera & Ballet din Oslo, în regia englezului Nicholas Hytner, cu sprijinul colaboratorilor Bob Crowley (decoruri, frumoase costume) si Mark Henderson (lumini). Realizatorii au gândit o mizanscena clasica, pigmentata cu elemente de simbol dintre care tabloul de iarna al padurii Fontainebleau a parut cel mai bine pus în pagina. Hytner nu a rezistat sa nu cada în naturalism la scena autodafé-ului, în care bietii eretici acopereau muzica lui Verdi cu urlete de ti se facea parul maciuca. Dupa cum sarcofagul-kitsch al lui Carol Cvintul a fost clar inscriptionat „CARLOS“, uite-asa, ca toata lumea si îndeosebi publicul american sa stie precis cine doarme acolo somnul de veci…