Thomas Vinterberg nu renunta nici de data aceasta la drama care ia nastere în sânul familiei si al unei mici comunitati daneze construite în jurul anumitor traditii, obiceiuri si relatii personale. Trademark-ul regizorului se ramifica încetul cu încetul si produce o serie de povesti care îsi trag seva din relatiile de prietenie si de rudenie care exista în cadrul unei astfel de comunitati. Chiar si cel mai cunoscut film al sau, „The Celebration“, care a marcat începutul unei noi manifestari cinematografice – Dogma 95 – mizeaza pe efectele în lant si pe parcurgerea unui traseu dramatic de la A la B. Dogma 95 a reprezentat un manifest sau o asa-zisa actiune de salvare a cinematografiei al carei scop unic a fost cel de a contracara tendintele din acea epoca. Acest colectiv regizoral razvratit, întemeiat de Vinterberg si de Lars von Trier, îsi concentra o mare parte din atentie asupra unui set de reguli tehnice, în vederea crearii unui nou gen de filme, care ulterior si-au luat denumirea de „avangardiste“. Regulile pareau atunci mai mult sau mai putin de bun-simt: filmul nu trebuia sa faca parte dintr-un gen anume, era interzis iluminatul artificial, mizanscena nu trebuia construita, actiunea filmului nu avea voie sa fie superficiala, se filma din mâna, ceea ce putea imprima un ritm mai alert si destul de deranjant etc. Cu alte cuvinte, formalismul era respins cu desavârsire, iar emotia trebuia sa provina din interpretarea actorilor si din poveste, nicidecum din coloana sonora sau din imaginile picturale. Ei bine, cel mai recent lungmetraj al regizorului, „The Hunt“, aminteste într-o oarecare masura de „The Celebration“ prin tema povestii, care, de altfel, e diferita, dar care creeaza senzatia de déjà vu prin apelul la viata de familie si la legaturile din cadrul acesteia.
În primul rând, „The Hunt“ reflecta viata unei comunitati prin relatiile pe care le evidentiaza, prin prieteniile deja închegate, prin obiceiurile, glumele si intimitatile dintre personajele filmului, dar si prin activitatile comune la care iau parte familii întregi. Asadar, nu este de mirare ca oraselul în care traieste protagonistul, Lucas (Mads Mikkelsen), are ochi si urechi peste tot, iar zvonurile se transforma în cosmaruri în doar câteva ore. O chestiune tipica pe care o regasim nu doar la danezi, ci peste tot. În al doilea rând, filmul spune drama unui educator, care, acuzat de pedofilie în urma unui „presupus“ contact cu fetita celui mai bun prieten al sau, trece printr-o serie de evenimente nefericite, culminând cu acte de violenta si de respingere sociala. Un aspect foarte important ar fi acela ca filmul în sine nu chestioneaza vinovatia protagonistului, dat fiind faptul ca ne dam seama de la bun început de nevinovatia lui. Avantajul ar fi ca Vinterberg nu s-a folosit de niciun tertip – ambiguitatea referitoare la situatia spectatorului –, lasând ca povestea sa curga de la sine si sa reflecte o anumita fata a comunitatii, dar si problemele ei.
Singura ambiguitate ar fi cea legata de conflictul care se naste între protagonist si prietenii lui de-o viata. Filmul arata în mod gradat în ce masura locuitorii acestei mici comunitati, care se remarca prin deschidere si prin rationalitate, ajung sa-si piarda acest set de valori, demonstrând ca, de fapt, tot ceea ce gândesc si fac este cât se poate de ilogic. Pâna si conflictul în sine este ilogic. Fetita care minte, Klara (Annika Wedderkopp), o face din inocenta si dintr-o asa-zisa durere, provocata de „respingerea“ lui Lucas, când ea îi daruieste acestuia o inimioara. Totusi, într-o prima faza, nu doar acesta constituie motivul principal. Un efect destul de puternic îl are si vizionarea unei imagini porno de pe iPad-ul fratelui fetitei. Ba, mai mult decât atât, toate apar pe fundalul zvonului cum ca ar exista un presupus violator si pedofil în interiorul comunitatii. Astfel, Klara inventeaza, fara a-si da seama, o minciuna care îi distruge, într-un fel sau altul, viata lui Lucas. si asta e cu atât mai ciudat, cu cât aceasta comunitate burgheza si primitoare tinde sa nu priveasca dincolo de spusele copilului, mai cu seama ca se stia ca fetitei îi placea sa inventeze numeroase povesti. Într-adevar, singurul care nu pare foarte convins de acest lucru, dar care se alatura la rândul sau majoritatii, este chiar tatal fetitei si cel mai bun prieten al lui Lucas, Theo (Thomas Bo Larsen). Pe de alta parte, este surprinzatoare si reactia protagonistului. Încaseaza batai fara a reactiona la fel de violent, accepta cu un calm foarte bine dozat uciderea câinelui sau – o forma de amenintare – si nu renunta la comunitate. Or, acest personaj nu se autovictimizeaza si arata înca de la bun început ca nu are nicio urma de îndoiala cu privire la nevinovatia lui.
Asemanarea dintre cele doua pelicule din filmografia lui Vinterberg se poate observa la nivel de tematica. Daca în „The Celebration“ povestea abuzurilor sexuale cadea pe umerii tatalui, iar intriga era construita în jurul comportamentului sau monstruos, scotând la iveala tot felul de secrete bine conservate de-a lungul anilor, în „The Hunt“ structura este inversa: de data aceasta micuta comunitate nu ascunde adevarul, ba chiar îl transpune dinainte de-al cunoaste, iar drama are în centru eforturile personajului de a respinge toate acuzatiile false. Imaginea de ansamblu de la care porneste regizorul danez în „The Hunt“ este consolidata puternic de scoaterea în evidenta a valorilor familiilor respective, dar si de doze de violenta pe care le regasim la tot pasul – sesiunea de vânatoare, presupusele ritualuri masculine care implica jocuri de noroc, baute si tot pachetul – si care tind sa reflecte, pe masura ce povestea ia amploare, un primitivism quasi-modern. Chiar si titlul are o valoare simbolica si merge pe acelasi principiu pe care merge si titlul filmului „Amour“ – o metafora care propune o alta fateta a actiunii respective. Daca în „Amour“ întâlnim sacrificiul si dragostea prin sufocare, în „The Hunt“ întâlnim doua tipuri de vânatoare la care participa personajele filmului – jocul vânatorii si jocul comunitatii care doreste sa se razbune.
Piesa recurenta a jocului lui Vinterberg – scena sau elementul-cheie care face parte din structura povestii – nu lipseste nici de data aceasta. Regizorul are obiceiul de a reveni la o anumita scena pentru a raspunde la o posibila întrebare sau pentru a nuanta scopul sau mesajul filmului. Atunci când Lucas este iertat si acceptat din nou de catre comunitate, acesta participa la sesiunea de vânatoare. „Suplimentul“ pe care-l ofera regizorul apare în timpul vânatorii, când Lucas este pe punctul de a fi lovit de un glonte, nefiind cunoscuta sursa acestuia si nici faptasul.
Astfel, „The Hunt“ actioneaza asemenea unui joc, în care toate regulile sunt date peste cap prin intermediul unui final neasteptat si cât se poate de ironic, care trateaza cu un umor negru o problema a unei comunitati pe cât de burgheze, pe atât de primitive.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 420