Vincent Teixeira în dialog cu Ciprian Vălcan
Vincent Teixeira este un eseist şi poet francez, născut în Auvergne, la Saint-Flour, în 1969. Titular al unui doctorat în literatură franceză, obţinut la l’Université Censier-Paris III, a colaborat o vreme la revista Digraphe, condusă de Jean Ristat. Din anul 2003, este profesor de limba şi literatura franceză la Universitatea din Fukuoka (Japonia).
Primul său eseu, Georges Bataille, la part de l’art – la peinture du non-savoir, a fost publicat la L’Harmattan în 1997; la acelaşi editor, a apărut o primă culegere poetică, À l’encre dés derives (2007), prefaţată de Salah Stétié. De atunci, încearcă să concilieze critica literară şi critica socială, mai ales în eseuri precum Shakespeare et les boys band – Culture jetable et marchandisation hédoniste (éditions Kimé, 2014), şi De la colère en l’Occident fantôme (L’Harmattan, 2014).
Ciprian Vălcan: Credeţi că ne putem imagina istoria spiritului ca pe o succesiune între perioade dominate de obsesia sistemului, de completitudine, şi perioade guvernate de fascinaţia pentru fragmentar, aluziv, eliptic?
Vincent Teixeira: La modul general, în istoria spiritului nu există nici necesitate, nici teleologie, după cum nu există nici în istoria lumii, pe care nicio lege, niciun sistem nu o explică sau o descifrează în mod complet. De altfel, eu nu cred că istoria se confundă cu adevărat cu istoria ideilor, chiar dacă acestea din urmă depind de ea şi sunt parte din ea. Istoria spiritului evoluează în funcţie de circumstanţe socio-istorice pe care în niciun caz nu le creează, după cum nici nu le reflectă, dar pe care le exprimă şi cărora încearcă să le dea un sens. Istoria nu are sens în ea însăşi, dar este câmpul în care ia naştere sensul. În Occident, şi fără îndoială în Franţa înainte de toate, suferim mult de un „surplus de teorie“, adesea distanţată de realitatea socio-istorică, şi de o anumită complăcere în conceptualizare. De aceea avem o viziune a istoriei divizate în perioade care ar fi clar tranşate, aceste episteme care mi se par în primul rând nişte construcţii ale spiritului, realizate a posteriori, relativ artificiale – cu atât mai mult în contemporaneitate, când forfota de gândiri şi voci diferite, discordante, nu lasă pic de loc unor viziuni atât de monolitice. Complexitatea crescândă a lumii, a reprezentaţiilor şi ştiinţelor ei a zădărnicit şi demodat voinţa de sistem, ideea unui Tot sau a unui absolut în lume. Iar dacă Lichtenberg, cu carnetele din „cartea lui ceţoasă“ a inaugurat o nouă formă de scriere filozofică, eu cred că Cioran are dreptate când afirmă că Nietzsche a sabotat în modul cel mai violent academismul filozofic şi ideea de sistem şi că începând cu el filozofia nu mai este posibilă decât ca „fragment“, ca explozie. „Eu nu-s suficient de mărginit pentru un sistem – nici măcar pentru un sistem al meu“, scria el, lăsând uşa deschisă gândirii pluraliste, jocului divin al hazardului.
Cu toate acestea, dorinţa de sisteme sau de completitudine, cum ar veni de absolut, nu a fost totuşi îngropată, şi deşi complexitatea lumii şi epoca suspiciunii în care trăim noi invalidează o astfel de voinţă sau pretenţie, această dorinţă pare să ţâşnească din nou, mai acut, în perioadele de criză profundă, ca astăzi. O dorinţă sau o „obsesie“, cum spui tu, care, chiar şi în forme raţionale, este legată de mitologic, ca un avatar al nevoii de mituri sau credinţe. Într-adevăr, în timpurile moderne supremaţia raţiunii a fost proslăvită mai presus de toate, fără să se acorde atenţie şi nesocotinţei de care este cu neputinţă de despărţit. În acelaşi fel, iraţionalitatea fascismului, ai cărui germeni sunt încă vii, nu este oare inversul raţionalităţii instrumentale moderne? Pentru că în istoria gândirii, ca şi în istoria lumii, sistemele tind întotdeauna să se erijeze în sisteme dominante, până când sfârşesc prin a se destrăma sau a fi destrămate. Ca toate puterile, nu fac decât să treacă, purtate de vântul istoriei. Astfel, se prea poate ca domnia raţiunii instrumentale să nu fie decât o vrajă a „raţiunii noastre neputincioase“, după cum s-a exprimat Pascal. Eşecul sistemelor (niciunul nu este etern), stă în lipsa lor de rezistenţă la eroziunea timpului, la revoluţii, şi totodată într-un abuz de abstracţiuni (gândiri absolute, incorporale) – şi oare nu în numele abstracţiunilor oprimă oamenii, ucid şi se lasă ucişi? Printr-un abuz de toate aceste „-isme“, a cărui listă o înşiră Gherasim Luca, pe care tu îl cunoşti bine, în poemul lui intitulat „Crime fără iniţială“.
Această imposibilitate actuală a sistemului mi se pare legată, de asemenea, de o mutaţie majoră petrecută în istoria spiritului, şi care corespunde autonomiei ştiinţelor (moderne) şi separării ştiinţei de filozofie în secolul al XVIII-lea. Până pe la Newton, marii oameni de ştiinţă au fost şi filozofi, gânditori. Dar mai târziu această viziune de ansamblu s-a pierdut, iar evoluţia ştiinţelor, în virtutea complexităţii lor crescânde, dar nu numai, s-a îndreptat spre o specializare mai accentuată şi spre o anumită abandonare a reflecţiei asupra propriilor practici, descoperiri, invenţii, până la o dependenţă, suprapunere (supunere?), foarte recentă, a ştiinţei ca ştiinţă, cunoaştere, faţă de tehnică, de tehno-ştiinţe. Astăzi asistăm la această acaparare a cunoaşterii ştiinţifice, prinsă în angrenajul economiei şi politicii, subordonată industrializării tehnologiilor aplicate, imperativelor financiare pe termen scurt. Nu numai că cercetarea ştiinţifică fundamentală este atinsă şi ameninţată puternic, dar îi lipseşte şi o viziune interdisciplinară. Până într-acolo încât, cu ajutorul prezentismului din epoca noastră, separarea dintre ştiinţă şi cultură, ştiinţă şi filozofie, pare pe cale de a fi consumată; ca şi cum ştiinţele ar pretinde să facă abstracţie de o cunoaştere a istoriei ştiinţelor şi a istoriei ideilor. Tocmai această „mare distanţare“ o analizează, de pildă, Jean-Marc Lévy-Leblond, care scrie că „dacă scientismul şi raţionalismul, doi fraţi duşmani, prosperă astăzi, asta se întâmplă pentru că ştiinţa incultă devine cu aceeaşi uşurinţă sau cultă, sau ocultă“.
C.V.: Trăim într-o epocă a fragmentului? Sau mai visăm încă metanaraţiuni a căror moarte a fost vestită de pontifii postmodernismului?
V.T.: Întrebarea se leagă de cea precedentă. Însă ar trebui să lămurim sensul cuvântului „fragment“. Vorbim despre scriitura fragmentară, care într-o măsură mai mare sau mai mică a existat dintotdeauna, de pe vremea lui Heraclit sau Parmenide, chiar dacă epoca suspiciunii, inaugurată la sfârşitul secolului al XIX-lea, în vremea lui Nietzsche, i-a consolidat prestigiul şi poate şi necesitatea? Sau despre fragmentar în sensul de fragmente, frânturi de adevăr? În sensul că filozofia oferă nu atât răspunsuri cât întrebări sau cel puţin „răspunsuri enigmatice“, cum se exprimă Kostas Axelos. Fără îndoială, cele două accepţii ale „fragmentului“ sunt legate între ele. Priviţi, de pildă, traiectoriile lui Nietzsche, Blanchot sau Cioran. Fragmentul este cu siguranţă semnul unui cuvânt plural, cuvânt care lasă loc multiplului, necunoscutului, neîmplinirii, care ne smulge de sub dominaţia Unului şi caută să reprezinte un tiraj de aer într-o lume devenită din ce în ce mai irespirabilă, care este deja fragmentată, pradă unui zaping permanent al gândirii – şi nu doar al informaţiilor. În acest caz da, trăim fără îndoială într-o epocă a fragmentului – dar, este doar o intuiţie, oare nu este propriu epocilor dezvrăjirii, marcate de o acumulare de dezastre şi mutilări? Ba chiar asistăm la o revenire a explicaţiilor pătate de o religiozitate mai mult sau mai puţin frustă, ca şi cum omul – pentru a se linişti sau consola – nu ar fi terminat nici acum cu umbra lui Dumnezeu.
Se poate totuşi ca în faţa dezastrelor actuale şi a orizonturilor îngrădite să nu putem decât să bâlbâim răspunsuri, glasuri, soluţii, în încăpăţânarea noastră înnebunitoare şi aventuroasă de a conferi un sens aberaţiei vieţii noastre
– „un no se que que se quedan balbuciendo“. Astfel, dincolo de scriitura în fragment, fragmentarul este cel care se impune, în viaţă şi gândire, gândirea înţeleasă ca experienţă – în accepţiunea lui Blanchot, „exigenţa fragmentarului, legată de dezastru“ (L’Écriture du désastre). Într-o lume discontinuă, orice tip de gândire va fi fragmentar, ca o marcă a tensiunilor şi conflictelor imposibil de soluţionat prezente în experienţa gândirii. Epoca noastră este aşadar cea a fragmentului în virtutea absenţei adevărurilor (absolute), a garanţiilor universale (înainte de toate moartea lui Dumnezeu), a falimentului sistemelor, miturilor, a stăpânirii raţionale a totului şi a pretenţiei de universal – ceea ce implică o fragmentare a cuvântului, din cauza căreia nu ne putem exprima altfel decât prin străfulgerări. Este ceea ce scrie Bataille în L’Expérience intérieure: „O continuă punere sub semnul întrebării a tuturor lucrurilor ş…ţ ne obligă să ne exprimăm prin străfulgerări rapide“. Prin urmare, se prea poate ca mitul modern să fie chiar „absenţa mitului“, o contra-mitologie împotriva credinţelor alienante, a superstiţiilor religioase şi a fanatismelor politice. Asta nu înseamnă o retragere a ficţiunii (reprezentării), nici a căutării sensului, căci rămânem în continuare fiinţe ficţionale, „veghem asupra sensului absent“. Există o necesitate a ficţiunii căreia nu i se sustrage nimic, cu atât mai puţin literatura, gesta istorică, politică, existenţa aşa-zis cotidiană, fără să mai pomenim de inconştient. Nu ştiu la ce mai visăm, atât de puternică este impresia că epoca noastră, în care scopul justifică brutalitatea mijloacelor, visează din ce în ce mai puţin, că visele sunt împiedicate, orizonturile îngrădite, ba chiar umplute de coşmaruri. Ne amintim de faimoasa zisă a lui Baudelaire, „trebuie să vrei să visezi şi să ştii să visezi“; în secolul trecut însă, cu revoluţiile lui transformate în tiranii, toate încercările raţionale şi politice de eliberare a omului şi-au demonstrat eşecul, utopiile au fost trădate în fapte, au fost golite de substanţa lor până la caricatură, iar marile idealurile sunt înjosite şi ridiculizate fără încetare de capii lumii economico-politice.
Cât despre „metanaraţiuni“, istoria filozofiei nu este o istorie a povestirilor (Metafizica lui Aristotel, Critica raţiunii pure, Etica lui Spinoza…) – iar dacă unii mai visează încă la o revenire a „metanaraţiunilor“, vedem în cel mai rău caz „cârpăceala frazeologică“, după expresia lui Bataille, în cel mai bun caz (?) nişte naraţiuni mitice ca „istoria fiinţei“ după Heidegger, o voinţă de re-mitologizare a realului, în care maşinaţiunile perverse au dus la dezastrele pe care le ştim. În momentul de faţă, în faţa acestor saga ale dezagregării, noile naraţiuni pe care le vedem iţindu-se oglindesc înainte de toate delincvescenţa vieţii politice şi a dezbaterii ideilor – marcate în principal de voga complotiştilor contra „politicului corect“ sau a „gândirii de bine“ (tot atâtea cuvinte lipsite de sens, dar pline de prejudecăţi), sinuozităţile comunitariste sau obsesia identitară, al căror joc de păcăleli ne stânjenesc societăţile. Îndărătul dorinţei de naraţiuni fondatoare se află nostalgia rizibilă după o epocă spectrală, o lectură ideologică a istoriei, plămădită din resentiment naţionalist, anexată miturilor originilor sau unei epoci de aur cu neputinţă de găsit, de exemplu în numele unei imagini în mare măsură născocite şi ideale a unei culturi lipsite de orice fel de amestec. Toate aceste discursuri râncede forfotesc în brazda angoaselor, temerilor, paranoiei şi durerilor colective, ponegrind o decădere al cărei stindard suprem ar fi luna mai ’68. Dacă am şti cât de încorsetată şi cenzurată era dezbaterea publică înaintea acestei epoci, chestiunea ar deveni mai degrabă rizibilă. Din dorinţa de a regăsi impulsul marilor naraţiuni structurante, anumiţi declinologi ai momentului (ca Éric Zemmour, produs al unui sistem pe care îl critică, dar în care trăieşte, fapt simptomatic pentru societatea noastră mediatică), cultivă basmul „era mai bine înainte“ sau al „romanului naţional“, antrenând un şuvoi de locuri comune – praf în ochi al revoluţiei conservatoare, care perpetuează sau construieşte noi mituri. Însă „teama crede totul“, cum zicea Michelet, iar zgândărelile acestor proaspeţi şi mărunţei maeştri ai gândirii, produse ale unui circ mediatic, sunt adevărate debarale ideologice care se hrănesc din şi profită de pe urma fricilor, ranchiunelor, fantasmelor, suferinţelor, frustrărilor, iluziilor pentru a-şi vinde pretinsa cheie sau pretinsul remediu care ne-ar salva de relele prezente.
C.V.: Unde vedeţi locul filozofiei în cultura contemporană? Joacă şi acum un rol important în dezbaterile publice?
V.T.: Impresia că în lumea noastră modernă totul se mişcă, merge foarte repede, din ce în ce mai repede – cu excepţia spiritului? După exemplul finanţelor, care ne guvernează, omul a creat sisteme care au scăpat în mare măsură de sub control şi, cum scria René Char, totul se petrece de parcă „am fi indus viteză în ceva ce nu suportă viteza“. Epoca se mai caracterizează şi prin acapararea puterii şi a dezbaterii intelectuale de către polemişti mediatici, pseudo-„gânditori“ ai platourilor de televiziune, care se autorizează singuri, şi cu satisfacţie de sine, să vorbească despre orice şi să judece totul, distilând contrarul însuşi al unei gândiri critice, nesatisfăcute; în timp ce adevăraţii franctirori sunt, bineînţeles, în altă parte, la periferia sau în aluviunile culturii noastre, în orice caz nu sub sorii falşi ai proiectoarelor mediatice. Asistăm astfel, întrucâtva încremeniţi, la un bruiaj puternic al discursurilor, la o cacofonie a firimiturilor insipide (după moda ciripelilor pe Twitter), o manie sentenţioasă şi peremptorie de a judeca totul, imediat, „în timp real“ – şi în ciuda oricărui recul, a oricărei reflecţii, distanţări, analize, ar dori să ne facă să credem că acesta ar fi noul etalon al comunicării, când de fapt aceste discursuri nu sunt armonizate cu o „morăliţă“ meschină de nivelatoare de cranii.
Se face confuzie între proces şi progres, tehnică şi modernitate, şi se vorbeşte sub dictatul imediatului, al prezentismului, al senzaţionalului (aşa-numitul buzz), în căutarea scandalului sau a comparaţiilor. Cele mai vizibile dezbateri publice sunt în principal locul unui mare vacarm, în care inepţia rivalizează cu aversiunile, iar atunci când lasă un locşor cât de mic – între o bufonerie şi un mic „clash“ (cum se spune) căutat – pretinsei culturi, ne cufundăm în miasmele cosmeticii sau ale edulcoraţiei mediatice. O mare paradă sau un carnaval ale cărui paiaţe, intelectuali domestici sau indignaţi de salon, sunt preocupaţi în primul rând să-şi etaleze zorzoanele. În domeniul intelectual, ca şi în clasa politico-mediatică, suntem năpădiţi de mistificări, posturi şi imposturi, de demagogie sau prostituţie spirituală – şi după sosirea acestui marketing intelectual care guvernează cultura dominantă, cea difuzată de industriile culturale şi alimentează esenţialul hrănii spirituale de proastă calitate. Aceşti mărunţi maeştri-gânditori şi alţi farsori ai gândirii care-şi propagă ideologia, sunt noii sofişti ai epocii noastre, nişte guru vagi care au ştiut să-şi creeze o mistică ieftină de curte, cu lachei devotaţi. Kickboxingul acestor retori jalnici (ca Alain Soral) pare să aibă vântul din pupă, dacă judecăm după mişcările gălăgioase şi teleghidate ale admiratorilor fanatici şi idolatri – dacă ar fi să credem că devoţiunea, nevoia de identificare şi „spiritul de gramofon“ sunt mai răspândite decât năzuinţa de a gândi singuri. Un alt reflex pavlovian de asemenea foarte răspândit (iar logomahiile de pe net sunt afectate în număr mare de el) este cel care ignoră orice complexitate (şi orice singularitate), potrivit căruia ajungem automatic la un maniheism uluitor (fascist versus antifascist, troţkist versus ultraliberal etc.).
O nouă modă ar fi şi cea de a ne agăţa de anumite „legende“ sau „mituri“ ale trecutului sau cel puţin ştampilate ca atare (Freud, Sartre, Sade…) – asta cu un ifos de negustor. După această măsură, filozofia, sau pretinsa filozofie, e demnă de coafura cu care o compara Lichtenberg, adăugând că „amândouă se ocupă de ornamentarea capului în funcţie de modă“. Dar filozofia trăieşte, bineînţeles, în altă parte, iar dincolo de aceste înjosiri în curs de recreere (platouri de televiziune, ziare, reţele sociale sau grupuri de creduli orbiţi) există spaţii sau cenacluri ferite de luminile rampei unde dezbaterea filozofică dăinuie, la modul serios, fie că ne gândim la Colegiul filozofic internaţional (a cărui supravieţuire a fost ameninţată de curând – semn al timpurilor), la Ars Industrialis şi la multe alte entităţi care profită în mod inteligent de internet şi de noile tehnologii pentru a le transforma într-un instrument de împărţire şi difuzare a ştiinţei, a gândirii. Oricum ar sta lucrurile şi în ciuda unui anti-intelectualism primar deja extrem de răspândit, locul filozofului, ca de altfel şi cel al poetului, nu este la putere – însă ei întruchipează gândirea liberă, prin urmare critică: punerea întrebărilor despre ceea ce există, zdruncinarea ordinii stabilite şi a micilor noastre certitudini, punerea în discuţie a existenţei sociale, aşadar a umanului în general, deschiderea de noi orizonturi, crearea sensului, căci a gândi înseamnă totodată şi a visa – toate acestea presupun o distanţare, o „privire îndepărtată“ care lipseşte cronic din societăţile noastre marcate de divertisment, urgenţă şi prezentism. Dar, ca în Curajul poetului, putem crede, asemenea lui Hölderlin, că „odată cu pericolul sporeşte şi ceea ce ne mântuieşte“.
Traducere din limba franceză de Cornelia Dumitru