De peste 140 de ani, Teatrul Antic din Orange gazduieste un renumit festival de vara. Nu sunt programate multe spectacole sau concerte lirice. La „Chorégies d’Orange“, seara de seara, peste 8.000 de melomani iau loc pe treptele de piatra ale amfiteatrului roman construit în primii ani ai sec. I d.C. si se supun în primul rând rigorilor mistralului, taios vânt provensal stârnit din senin, care face ca deseori publicul sa se protejeze cu… plapumi, în iulie si august. Cine este inspirat, le aduce de la hotel sau de acasa. Nepregatit, am rezistat cu greu unui astfel de moment acum peste 10 ani, la un spectacol cu „Povestirile lui Hoffmann“. În aceasta vara, cu emotie am asteptat prognoza meteo dar mistralul a fost indulgent.
Pentru 2012, ca titluri de opera, organizatorii au preferat opusuri pucciniene, mai întâi „Boema“, apoi „Turandot“. Am vazut primul spectacol al ultimei lucrari a maestrului de la Torre del Lago, într-o productie mai veche la Orange, semnata de Charles Roubaud cu contributia scenografului Dominique Lebourges, creatoarei Katia Duflot (costume) si autorului luminilor, Avi Yona Bueno. Cadrul natural al Teatrului Antic, cu celebrul zid strajuit în înaltimi de statuia legionarului roman, acum acoperita de un gong imens, a primit suflu epic prin decoratiunile monumentale, de epoca, asa încât „Turandot“ a beneficiat de o mizanscena clasica, în care costumele stilizate, cu culori terne, au configurat o atmosfera apasatoare, cenusie. Într-un Pekin sângeros, nici nu putea fi altfel, a gândit regizorul. Singurele iluminari au venit prin schimbarea din negru în alb a costumelor eroinei titulare, la final, ca simbol al metamorfozei de spirit si, desigur, prin vesmintele stralucitoare ale Împaratului Altoum, rememorare a fastului Orasului Celest. Important în economia productiei a fost si jocul sofisticat al proiectiilor pe uriasul zid înalt de aproape 40 de metri, ca binevenita si expresiva întregire a spatiului.
Doua soprane
Dupa debuturi de mare rezonanta în rol la Scala si Metropolitan, soprana americana Lise Lindstrom, frumoasa, înalta, cu silueta de invidiat si glas de exceptie, a cucerit si publicul francez. Temutul rol al Principesei Turandot, ultra-dramatic si adesea ucigator pentru vocile feminine înalte care se încumeta sa-i parcurga portativele, a gasit în noua diva o interpreta de mare valoare si autoritate profesionala. Fara multe si bogate armonice timbrale dar cu stralucire metalica, incisiv, taios, cu atacuri necrutatoare si fulminante ale notelor extrem-acute, glasul Lisei Lindstrom a dominat arena si ansamblurile, ca volum si penetranta. În multe momente a frizat competitivitatea cu interpretarile legendare ale rolului. Personajul pe care l-a propus a avut modernitate prin naturalete, de la tinuta si radiatia glaciala nemiloasa din actul secund la abandonul total în fata iubirii, cu o feminitate care cu greu s-ar fi putut banui.
În rolul Liù, Maria Luigia Borsi, soprana italiana de profunda sensibilitate, a impresionat prin frazarea de lux, prin sunetele impecabile în pianissimo înfatisate pe tot ambitusul, dar îndeosebi în registrul înalt. Întregul ei cânt vadeste studiu minutios, tehnica solida, stilistica adecvata. Ca pilde, ma gândesc la finalul primei arii „Signore, ascolta!“ (Si bemol atacat în pianissimo si sustinut prelung în crescendo catre sonoritati puternice) dar si la derularea plina de emotionalitate a arcului melodic din aria „Tu che di gel sei cinta“ (actul al III-lea).
Buni au fost si basul italian Marco Spotti (Timur), si trio-ul celor trei ministri, francezii Marc Barrard (bariton, Ping), Jean-François Borras (tenor, Pang), Florian Laconi (tenor, Pong), ca si Luc Bertin-Hugault (bariton, Un mandarin). O fosta glorie a deceniilor trecute, important cântaret belcantist, tenorul american Chris Merritt (60 de ani) a acceptat intrarea într-un rol episodic, cel al Împaratului Altoum, demonstrând ca despartirea de scena nu se face prea usor.
La pupitrul a doua masive formatii, Orchestre National de France si Ensemble instrumental des Chorégies d’Orange, s-a aflat reputatul Michel Plasson, aproape octogenar, un obisnuit al arenei provensale. A oferit siguranta si multe certitudini, în pofida unor tempi alungiti care pe alocuri au saracit discursul de dinamica si tensiune. Forte importante, Choeurs de l’Opéra-Théâtre d’Avignon et des Pays de Vaucluse, Choeurs de l’Opéra de Toulon Provence-Méditerranée, Choeurs de l’Opéra de Nice, Choeurs de l’Opéra de Tours, Ensemble vocal des Chorégies d’Orange, Maîtrise des Bouches-du-Rhône au acoperit masivitatea scriiturii corale si au umplut uriasa scena de aproape 90 m lungime si numai 10-15 m latime.
Dezastrul
Ramâne Roberto Alagna, la debutul absolut în rolul Calàf, în mod sigur o culme a tot ce cântase pâna acum tenorul francez, al carui glas liric se vedea confruntat acum cu una dintre cele mai complicate tesaturi vocale spinte, cu serioase intarsii dramatice.
La prima fraza, „Padre! Mio padre! O padre, sì, ti ritrovo!“, timbralitatea solara si catifelata, „lacrima“ din glasul lui Alagna au fascinat. Mai apoi, s-au strecurat nedumeririle si au aparut germenii unei catastrofe. Prima chemare prelunga, „Turandot!“ (Si bemol), a avut un atac neconvingator de sunet, nota de Do acut („Gli enigmi sono tre“), rostita la unison cu Principesa, a fost doar… mimata, iar mai apoi a intonat raspunsurile la întrebarile lui Turandot fie mai jos cu o octava (!), fie superficial, cu voce deja voalata. Culminatia precarei prestatii a fost în actul al III-lea, când tenorul nu s-a implicat deloc în celebra „Nessun dorma“, pe care a încheiat-o cu un chics monumental. În fine, în marele duet final a evitat toate notele înalte. Astfel s-a derulat aventura lui Roberto Alagna la debut în rolul puccinian.
Asadar, semnele de disconfort aparusera repede… dar cererea de clementa prin statia de amplificare s-a facut târziu, dupa singura pauza a serii, dintre actele II si III. Se pare ca renumitul tenor era de câteva zile sub tratament cu antibiotice în urma unei micoze. Chiar daca se presupune ca repetitia generala a decurs bine – desi este putin probabil în atari conditii – si cum fiecare artist profesionist stie absolut precis în ziua spectacolului daca este apt sa cânte seara, ma întreb de ce dl Alagna nu a facut cunoscuta din timp starea sa de sanatate, pentru ca managementul sa se îngrijeasca de înlocuire.
Raspunsul vine în mod cert din zona financiara. Îndragitul tenor a ramas cu banii (si la spectacolele în aer liber onorariile sunt substantial mai mari decât la cele în sala), iar noi cu dezamagirea. A respira acelasi aer cu o mare vedeta nu este suficient pentru satisfactii artistice! Iata un subiect asupra caruia cântaretii ar trebui sa reflecteze, indiferent de dimensiunea renumelui lor. O parte din public a aplaudat anuntul, salutând dorinta dlui Alagna de a fi prezent pe scena. Cred însa ca adevarul nu este nici macar la mijloc, ci de partea celor care au protestat vehement, cel putin la paritate cu ceilalti. Trista seara!
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 391