Cel mai bun exemplu de patiserie vizuală este oferit de cel mai recent lungmetraj al lui Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, încă de pe posterul său oficial, în care clădirea marelui hotel unguresc are nuanţe de frişcă şi de bomboane roz fondante, în timp ce, la orizont, sunt vizibile piscuri la fel de aspectuoase ca bezelele proaspăt scoase din cuptor. Ambiţiosul film e inspirat din lucrările scriitorului Stefan Zweig, mai cu seamă din biografia acestuia, intitulată The World Of Yesterday, şi mizează pe o melancolie aparte, atribuită Europei înainte ca aceasta să fie zguduită de fascism şi de furtunile grele ale războaielor. Deşi ideea iniţială a lui Wes era să plaseze povestea filmului în zilele noastre, odată cu descoperirea mai amănunţită a scriitorului şi a lucrărilor sale, aceasta a luat o altă turnură. Filmul este repoziţionat pe platforma melancolică a unui europenism demult uitat, în care mustăcioşi de toate felurile şi activităţi luxuriante specifice perioadei interbelice oferă o imagine de ansamblu sentimentală şi bine asezonată cu realismul magic al regizorului.
Wes Anderson creează filmului său o structură de tip poveste în ramă, cu bucle narative pe care le coase cu migală. Îşi împarte filmul în capitole livreşti, a căror importanţă cronologică şi emoţională oferă informaţii cruciale, prin care îşi caracterizează personajele. Ca în oricare alt film de Anderson, personajele sunt definitorii pentru genul poveştii şi pentru măsura de umor creată în raport cu amprenta regizorală şi cu ideea centrală a filmului. Pentru că The Grand Budapest Hotel relatează aventurile unui recepţioner de hotel a cărui imagine o întrece până şi pe cea a musafirilor, povestea este construită în jurul acestui om, dar, prin intermediul flashback-urilor, ne prezintă şi perspectivele altor personaje.
Prima ramă narativă introduce spectatorul în ideea de la care a pornit povestea originară, ilustrând o perspectivă a cărţii intitulate The Grand Budapest Hotel şi a fetei care deţine această carte. Firul narativ continuă cu imaginea autorului cărţii, care, ajuns la bătrâneţe, este întrerupt în timpul discursului adresat spectatorilor de către nepotul său pus pe şotii. Bucla narativă reintră în mecanismul flashback-ului şi-l ipostaziază pe acelaşi scriitor, mai tânăr, interpretat de Jude Law, care poposeşte finalmente în hotel şi intră în contact cu faimosul posesor al acestuia, domnul Moustafa (F. Murray Abraham). Până în acest punct, filmul introduce personajele principale, care dau startul fiecăreia dintre buclele narative.
Refugiat în urma războiului care îi ucisese întreaga familie, visul cel mai mare al tânărului Moustafa aka Zero (Tony Revolori) fusese cel de a deveni un lobby boy la The Grand Budapest Hotel, atribuindu-i acestei meserii o prestanţă venită de la calitatea excepţională a serviciilor şi tradiţia bine păstrată de către recepţionerul M. Gustave (Ralph Fiennes). Întâlnirea cu domnul Gustave este cireaşa de pe tortul filmului prin faptul că personajul său reprezintă o imagine melancolică a perioadei interbelice, prin ipostazierea unui tip de existenţialism glam. Măreţia clădirii este, de fapt, măreţia recepţionerului care se ridică la statutul de amfitrion al hotelului prin prestanţa sa galantă, a gentleman-ului care preferă blondele (mai bătrâne ca el) şi recită ca un romantic incurabil poezii semi-kitsch, indiferent de situaţia în care se află.
Ce e de mirare, după primele minute de vanitate şi ospitalitate şarmantă atribuite domnului Gustave, este că imaginea şi caracterul său nu afectează cu nimic dorinţa acestuia de a-l ajuta pe tânărul băiat şi de a ajunge să-l îndrăgească, în cele din urmă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul băiatului, pentru că M. Gustave acţionează ca un model demn de urmat. Toată stima tânărului atinge cote maxime, ajungând în punctul în care îl va ajuta pe domnul Gustave, odată ce acesta, acuzat de moartea uneia dintre bătrânele bogate pe care le iubea şi băgat la închisoare, va evada şi va încerca să-şi găsească un adăpost. Surpriza poveştii, elementul de tip artificiu care explodează şi aruncă scântei fascinante, este zona de murder-mystery pe care o propune regizorul.
Mai complex şi mai profund ca A Moonrise Kingdom, filmul oferă cele mai dinamice secvenţe tip Wes Anderson şi mizează pe elemente clasice ale filmului noir, precum urmările care au ca scop demascarea răufăcătorului, găsirea elementelor cheie şi a punctelor de intrigă, ritmul alert şi folosirea obiectelor ca semnificaţii importante în soluţionarea conflictelor poveştii. Până aproape de final toţi sunt nişte mici Sherlock care aleargă dincolo şi dincoace ca nişte marionete umane.
Filmul lui Wes Anderson nu ilustrează doar o melancolie faţă de excentricitatea spaţiului european interbelic, ci are şi puterea de a vorbi, la fel de melancolic, despre stereotipurile filmelor noir – prin teatralitatea şi caricatura personajelor construite, prin centrarea exacerbată a aparatului de filmat şi prin mici comploturi narative, de tip replici clişeistice amuzante şi secvenţe moralizatoare. O astfel de secvenţă, care va apărea de două ori pe parcursul filmului, este cea din tren, când autorităţile maghiare verifică actele domnului Gustave şi ale lui Zero, opriţi în mijlocul unui câmp de orez. Secvenţa merge cu sentimentalismul până în punctul în care abia atunci conştientizăm că vanitatea şi prestanţa internaţională a domnului Gustave nu sunt decât o pelerină care îl fereşte de ploaie.
Acoperit de pături narative ţesute cu migală, plasat în trei epoci diferite, povestit în flashback-uri şi ajutându-se de animaţie şi stop-motion photography, filmul lui Wes Anderson mai oferă, în mod subtil, pe lângă schemele de culoare deja recognoscibile, şi trimiteri contemporane de tip instagram, notabile în câteva secvenţe în care marginile cadrelor respective par a fi blurate/înceţoşate cu scopul de a evidenţia, încă o dată, centralitatea decupajului său cinematografic. Dar, pe lângă aceste merite vizuale, melancolia lui Wes Anderson, redirecţionată către melancolia domnului Gustave, prin alura omului a cărui lume pare să se fi spulberat înainte ca acesta să fi păşit în ea, este justificată prin dorinţa universului cinematografic de a redescoperi, în fiecare moment al creării sale, un astfel de „fanfaron“ de bun augur.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 463