Motto: „Si Iisus strabatea (bi-tauh) toate
cetatile si satele s…t propovaduind (merjands)
Evanghelia împaratiei“ (Matei 9,35)
Sper sa ne putem dezbara, cum am fagaduit data trecuta, cu ajutorul analizei lingvistice pe care o vom întreprinde în continuare, de ratacirea turanizanta, surescitata recent cu mare vâlva fals globalizanta, ratacire potrivit careia numele Thocomerius si Basarab ar fi nume cumane.
Pornim, ca si pentru Litovoi si Seneslau, de la supozitia simbiozei romanico-germanice, care începe sa fie, sper, pentru tot mai multi dintre noi, o certitudine a înscrierii noastre în normalitatea europeana, si nu de la incerta simbioza româno-cumana, pe care o socotim subreda si amagitoare, cu toate ca, din pacate, a fost admisa si e în continuare sustinuta, avându-si punctual de plecare de marele Iorga, receptiv si generos întotdeauna cu ideile noi, în cazul de fata cu ipoteza din anii treizeci a maghiarului Lásló Rásonyi, înversunat adversar al continuitatii românilor. E un lucru stiut, însa, ca în opera imensa a celui mai mare istoric al românilor nu lipsesc neglijentele grabei si nici erorile, semnalate de altfel si chiar numarate cândva cu zelul dorintei de a rivaliza macar cu el, daca nu de a-l întrece.
În treacat fie spus, la acelasi Iorga gasim de asemenea (si nu numai la el) acceptarea împletirii de destin a protoromânilor cu germanicii vechi.
În cazul lui Thocomerius sau Negru Voda, aportul recent al domnului Djuvara la vechea teza a cumanitatii numelui consta în reluarea cu un aplomb sporit a derivarii sale dintr-un Toctomer turanic, cu doi t, cum se vede, dintre care al doilea e greu de admis cum ar fi disparut ca prin farmec pentru a putea fi identificat cu Thocomerius. O face pe urmele unor înaintasi ilustri, ce-i drept, Aurel Decei si Rásnoyi, care semnalasera mai demult ca numele Thocomerius aduce cu numele cuman Thoctomer, de la Toq – tämir sau Toq – timür = „fier calit“.
Înlocuirea numelui Thocomerius, nume cert, aflator în Diploma, cu un ipotetic Toctomer, cu un al doilea t intercalat împotriva normelor etimologiei, ca argument lingvistic pentru teza cumana, e la fel de arbitrara ca si abuziva identificare a lui Senelau ca un Miselav din vecinatate, care numai în lipsa documentelor de epoca poate fi adus la masa discutiei pentru ca sa iasa pasenta dorita.
Ca sa ajungem la originea numelui, va propun sa o luam pe alt drum, mai vechi decât cel cuman, pe care au venit altii, nu pe care am umblat noi, sau cel mult pe care am umblat de nevoie, în antibioza, nu în simbioza. Vom apuca pe drumul sapat de simbioza romanico-germanica, reala, nu închipuita, care ne situeaza în acel spatiu european atât de des invocat de Djuvara ca un necesar spatiu de referinta corectiva pentru a ne lecui de boala neaosismului. Nu vad însa de ce neaosismul ar fi un pacat pentru poporul vechi care suntem în spatiul nostru de locuire si unde orice fagas sapat adânc constituie un câmp semantic de inteligibilitate a evenimetelor istorice, carora noi, cei care le-am patimit, mai degraba decât altii, le-am dat numele cuvenite? Mai e nevoie oare sa amintim ca limba a fost pentru noi foisorul de contemplare si interpretare a experientelor de care am avut parte ? Nu vom osteni sa amintim surprinderea admirativa cu care Bonfini constata ca „românii par a se fi razboit mai mult pentru limba decât pentru viata“. Marcati de sigiliul Romei, getii si apoi gotii si-au asumat „pastrarea activa a romanizarii“ (Ion Nestor) si au devenit români în simbioza strânsa cu germanicii vechi, pentru ca si-au asumat de asemenea, as îndrazni sa adaug, pastrarea activa a componentei identitare moeso-gotice si gepidice, la fel de importanta ca si cea latina.
„Oare Clovis – se întreaba Djuvara polemizând cu sustinatorii paguboasei, dupa domnia sa, «prejudecati» autohtoniste – oare Clovis (Chlodovek), care a unificat Gallia, întemeind primul stat medieval pe acel teritoriu din Imperiul Roman, era galo-roman sau era seful unui trib germanic, francii salieni?“ Întrebarea e vadit retorica si menita sa discrediteze pretinsa aberatie a unui coleg (regretatul medievist Stoicescu), certat strasnic pentru ca a aparat chipurile o „copilaroasa prejudecata patriotarda.“
Daca tot am ajuns la Clovis, cu ajutorul domnului Djuvara, sa îl pomenim atunci si pe parintele lui Clovis, pe Mérovée sau Merovech, de la care se trage numele dinastiei.
Dupa unii lingvisti francezi numele pare sa fi însemnat glorieusement sacré, iar citit prin gotica (limba sacra, în care Biblia fusese tradusa în veacul al IV – lea) înseamna „buna vestire sfânta“ sau „preamarire sfânta.“ Aceasta descifrare a numelui Merovech confirma, cum sunt nevoit sa anticipez si cum am lasat sa se vada din versetul biblic ce slujeste ca motto, ipoteza ca, în a doua parte a numelui Thocomerius, avem de a face cu acelasi verb merjan = a propovadui = annoncer, évangéliser, prezent în mai toate limbile germanice.
Regele franc Mervech (din merjan si veich (1)=sacré) a contribuit decisiv la victoria generalului roman Aetius asupra lui Atila din 451 si a intrat în sfera catolicismului roman. Dinastia merovingiana cunoaste si alti monarhi în al caror nume e prezenta radacina mer/mir. Un alt Merovech, fiul llui Chilperic I, moare în 577. Unule dintre cei patru fii ai lui Clovis se numeste Clodomir, iar în veacul al VI-lea întîlnim numele Méroflède, purtat de una dintre nevestele regelui Caribert. Miro si Miron sunt frecvente în Franta ca nume de familie de origine spaniola.
În Galicia Iberica, Miró si Mirón sunt chiar nume de monarhi crestini. Pe vremea regatului vizigot, în 625, Swintila îsi asociaza la domnie fiul, care poarta numele Recimiro, iar putin mai târziu, la începutul invaziei islamice, contele Teodomiro încheie un pact cu Abd-al-Azis, în 713, si pastreaza timp de câteva decenii religia crestina în micul teritoriu pe care-l stapânea ca urmare a acelei capitulatii.
Sfântul Martin, originar din Panonia, ajuns episcop la Dumio si apoi la Braga, a reusit sa-l determine pe regele sueb Teodomir sa treaca de la arianism la catolicism, în contextul militar, religios si politic impus în Peninsula Iberica de împaratul Justinian. În 570 scrie „Formula vitae honestae“, pe care o dedica regelui Miro, fiu lui Teodomiro, iar doi ani mai târziu scrie tratatul „De ira“ pentru episcopul din Orense, pe care-l cheama Witimiro. În 839 era mitropolit la Toledo Wistrimiro, iar în 856 a fost martirizat calugarul Argimiro.
Cum vedem, radacina mer/mir e o marca puternica de identitate crestina, care functioneaza în toata Europa epocii de care ne ocupam. Mai aproape de noi, în vecina Croatie, care va cadea curând sub stapânirea regatului maghiar, legendele pastreaza amintirea ducelui Moimir, din veacul al IX-lea, iar un veac mai târziu apare un ban Zvanomir, vasae al regelui Kresimir.
Aceeasi radacina mer se regaseste în numele unor demnitari ai slavilor apuseni de la începutul veacului al IVX-lea, pastrate pe marginea unui Evangheliar de la Mânastirea Cividalenisis din Italia de Nord: Capontemer, Budimer, Dragomer, Bogumer etc. Sunt nume germanice (propovaduitor de …) ale capeteniilor unei populatii în curs de slavizare.
În spatiul nostru gasim radacina mer din vechime. Un hun Balamir a pomenit de Iordanes. Hunii erau, cum se stie, capeteniile vremelnice ale unui conglomerat de neamuri în care elementul germanic, desi era precumpanitor, cazuse sub stapânirea grupului hunic, „superior“ prin cruzime si vitejie salbatica.
Nu e lipsit de importanta faptul ca radacina mer e prezenta nu numai în onomastica, ci si în lexicul comun, ceea ce ar putea constitui o dovada ca de aici a iradiat spre vecinii de mai târziu. Oricum, la noi e o prezenta veche si statornica în formula de adresare catre preamaritul domn: Maria ta.
Ar mai fi de amintit un verb important pentru sfera semantica a credintei: smeri, provenit din moeso-goticul us-merjan = a anunta, a face cunoscut. În „Biblie“, dupa ce Iisus reda vederea celor doi orbi (Matei 9,31), acestia „iesind, L-am vestit (usmeridedun) în tot tinutul acela“. Smerenia nu e în fond altceva decât atitudinea umila, supusa, ca o dovada a recunostintei pe care o porti si o marturisesti fata de cineva care îti impune respect.
Împingând lucruruile mai departe, în ambianta disciplinei militare gasim un alt cuvânt derivat din aceeasi radacina, prezent în expresia a sta smirna în fata cuiva (din cauzativul us-mernan = sich ansbreiten), care înseamna a sta teapan, nemiscat, în pozitie de drepti, la urma urmei din acelasi respect al necunoasterii autoritatii, codificat strict de asrta data de regulament.
Sa trecem acum la cealalta radacina prezenta în numele lui Thocomerius, si anume partea initiala, toc (ortografiat în diploma thoc). Pentru a-i lamuri întelesul, precum si întelesul întregului nume al voivodului întemeierii, e de ajuns sa ne oprim la pasajul biblic reprodus în motto, pe care-l vom confrunta cu momentul când, în tinutul de margine al regatului maghiar (confinia regni nostri, cum noteaza diploma lui Carol Robert), în urme persecutiilor religioase cu nefaste consecinte sociale, românii disperati trec muntii în tara din care abia s-au retras tatarii ce pâna atunci o pustiisera.
Iata întregul verset: „Si Iisus strabatea toate cetatile si satele, învatând în sinagogile lor, propovaduind Evanghelia împaratiei si vindecând boala si toata neputinta în popor“ („Matei“ 9,35). Am subliniat verbele a strabate si a propovadui pentru ca la echivantele lor în moeso-gotica se afla tocmai cele doua radacini din care e alcatuit numele Thocomerius: tauh si mer, de la verbele tiuhan si respectiv merjan. Alternanta vocalica specifica limbilor germanice explica desigur perfectul tauh, fara nici o dificultate.
Note
1. Pentru a vedea raspândirea larga a germanitatii care, în întreaga Europa, îsi impune structurile politice pe ruinele Imperiului, sa amintim ca din acest veich, ortografiat în gotica veihs, deriva numele românesc Voicu (asa cum Voichita deriva din veihitha = Weihe, Heiligkeit) pe care-l purta – cum zice Iorga – „botezatul dux Stefan Voicu (Waik) devenit sfântul rege, cel dintâi monarh apostolic al tarii de prada unguresti“.