Festivalul International de Film de la Cairo
Chiar asa, in fiecare zi treceam Nilul, pret de cinci minute, de pe un mal la altul, cu vaporasul. Hotelul care gazduieste sediul festivalului are de toate, de la pianul din hol pentru delectarea nocturna a oaspetilor, la câinii-politisti care isi fac constiincios datoria, amusinând fiecare vehicul, pentru linistea celor care pasesc peste un prag cu multe stele. Nu are, insa, sali de cinema. Ceea ce poseda vechiul sediu, de la hotelul Grand Hyatt, lipit de un mall. Pâna acum doi ani, aici tragea toata suflarea invitata la cea mai importanta manifestare cinematografica din regiunea araba. Am apucat si acea vreme. Curata boierie! De la micul dejun – doar o scurtatura de bat pâna in scaunul in care aveam sa petrecem vreo 7-8 ore bune. In schimbatoarea noastra lume, Hyatt-ul a fost cumparat de un seic. Patronul nu a vrut sa auda de bauturi alcoolice la restaurant. De aici divortul de festival. Daca trecerea la austeritate ar fi avut loc mai de mult, amintirea ultimei mele intâlniri cu Stefan Iordache nu ar mai fi fost legata de imaginea lui la fereastra, cu un pahar in mâna, zicându-mi: „Tu chiar crezi ca asta e Nilul?“ Adevarul este ca si eu ma intreb, de fiecare data. Fluviul are o magie greu de explicat cu una, cu doua. Zilnicele traversari cu vaporasul, pentru a ne duce la „locul de munca“ (la urma urmei, ce este un festival?), graba ajungerii la debarcader, asteptarea intârziatilor nu risipesc vraja. Nici in sala nu uitam unde ne aflam. Selectia caireza surprinde printr-o diversitate ce face greu de ghicit strategia. Marile festivaluri de categoria A, Cannes-ul, Berlinul, Venetia includ in programul competitional numai premiere, de aici si acerba lor concurenta. Toate au ambitia de a descoperi si lansa. Uneori, de a confirma definitiv sau de a incununa pe cineva. Vezi, bunaoara, clubul select al detinatorilor unui dublu Palme d’Or, la Cannes. Cârcotasii vorbesc de „o clientela“ si, de obicei, o atribuie numarului unu al festivalului, directorul sau delegatului general, autorul selectiei oficiale. La Cairo, insa, totul se petrece altfel. Festival de categoria A si el, surprinde prin ciudatenia armatei de selectioneri, vreo 35 la numar. Banuiesc ca sunt un fel de cercetasi, descoperitori ai filmelor din lumea mare. Ce-i drept, nu vin cu titluri care sa fi facut gloria marilor competitii cinematografice (nu se cade sa propui un film premiat la Cannes sau Venetia), dar se mai strecoara unele care au scos capul pe la alte intâlniri. Banuiesc ca armata celor 35 traieste, mai intâi, o mini-competitie in familie, la capatul careia se decide selectia. Imperativul numarul unu pare sa fie diversitatea. Croatia si Argentina, Finlanda si Grecia, Franta si Ungaria, Portugalia si India, Turcia, Rusia si Statele Unite s-au aflat pe afisul celei de-a 33-a editii. Autorii, in general, nu sunt consacrati. Cum anul acesta nu am fost prezenta decât la o jumatate de festival, sosind cam pe la mijloc, ceea ce nu inseamna spartul târgului, nu ma pot pronunta asupra intregii selectii. Ceea ce am vazut imi furnizeaza suficient material pentru a-mi intretine unele nedumeriri. De ce atâtea filme cumularde? Cineva din juriul international, din care a facut parte si Ioana Uricaru („Amintiri din Epoca de Aur“), argumenta prin slaba calitate a selectiei din acest an. Daca nu as fi prins „One War“, al Verei Glagoleva (Rusia), unul dintre cele mai impresionante filme „de razboi“ vazute in ultima vreme, poate nu as fi privit cu suspiciune palmaresul. Dar sa-l rasplatesti oarecum consolator, cu Premiul Youssef Chahine pentru „Cea mai buna contributie artistica“ (niciodata nu am inteles cam cea vrea sa zica, exact, o astfel de distinctie, intâlnita si pe alte meleaguri) mi se pare mai mult decât nedrept. Vera Glagoleva, cineasta descinsa din rândurile actritelor, arunca in aer presupusa categorie a „cinematografului feminin“. Un subiect, dupa stiinta mea, ingropat, neatacat frontal, pâna acum, drama femeilor violate de nemti si aruncate cu copii cu tot la marginea lumii, intr-un soi de ghetto, este scuturat de orice atingere melodramatica. Deportate intr-o insula, precum leprosii, eroinele isi traiesc tragedia cu demnitate, fie impacate cu soarta, fie sperând intr-un exil provizoriu. Isi cresc copiii ca orice mama, le incropesc mici bucurii, incearca sa nu se lase infrânte de mesajul usor de descifrat al sosirii unui ofiter trimis sa inregistreze starea de fapt. Dar tocmai el, taciturnul barbat, va inchide ochii in momentul in care, conform ucazului, femeile vor trebui despartite de copiii lor: ele – condamnate pe viata, cei mici – trimisi in scoli speciale. Un film sever, in tonuri vinetii, dar cu nuante ale tresaririlor psihologice, cu portrete feminine greu de uitat, cu secvente sculpturale, cum este si finalul: o barca plina cu suflete se indeparteaza de insula pietroasa, indreptându-se nu se stie incotro. Cum de a scapat juriului galeria femeilor din acest film, actrite una mai emotionanta decât alta si complet deosebite ca tipologie? In astfel de cazuri, festivalurile premiaza grupul in intregime. Aici a fost preferata o interpreta „fitoasa“, am spune noi, Karolina Piechota, care, daca nu s-ar fi tot jucat cu o rochie de mireasa in filmul polonez „Splinters“, mai mult ca sigur ca ar fi trecut neobservata. Indraznesc sa spun ca alegerea juriului (condus de regizorul indian Adoor Gopalakrishnan) a fost o gafa, cu atât mai mult cu cât mai avea la indemâna vreo câteva optiuni. Daca ar fi sa o amintesc doar pe Josiane Balasko, minunata protagonista a „Ariciului“ („Le Hérisson“), film, de altfel, mult premiat dar, cum se spune, nu intotdeauna pentru cele mai adecvate ratiuni. Multora ni s-a parut excesiva atribuirea si a Premiului pentru regie debutantei Mona Achache si a Premiului special al juriului, Piramida de Argint. Probabil daca celei dintâi distinctii (regia) i s-ar fi adaugat Premiul pentru interpretare, balanta ar fi stat intr-un echilibru onorabil. In seara inchiderii, mi s-a parut ca si Josiane Balasko era putin dezamagita, oricât s-at fi bucurat pentru tânara cineasta Mona Achache, preferata si de Fipresci, chiar daca nu in unanimitate, din câte am aflat. Filmul, ecranizare a unui bestseller, „L’élégance du hérisson“ de Muriel Barbéry, incânta prin complicitatea unui insolit trio uman, traitor intr-un bloc parizian de buna conditie: portareasa Renée, Paloma, fiica unei familii „burgheze“ si un straniu locatar japonez Ozu. Nimeni nu este ceea ce pare. Umila femeie admirabil interpretata de Balasko, pe alocuri cu un chip aproape de nerecunoscut, este o devoratoare de carti, ii citeste pe Tolstoi si pe Garcia Marquez, fetita de 11 ani, dezamagita de viata, isi scrie jurnalul filmând mai tot timpul, iar domnul Ozu cauta, cu eleganta proprie neamului sau, apropierea de sfioasa vecina fara rochii „de ocazii“, dar inconjurata de volume. Incântare, ironie tandra, neadastarea in calduta baie a bunelor sentimente sunt calitati de necontestat pentru un film popular, dar când ii poti opune o poveste atât de puternica precum „One War“, parca am avea de a face cu un cântar usor defect. Dar, la urma urmei, nu este decât un festival, cum ar fi spus Hitchcock.