Societatea românească pare să fie, adeseori, un mare sat în care babele se adună pe la porţi, iar moşii pe la crâşmă ca să bârfească. În săptămânile din urmă, în pofida secetei generalizate, în ceea ce priveşte subiectele de bârfă n-aş putea spune că am stat rău: câteva violuri, preumblările premierului prin ţări străine, diverse accidente cu morţi şi legea antilegionari. E adevărat, au lipsit arestările spectaculoase, blonda ţării n-a mai dat declaraţii, avem un preşedinte care nu se îmbată, nu înjură, nu se hăhăie… ce mai, n-are nici un haz, aşa că ne mulţumim cu ce avem. Ca de obicei, subiectele sunt comentate după ureche. Nu contează ce s-a întâmplat, de fapt, ci doar ce a spus unul sau altul despre chestiune. Cu alte cuvinte, societatea nu pare interesată de ce se întâmplă, cu adevărat, ci de părerile unora despre ceea ce se întâmplă. Din păcate, cei care îşi dau cu părerea sunt la fel de dezinformaţi ca aceia care îi ascultă, numai că, odată ce au apărut „pe sticlă“ în mai mult de trei emisiuni din prime time, ajung să fie consideraţi experţi universali, precum cheia franceză. Cel mai frumos este momentul în care experţii ăştia universali ajung să se certe între ei ca la uşa cortului. Atunci se cheamă că avem „dezbatere“. Ba, încă, unii mai preţioşi se mândresc cu o „dezbatere de idei“!
Bunăoară, cum ar fi cazul cu legea pe care tocmai am amintit-o. Folclorul televizionistic, populat cu persoane nu din cale-afară de inteligente, se străduieşte să găsească pentru fiecare lege în parte câte o denumire care să o facă mai uşor inteligibilă de către telespectatori – consideraţi, întotdeauna, mai proşti decât cei care le livrează ştirile. Aşa încât, pentru cei interesaţi, am să dau titlul exact al actului normativ despre care e vorba: Ordonanţa de urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război. Această ordonanţă (necomentată prea mult acum 13 ani, când a apărut) a fost de curând modificată, prin Legea nr. 217/2015, prin menţionarea expresă, în textul actului normativ, a legionarilor.
Necesitatea apariţiei Ordonanţei, în 2002, a fost determinată de puzderia de străzi şi statui din România dedicate mareşalului Antonescu. Urmare a aplicării Ordonanţei, autorităţile au reuşit, cu greu, să schimbe denumirile de străzi şi să scoată statuile din spaţiul public. Dar asta nu i-a împiedicat pe legionari să îşi continue activitatea. Au magazine dedicate literaturii care le glorifică doctrina, au publicaţii tipărite şi pe internet, apar în public îmbrăcaţi în cămăşi verzi şi executând salutul fascist, încearcă să candideze pentru orice posturi politice. De fiecare dată când parchetele au făcut dosare de urmărire penală împotriva acestor oameni, judecătorii au dat neputincioşi din umeri: în textul Ordonanţei, legionarii nu erau pomeniţi ca atare, iar judecătorii nu puteau să facă legătura între fascişti, rasişti şi xenofobi, pe de o parte, şi legionari, pe de alta. După mulţi ani de zile în care publicaţiile legionare au proliferat, au început să fie organizate tabere prin care se urmăreşte îndoctrinarea adolescenţilor cu idei legionare, iar organizaţiile legionare s-au întărit, trebuia făcut ceva. Aşa s-a ajuns la modificarea Ordonanţei, prin menţionarea ca atare a organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter legionar. Legea precizează destul de clar ce se înţelege prin Mişcarea Legionară, ce înseamnă simbolurile şi organizaţiile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum şi nişte noţiuni, încă, vagi pentru mulţi dintre concetăţeni, precum holocaustul şi holocaustul pe teritoriul României.
Atacurile la adresa Ordonanţei, aşa cum ea a fost modificată prin Legea nr. 217/2015, provin din două direcţii. Prima este reprezentată de cei care s-au apropiat de legionarism dinspre ortodoxie. Este cunoscut apelul frecvent al Mişcării Legionare la credinţă – apel în numele căruia au fost comise cele mai oribile crime ale deceniului patru, din secolul trecut. Din păcate, ignoranţa, dublată de faptul că legionarii s-au dovedit a fi cei mai duri inamici ai comuniştilor, îi face pe mulţi dintre cei care astăzi sunt apropiaţi de Biserică să debiteze fără să clipească tot felul de enormităţi. În ultimii ani am aflat siderat de la o sculptoriţă (foarte apreciată pe culoarele Academiei Române) că nu legionarii l-au asasinat pe Nicolae Iorga, pe motiv că ei „n-ar fi putut să comită crime, pentru că erau oameni credincioşi“. Evident, în faţa unui argument demn de Gâgă, dovezile istorice nu au cum să fie înţelese. Recent am văzut la un post de televiziune un preot, care se pretindea a fi şi istoric pe deasupra, care susţinea de asemenea că pe Iorga l-ar fi asasinat o echipă de agenţi NKVD! Pe de altă parte, unii dintre monahii care nu au renunţat la ideile legionare (sunt cunoscute imaginile cu monahiile de la Mănăstirea Petru Vodă care îi cântă părintelui Iustin Pârvu, cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, Sfântă tinereţe legionară) au devenit, în ultimii ani, după ce s-au săvârşit din această lume, adevărate legende ale ortodoxiei: fac minuni după moarte, se organizează pelerinaje la mormintele lor, o mulţime de lume se laudă că i-a cunoscut ş.a.m.d.; trăim într-o lume tot mai alienată, în care mulţi dintre noi, cei cu vieţi chinuite de sărăcie, de lipsă de speranţă, dar şi de dificultatea de a se adapta la o societate ce pare tot mai „sălbatică“, îşi găsesc refugiu doar în credinţă. Din păcate, bisericile României sunt încărcate de broşurele cu tot felul de învăţături ale unor foşti legionari. Pentru mulţi credincioşi, orice atac la adresa legionarilor a ajuns să fie echivalat cu un atac la adresa credinţei ortodoxe!
A doua direcţie este una care îşi are rădăcinile adânc înfipte în naţional-comunism. Nu are rost să încerc să explic, aici, ce a însemnat naţional-comunismul şi cum a încercat Ceauşescu să îşi clădească soclul propriului cult pe umerii lui Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul. În ultimul deceniu al regimului comunist, istoricii de serviciu, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu (reîncarnarea lui Mihail Roller pentru istoria confecţionată în anii ceauşismului) au încercat recuperarea patriotardă a lui Ion Antonescu. Singurul motiv pentru care Ceauşescu era interesat de acest lucru a fost dorinţa lui de a menţine sentimentul de ură împotriva ruşilor, de unde, după moartea lui Brejnev, veneau neplăcute semne de schimbare. După 30 de ani, pentru românul de rând, faptul că această direcţie în istoriografie a fost lansată de doi istorici comunişti a ajuns să fie irelevant. Naţional-comunismul a reuşit să ne înveţe că există două feluri de comunişti: cei născuţi la Scorniceşti (ăştia sunt cei buni) şi cei bolşevici, care sunt răi, şi care au venit din Rusia. Mai mult decât atât, aceiaşi Muşat şi Ardeleanu au accentuat faptul că, până când Ceauşescu a preluat frâiele puterii, partidul era „infestat“ de „alogeni“ (evrei, ruşi, maghiari…) Iată că strategia lor a fost una câştigătoare. Pentru mulţi dintre cei care au învăţat istoria de la televizor, comunismul a ajuns să fie asociat cu ne-români. Prin contrast, legionarismul a fost o mişcare pur românească. Sunt convins că Ceauşescu nu şi-ar fi putut imagina un asemenea rezultat al politicii lui. Dar el este vizibil azi, cu ochiul liber. Cei mai mulţi contestatari ai Legii nr. 217/2015 sunt nemulţumiţi de faptul că, în vreme ce legionarii, fasciştii, rasiştii şi xenofobii care sunt vizaţi de actualul text al Ordonanţei sunt etnici români, etnicii ruşi, evrei, maghiari, bulgari şi mulţi alţii, văzuţi drept cei care au adus comunismul în România, scapă nepedepsiţi.
Este adevărat, Ordonanţa, pe bună dreptate, creează cadrul juridic pentru îngrădirea activităţilor fasciste şi legionare, dar nu le condamnă pe cele comuniste. Cu alte cuvinte, dacă ieşi pe stradă cu un tricou pe care se află imprimat chipul lui Zelea-Codreanu rişti trei luni de închisoare, iar dacă porţi, în aceleaşi condiţii, un tricou având chipul lui Stalin nu rişti nimic. Asta este o problemă pe care legiuitorii noştri vor trebuie să o rezolve în viitorul apropiat.
Aşa cum era şi firesc, muzeele sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea prevederilor Ordonanţei nr. 31/2002. Dar România este un mare muzeu în domeniul mentalului. În acest muzeu, cu sau fără voia noastră, Ceauşescu ne umbreşte şi astăzi judecata.
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCUApărut în nr. 529