S-a discutat mult în ultima vreme despre necesitatea reformarii sistemului nostru de învatamânt, atât în latura lui institutionala, cât si în privinta continuturilor ce trebuie transmise si a obiectivelor ce trebuie atinse potrivit standardelor unei societati informatizate. Introducerea clasei pregatitoare a repus în discutie rolul familiei si al scolii în educarea copiilor, obligându-ne sa cautam un nou înteles pentru vechea sintagma a celor „sapte ani de acasa“.
S-au avansat propuneri îndraznete cu privire la schimbarea metodelor si mijloacelor de învatamânt, cum ar fi utilizarea manualelor digitale. E de banuit ca toate acestea vor avea consecinte considerabile pentru toti cei implicati în sistem, pentru societate în întregul ei. De aceea ma gândesc ca, înainte de a tatona viitorul, n-ar fi lipsit de interes sa-i „revizitam“ pe unii dintre cei care au reflectat cândva asupra temei educatiei si sa încercam sa valorificam mesajul lor în folosul lumii de azi si al celei de mâine.
Michel de Montaigne a trait în veacul al XVI-lea. Nu a scris vreun tratat de pedagogie, cum aveau sa faca, mai târziu, Jan Amos Comenius (considerat fondatorul pedagogiei moderne) si Jean-Jacques Rousseau. Totusi, autorul celebrelor „Eseuri“ a luat deseori „în catare“ problema educatiei, convins fiind ca „partea privitoare la cresterea si rostul copiilor este cea mai anevoioasa si de seama parte din stiinta omului“.
Între altele, Montaigne reflecteaza la raportul dintre „fire“ si „îndatinare“ în determinarea comportamentului uman, ajungând la concluzia ca cel mai mult „obisnuinta ne mâna a face si a fi în stare de orice pe lume“, respectiv ca „legile cugetului, care noi spunem ca sunt nascute din fire, din îndatinare se nasc“. Obisnuinta nu ne e de folos în toate privintele si în toate împrejurarile, de multe ori ea este „o amarnica si amagitoare dascalita“ a carei forta tiranica ne împiedica sa vedem ori sa judecam fata adevarata a lucrurilor. Alteori însa, de pilda atunci când e vorba de rânduiala juridica, de îndatoririle cetatenesti ori religioase, a urma traditia e lucru mult mai întelept decât a provoca schimbari ale caror consecinte se dovedesc nesigure si primejdioase.
Cu privire la „cresterea“ copiilor Montaigne împartaseste convingerea ca „pacatele noastre de capetenie sunt împlântate din cea mai frageda copilarie si cea mai însemnata calauzire sta în mâinile dadacelor noastre“. Altfel spus impregnarile intelectuale si afective din primii ani de viata ai copilului sunt decisive pentru formarea personalitatii viitorului adult. Mediul familial, climatul lui afectiv si moral, pârghiile de autoritate si îngaduinte utilizate în relatiile dintre parinti si copii, vor determina profilul caracterial al celor ce urmeaza sa se integreze în comunitate. Suntem ceea ce obiceiul sau „îndatinarea“ au facut sa fim. În materia de care vorbim, aceasta e una din tezele fundamentale sustinute de Montaigne.
Ideea ca educatia primita în primii ani de viata este hotarâtoare pentru caracterul individului, implicit pentru calitatea insertiei si prestatiei lui sociale de mai târziu nu e complet noua; impresioneaza însa patosul cu care a fost aparata de autor, ingeniozitatea argumentelor si ilustrarilor istorice invocate de el în acest scop. Faptul ca aceasta idee revine în forta nu numai la nivelul intuitiei comune, ci si în rândul specialistilor contemporani din domeniul educatiei ilustreaza valoarea ei de principiu. Opiniile lui Montaigne par sa corespunda domeniului actual de preocupari cunoscut sub numele de „character building“, definit prin efortul de modelare a sensibilitatii morale a individului, cultivarea simtului responsabilitatii, a respectului, a tolerantei si a grijii pentru ceilalti, a interesului pentru bunastarea comuna în care ar urma sa se înscrie bunastarea personala.
Montaigne îi atentiona pe contemporanii sai – suna atât de cunoscut, dar mesajul îsi pastreaza si astazi deplina valabilitate – ca grija parinteasca fata de copii nu se reduce la satisfacerea nevoilor lor materiale de subzistenta. La fel de importanta – într-un anumit sens, chiar mult mai importanta – este satisfacerea trebuintelor lor cognitive, afective si morale. Din pacate, în aceasta privinta, multi parinti nu numai ca nu au priceperea necesara, dar deseori îsi înteleg gresit rolul: „Nu e buna pasuirea mamelor, când lasa copiii sa-si treaca vremea rasucind gâtul puilor sau sa se joace vatamând pisicile si câinii; iar gresit tatal ia drept semn bun ca fiul sau loveste jignitor un taran sau un slujitor, care nu au cum se apara; si socotesc drept sotie sa însele pe ortacul sau de joaca cu vreo isteata siretenie sau pacaleala. Acestea sunt adevarate rasadiri si însamântari ale cruzimii, tiraniei si ale tradarii; ele încoltesc si cresc acolo cu strasnicie si se întaresc pe urma, ocrotite de obisnuinta“. (Ce-ar zice oare Montaigne despre cum li se întâmpla multor copii de astazi „sa-si treaca vremea“ în conditiile bransarii lor necontrolate la vaste retele electronice de comunicare?) Cei ce îngaduie copiilor lor aceste „urâte apucaturi“ se fac vinovati de o „primejdioasa crestere“ ce îsi va arata nedoritele roade mai târziu. În mare masura, fiecare societate va ajunge sa se confrunte la un moment dat cu dezordinile pe care le-a îngaduit ori nu le-a sanctionat la timp, cu necuviintele pe care le-a tolerat în anii în care cetatenii ei de azi erau prunci.
Supravegherea, controlul, impunerea (dar neaparat cu tact, cu „blândete exigenta“) a anumitor obligatii sunt indispensabile pentru educatia morala a copiilor. În limbajul de astazi al lui J. Piaget si L. Kohlberg, acestea reprezinta instrumentele inducerii moralitatii heteronome, întemeiata pe utilizarea constrângerii si pe constientizarea consecintelor propriilor fapte. Ele reflecta însa numai o latura a problemei. Potrivit acelorasi autori, în jurul vârstei de 7 sau 8 ani se produce trecerea la moralitatea autonoma, care este o morala a cooperarii, întemeiata pe intentiile actelor. De aceasta data instrumentele formarii constiintei morale sunt judecata rationala, dar si jocurile, asumarea de roluri, evaluarea atitudinilor si comportamentelor cu semnificatie etica (ale altora, dar si pe cele proprii). În acest context e demna de admirat perspicacitatea cu care Montaigne abordeaza chestiunea jocului si a rolului lui în formarea imaginatiei, inteligentei si caracterului copilului. E de parere ca, pentru copil, jocul nu e o simpla joaca sau o sotie: „drept este sa iei seama ca jocurile de copii nu sunt jocuri, ci trebuie judecate ca faptele lor cele chibzuite“. Dincolo de dimensiunea lui ludica, recreativa, relaxanta, jocul reprezinta o forma de învatare, ce implica asumarea de roluri, exercitiul responsabilitatii asociata competitiei si cooperarii, un act complex de comunicare cu functie modelatoare.
În alt plan, Montaigne deplânge „proasta mânuire a stiintelor“, respectiv gresita îndrumare a ucenicilor de catre dascalii si parintii lor: „nu ne muncim decât sa ne încarcam mintea, iar întelegerea si cugetarea le lasam goale“. Deseori dascalii se multumesc cu simpla transmitere a unor informatii grupate disciplinar pe care, ulterior, le vor reproduse cu maxima fidelitate de catre învatacei. Ei „urmaresc stiinta în carti si o tin pe vârful buzelor“. E vorba de stiinta abstracta ce „trece de la unul la altul“ fara a „satura“ pe vreunul, caci nu atinge sufletul niciunuia, si care întareste vanitatea omului, dar nu si caracterul lui. Cât priveste valoarea acestui tip de achizitie mentala, Montaigne e de parere ca ea conteaza precum „banii nezimtuiti, nefolositori la alta întrebuintare decât la numarat si buni apoi de aruncat“. Profesorii trebuie sa stie ca logica nu-i cuminteste pe copii, ca ei nu dobândesc vitejia prin cuvântari înflacarate. Nu de discursuri moralizatoare, de „dascaliri mustruluite si maestre“ ar fi nevoie, ci de „ucenicie“, ce consta în „neîncetata si îndelunga deprindere“. Neîndoielnic, „ucenicia“ înseamna aici punerea în situatie, exersarea ori experimentarea virtutilor. Nici parintii nu au o reprezentare adecvata despre rostul educatiei: „grija si cheltuiala parintilor nostri nu au alta tinta decât sa ne încarce mintea cu învatatura; despre judecata si virtute, putina stire“.
Montaigne crede ca menirea educatiei e sa formeze caracterul omului, sa-l transforme pe tânar într-un om vrednic, cumsecade, fara închipuiri si înfumurari, sa-l învete a judeca cinstit si a vorbi bine, sa se plece în fata adevarului si a dreptatii, sa dea ascultare legii. E de parere ca roadele acestei munci – anevoioasa si plina de raspundere – s-ar arata cu atât mai promitatoare si mai statornice cu cât educatia ar începe de la o vârsta mai frageda, când „întiparirea virtutii“ ar înfrânge cu mai mare usurinta „firea“, aplecata spre neînfrânare, a omului. Mi se pare ca acest ideal ar trebui sa ne inspire si astazi. Vedeti altfel lucrurile?
Autor: DAVID ILINAApărut în nr. 429