Reiau pasajul biblic care ne-a slujit drept motto în primul articol consacrat voivodului Thocomer, întemeietorul de tara: „Si Iisus strabatea toate cetatile si satele, învatând în sinagogile lor, propovaduind Evanghelia împaratiei si vindecând boala si toata neputinta în popor“ („Matei“, 9:35).
Echivalentele moeso-gotice ale verbelor subliniate, „a strabate“ si „a propovadui“, contin tocmai cele doua radacini din care e alcatuit numele lui Thocomerius din documentul cancelariei maghiare: „tauh“ si „mer“, provenind de la verbele „tiuhan“ si respectiv „merjan“.
Iisus, martorul fidel („veitvods“), este, cum stim, si cel dintâi preot si cel dintâi predicator al împaratiei lui Dumnezeu. Trebuie sa mai spunem ca pasajul din motto nu e izolat. Nu doar la „Matei“, ci si în celelalte Evanghelii e pomenit momentul în care Iisus trece prin cetati si sate propovaduind Evanghelia sau le strabate împreuna cu ucenicii sai. La „Matei“, întreg capitolul urmator trateaza despre „Chemarea apostolilor si trimiterea lor la propovaduire“.
Propovaduirea presupunere, bineînteles, trimiterea, mersul, umbletul, strabaterea localitatilor (cetati si sate), ceea ce în moeso-gotica se exprima fie prin verbul „in-sandjan“ = a trimite (de unde deriva „osândirea“, cu echivalente în italiana: „andare“ si spaniola: „andar“) si respectiv fie prin verbul „tiuhan“ = mener, amener, înrudit pe plan indoeuropean cu lat. „duco“ (arhaic „deuco“).
Iata câteva exemple în care sunt asociate verbele „sandjan“ si „merjan“: „Si cum vor auzi fara propovaduitor = merjands = praedicante? Si cum vor propovadui, de nu se vor trimite = insandjanda = mittuntur?“(„Romani“, 10:14-15), se întreaba Pavel pentru a sublinia necesitatea trimiterii în lume a ucenicilor ca sa vesteasca noua credinta a mântuirii: „Si i-a trimis sa propovaduiasca (insandida ins merjan = misit eos praedicare) împaratia lui Dumnezeu si sa vindece pe cei bolnavi“ („Luca“, 9:2). Pornind de la aceste exemple vedem ca „osândirea“ a avut initial sensul implicit de acceptare benevola a acestei misiuni. Osânditul (trimisul), ca si voivodul (martorul) sunt prin urmare aureolati de nobletea si de sfintenia (taria) misiunii lor evanghelizatoare.
„Sa mergem (gaggam) în alta parte – le spune Iisus ucenicilor -, în cetatile si satele apropiate, ca sa propovaduiesc (merjand) si acolo, caci pentru aceasta am venit (qam)“ („Marcu“, 1:38). Aici echivalentul gotic e verbul „gaggan“ = a merge (de unde vin cuvintele „gang“ si „gânganie“), dar în alte pasaje pentru „a trece“ sau „a strabate“ e folosit verbul „tiuhan“ sau unul dintre compusii sai.
Exemplul pe care l-am folosit ca motto este, de aceea, cel mai concludent pentru a dezlega enigma numelui Thocomerius.
Ni-l puteam imagina cu usurinta, în contextul cumplitei prigoane unguresti, pe voivodul cernit (Negru Voda), martorul si aparatorul credintei stramosesti, devenit între timp preotul comunitatii sau staretul uneia dintre numeroasele asezari monahale din zona plaiurilor, cum îsi deschide drum si trece dincolo, conducându-si poporul spre locul izbavirii si ajungând în tara pe care cu putin timp înainte o despresurasera tatarii.
Am vazut data trecuta ca lui Seneslau nu i se cunosc urmasi la domnie, fie pentru ca n-a avut mostenitori, fie pentru ca tara lui a fost pârjolita de tatari.
Sensul verbului „tiuhan“ chiar acesta este: a strabate, a razbi spre alte locuri, precum o ceata de haiduci. Scopul era gasirea unui loc de asezare unde sa fie cu putinta pastrarea legii stramosesti, a vechii rânduieli de credinta pe care maghiarii si papalitatea n-o mai îngaduiau. Cum stim, în documentul care pomeneste de Basarab, acesta, potrivit interesului maghiar de a sublinia diferenta confesionala, e numit schismatic.
Pentru a ne convinge de acest lucru, sa analizam mai îndeaproape sensurile verbului „tiuhan“ = „mener“, „amener“, si ale numerosilor sai compusi. Se va vedea cât de exact corespunde numele voivodului cu actiunea pe care o întreprinde, ceea ce nu trebuie sa ne surprinda pentru epoca aceea si pentru imediata posteritate a evenimentelor, fiindca acestea primeau numele pe care-l meritau, numele care corespundea cât mai precis si fidel faptelor carora era menit sa le pastreze amintirea.
În franceza echivalentele sunt (dupa Mossé) urmatoarele: „at-tiuhan“ = attirer, faire entrer; „ga-tiuhan“ = emmener si „us-tiuhan“ = tirer, entraîner, faire sortir, achever, accomplir.
Dintre echivalentele germane ma opresc mai întâi la câteva acceptii care sprijina ipoteza noastra. În functie de punctul din care privim trecerea, punctul de plecare sau cel de sosire, avem de a face cu o ducere, conducere sau aducere. Pentru „au adus pe Isus de la Caiafa la pretoriu“ („Ioan“, 18:28), avem în gotica „tauhun“, iar în latina „duxerunt“. Pentru aducere e folosit de preferinta „at-tiuhan“ = herbringen, hinführer, care înseamna a calauzi în calitate de conducator, iar „bi-tiuhan“ înseamna mitführer, beziehen = a se instala (eventual cu trupe), a ocupa un loc. Nu se schiteaza oare aici „descalecarea“ ca reasezare, cum va fi numita mai târziu trecerea Carpatilor pentru întemeierea Tarii Românesti? Si n-o fi pornit o ceata de pribegi de la Tohanu, localitatea de unde si mai târziu, sub austrieci, satenii au fost alungati din ratiuni confesionale si au fost nevoiti sa-si caute adapost în alta parte?
Radacina este substantivul „*tauhts“, prezent în textul biblic în compusul „us-tauhts“ = Wollkommenheit, Wollendung, Erfüllung, prin urmare împlinirea (perfectio), deopotriva ca sfârsit, savârsire si desavârsire. De pilda, „sfârsitul legii este Hristos = perfectio legi = ustauhts vitodis“ („Romani“, 10:4).
Moeso-goticul „tiuhan“ are drept echivalent în germana moderna verbul „ziehen“, adica (dupa dictionarul lui Mihai Isbasescu) a pleca, a porni, a se duce,a trage, a târî, a se deplasa, a scapa din (a se salva, a-si gasi mântuirea). Acest din urma sens se potriveste perfect cu situatia disperata a românilor din acel moment de cumpana, pentru care singura scapare era sa treaca muntii si sa ajunga în tara pustiita de tatari, unde acum, dupa plecarea lor, puteau sa se aseze (sau poate, pentru unii, sa revina).
Primul compus, „af-tiuhan“, înseamna fortziehen, adica a se muta (altundeva), a pleca (din tara, din casa), a emigra, a trage sau târî în alta parte. Oare mai e nevoie sa atrag atentia ca aceste acceptii se potrivesc cum nu se poate mai bine cu situatia în discutie?
Si la fel „at-tiuhan“, care înseamna herbeitziehen, adica a duce, a scapa de undeva, precum si hinführen = a conduce la sau într-acolo.
Iar „bi-tiuhan“ înseamna mitführen, adica a duce cu sine, precum si mit sich umher führen, adica a calauzi, a conduce, a comanda, precum si beziehen = eine Gegend durchwandern, adica a cutreiera (cu piciorul), a colinda necontenit încoace si încolo, a strabate un tinut (pe jos). Precizarea „pe jos“ sau „cu piciorul“ ne-ar putea determina sa socotim ca „descalecarea“ n-are a face cu coborârea de pe cal, ci a fost o reasezare a românilor pribegi sau bajeniti si provine de la verbul latin „callocare“.
Iar „ga-tiuhan“ înseamna vegziehen, adica a se muta, a trage dupa sine, precum si vegführen, adica a conduce pe un drum sau printr-o trecatoare.
În sfârsit, „us-tiuhan“, care înseamna hinausziehen, adica a pleca în lume, astfel spus a-si lua lumea-n cap (din pricina persecutiilor), precum si hinausführen, wegführen, adica a pribegi, fiindca nu mai stiau ce sa faca si încotro sa apuce.
Ideea dominanta e peste tot deplasarea, trecerea, strabaterea unui spatiu. Românii bajeniti îsi pastrau astfel credinta, cu alte cuvinte „se purtau cu duhul“, ca în versetul 18 din „Galateni“, 5: „Iar de va purtati cu duhul nu sunteti sub lege = tiuhanda = ducimini“.
Trebuie sa mai spunem ca verbul „tiuhan“, ca oricare altul, desigur, a fost folosit cel mai adesea la perfect, unde vocala caracteristica este o (ortografiat au). Iata câteva exemple, pe lânga cel dinainte, în care pe Iisus l-au adus („tauhun“) de la Caiafa la pretoriu: „Si l-au adus = attauhum la Iisus“ („Luca“, 19:35). Sau „De ce nu l-ati adus = attauhuth?“ („Ioan“ 7,45).
În „Matei“, 9:35 si „Marcu“, 6:6 ne întâlnim cu forma „bi-tauh“ = circumiit, pentru care în româna avem echivalentele strabatea si umbla, exact reasezarea care se va numi mai târziu descalecatoare, fara sa aiba, în viziunea noastra, nimic de a face cu datul jos de pe cal. Derivarea din verbul latin „callocare“ se petrece în interiorul spatiului lingvistic românesc, asa cum s-au petrecut cele mai multe evolutii semantice.
Revenind în încheiere la numele Thocomerius, care ne intereseaza aici, cred ca ne putem da seama ca întelesul deplin si-l capata daca-l derivam din verbul „tiuhan“, care se potriveste ca o manusa, repet, la împrejurarile întemeierii Tarii Românesti, pe care le denumeste cât se poate de exact din perspectiva celor care au savârsit reasezarea la sud de Carpati, dupa neasteptata retragere a tatarilor pâna atunci devastatori.
Tinând seama de sensul verbului de origina, în care deplasarea se face cu piciorul, atingem inevitabil si problema adiacenta a descalecarii ca asezare pur si simplu. „Tiuhan“ si compusii sai ne îndreptatesc sa presupunem ca bajenirea s-a facut mai curând pe drumuri de munte si pe jos, chiar daca fruntasii si îndeosebi voivodul cernit (Negru Voda) umblau calari. Voivodul trecerii mântuitoare a muntilor ar putea fi socotit unul dintre ultimii Cavaleri negri din Europa acelor vremuri.
Si înca ceva. Daca unora li se pare ca în ultimele articole (despre Seneslau, Litovoi si Thocomerius) ma razboiesc în mod special cu domnul Djuvara, si chiar asa este, nu o fac pentru ca as avea ceva de natura personala împotriva domniei sale. Dimpotriva, am fost sensibil, ca atâtia altii, la farmecul sau personal indubitabil, în care o surprinzatoare inocenta se amesteca în chip ciudat, chiar descumpanitor, cu o cutezanta pe care as putea s-o numesc turanica. O fac în primul rând pentru ca scrierile sale de istoriografie, cu un pronuntat caracter polemic, au stârnit în ultimii ani un ecou larg mai ales în rândul tinerilor, izbutind sa acrediteze o teza mai veche, pe care o consider eronata. În viziunea mea, hotarâtoare pentru profilul limbii române nu a fost ipotetica simbioza româno-cumana, ci o simbioza mai veche, mai profunda si mai intima, anume simbioza latino-gotica. De aceea, în articolele mele as putea spune ca sunt vizati în realitate o seama de orientalisti din trecut, care au sustinut la vremea lor ipoteza unei importante influente cumane, preluata acum cu candoare, dar si cu un aplomb iesit din comun, de un istoric grabit, încântat de sine si probabil dornic sa profite de sansa unui orizont de asteptare pe care-l considera favorabil acceptarii componentei turanice. Siguranta de sine a putut merge pâna la infatuarea de a-i decreta pe criticii sai neprieteni ai lui Negru Voda. Ce-i drept, pe de alta parte, are onestitatea de a recunoaste ca nu e specialist în orientalistica.
În viziunea mea, repet, componenta turanica e târzie si mult mai putin însemnata decât se crede. Normalitatea noastra europeana e conferita de simbioza lingvistica romanico-germanica, în sprijinul careia am adus si voi aduce noi si noi argumente. Asadar, data viitoare vom vorbi despre Basarab si alte nume fals cumane.
Autor: ANDREI IONESCUApărut în nr. 449