ÎPS Ioan Robu
Arhiepiscop şi Mitropolit de Bucureşti
Încă din anii ’50 ai secolului trecut, atunci când părintele Marie-Dominique Chenu îşi punea întrebări, într-o carte intitulată Este teologia o ştiinţă?, asupra statutului epistemologic al teologiei, este în mod comun acceptat că începutul modernităţii este marcat de o distanţare faţă de teologie, până atunci suverană. Totuşi, este mai corect să vorbim despre reconfigurarea pe care ştiinţa teologică, moştenită de la scolastică, a suferit-o venind în contact, pe de o parte, cu noi discipline avându-şi originea în modernitatea europeană (sociologie, antropologie, ştiinţe politice, semiotică) şi, pe de altă parte, cu noi lecturi ale textelor Scripturii. Este vorba, de bună seamă, de un parcurs istoric, a cărui dezvoltare ne indică deopotrivă caracterul de ştiinţă şi identitatea europeană a teologiei.
Înainte de creştinism şi dincolo de Occident, ce sens poate avea să vorbim de „teologie“? Pentru lumea occidentală, demersul este genetic şi cuprinde trei etape importante: 1. Trecerea de la filosofia antică la teologia medievală; 2. Predarea în universităţile medievale a scolasticii, cu statutul de corpus al ştiinţei teologice: Europa s-a născut tocmai în jurul universităţilor, care au primit teologia ca ştiinţa cea mai importantă, sprijinită şi de puterea politică; 3. În acest cadru universitar, scolastica reuşeşte să făurească pe termen lung, prin intermediul filosofiei clasice, concepţiile despre om şi societate valabile în Europa până în zorii modernităţii. Ceea ce a asigurat rolul important al religiei în societate precum şi recunoaşterea şi transparenţa poziţiilor religioase de către societate.
De-a lungul istoriei sale, teologia s-a impus ca ştiinţă despre Dumnezeu, dar şi ştiinţă despre om şi despre societate în raport cu Dumnezeu. Din punct de vedere al metodei şi al obiectelor sale, teologia se află la originea a ceea ce numim astăzi interdisciplinaritate. Într-adevăr, ştiinţa teologiei este sursă inepuizabilă de cunoaştere şi de concepte, de care a fost uneori deposedată, fără a i se face dreptate.
Astăzi ea este o ştiinţă în sensul modern al termenului, capabilă să producă un nou discurs despre postmodernitate, deoarece se află la originea ştiinţelor moderne despre om şi a ştiinţelor sociale. Acest raport de geneză şi de schimb este reciproc. În cursul ultimelor decenii, teologia a cunoscut reconfigurări, ce se cuvin menţionate aici, alături de provocări şi de mize socio-culturale, responsabile de această evoluţie.
1. Prima particularitate a acestor reconfigurări constă în aceea că ele permit emergenţa a noi forme de reprezentare a divinului prin intermediul unei reflecţii fundamentale despre statutul imaginii şi al figurii în câmpul specific al misticii, devenită noua „ştiinţă experimentală“. Studiul interiorităţii subiectului uman, care trăieşte o experienţă religioasă, îşi află un debuşeu în psihologie şi psihanaliză, discipline ce i-au avut drept precursori pe marii mistici ai epocii baroce (Sfânta Tereza de Avila, Sfântul Ioan al Crucii) sau al sfârşitului de secol XIX, cunoscut ca „Belle Époque“ (Sfânta Tereza a Pruncului Isus). Categorii precum intelect, inteligenţă, cunoaştere de sine, comportament, înclinaţii etc. sunt împrumutate din filosofia sfântului Toma de Aquino, însă tot atât de adevărat este că pastorala Bisericii caută azi un sprijin şi în ştiinţele „exacte“ ale pedagogiei şi psihologiei subiectului. Aceste ştiinţe nu se pot bucura de o autonomie absolută faţă de teologie, ci doar de una relativă, în sensul în care caută metodic mijloacele de a suscita, la diferite vârste şi etape ale dezvoltării individuale, dispoziţiile cele mai prielnice harului.
2. O altă reconfigurare majoră, poate cea mai importantă în epoca noastră, vine din raportul cu ştiinţele sociale.
Legătura genetică între teologie şi ştiinţele sociale, precum sociologia religiei, antropologia, istoria religiilor, ştiinţele politice, este un fapt în mod evident recunoscut. Disputele teologice au constituit, după cum se ştie, un teritoriu marcant al istoriografiei moderne, care a voit să reia la modul critic şi obiectiv dezvoltările înţelegerii credinţei în confruntarea cu diferitele şcoli şi epoci, începând chiar cu primele izvoare scripturare. Istoria religiilor (Religionsgeschichte) îşi datorează tematica disciplinară comparaţiilor sistematice între diferitele tradiţii de gândire în perioada iluminismului luteran din secolul al XVIII-lea, inclusiv în afara teritoriului creştin, odată cu misiunile catolice savante în Orient din secolul al XIX-lea. Să mai amintim în treacăt că sociologia religiilor s-a aventurat în teritoriile de reflecţie îndelung marcate de momentul scolastic, pentru a înţelege consecinţele sociale ale fenomenului religios. Putem cita aici lucrările minuţioase ale lui Emil Durkheim despre natura socială a fenomenului religios, tezele lui Max Weber despre afinităţile elective între capitalism şi protestantism, cercetările lui Emil Poulat asupra crizei moderniste în Biserica Catolică la începutul secolului XX sau cele ale lui Gabriel Le Bras despre importanţa socială a practicilor religioase. De partea sa, antropologia a multiplicat observarea formelor celor mai sincretice ale corelaţiilor între gândirea tainelor şi mediul social şi cultural.
Câteva observaţii se impun în acest punct: ateismul metodologic al ştiinţelor sociale care respingea explicitarea supranaturalului, deplasând-o către teologie, a fost recent pus în discuţie prin noi cercetări în cadrul cărora observarea atentă a practicilor religioase are în vedere un subiect legat de transcendenţă şi de mister. Problema secularizării ca ieşire din religios şi moarte a teologiei s-a reorientat în ultimii douăzeci de ani către o nouă abordare a fenomenului religios, aşa cum îl concepe teologia. În acest sens, un moment important este reprezentat de cartea lui John Milbank, Theology and Social Theory: Against Secular Reason (Blackwell, 1993). Milbank arată că poziţiile secularismului modern pot fi abordate ca un fel de anti-teologie, ale cărei izvoare sunt „erezia“ lui Thomas Hobbes şi „concepţia păgână“ asupra guvernării, introdusă de Machiavelli. Susţinând că doar legea fixează limite competiţiei dintre indivizi (războiul tuturor împotriva tuturor), Thomas Hobbes a exaltat nominalismul, condamnat de scolastica medievală şi, de asemenea, recent, de Papa Francisc, cu prilejul intervenţiei sale la Adunarea Generală a ONU. Mizele poziţiei teologice ale papei Francisc trebuie căutate pe traiectoria teologiei catolice contemporane: reconcilierea naturii umane cu harul divin, separate de perspectiva nominalistă, aşa cum bine se vede în birocratizarea excesivă a societăţilor noastre, prea adesea opace la realitatea faptelor. De asemenea, versiunea „păgână“ a guvernării se sprijină, după Machiavelli, la fel ca cea a vechilor greci şi romani, pe capacităţile unui conducător indiferent la consideraţii morale şi preocupat doar să se menţină la putere, manipulându-şi oponenţii. Din nou, realitatea socială, politică şi economică actuală ne determină să constatăm eşecul moralei virtuţilor în absenţa referinţelor la Evanghelie, dispariţia încrederii popoarelor în capacitatea oamenilor politici, iluzia fatală a puterii aparenţelor, care ignoră realismul esenţei. În reflecţia unei noi teologii politice se află speranţa unui răspuns la provocările societăţilor noastre, unde persoanele în calitate de cetăţeni trebuie să găsească tăria de a apăra raţiunea obiectivă şi misterul harului care guvernează faptele, pentru a nu cădea pradă puterii şi mass-mediei.
O ultimă remarcă în acest punct. Europa datorează doctrinei sociale a Bisericii Catolice, aşa cum o distingem în viziunea părinţilor ei fondatori, cu toţii fii ai Bisericii noastre, principiile de solidaritate şi de subsidiaritate. Este timpul să acţionăm în conformitate cu principiile teologiei sociale şi să recunoaştem, dincolo de cuvintele banalizate ale limbajului nostru cotidian (vină, solidaritate, inspiraţie) conceptele tari ale teologiei: păcat, iubire-caritas, har.
3. Cea de-a treia reconfigurare a teologiei se sprijină pe raportul cu ştiinţele umane (filosofie, istorie, semiotică şi ştiinţe ale limbajului, antropologie culturală). S-a vorbit mult despre conflicte şi despre reconcilierea dintre teologie şi ştiinţele umane. Teologia a reproşat acestor noi discipline reducerea conţinutului credinţei fie la practici socio-culturale, fie la limbaj, fie la comportamente sociale. La rândul lor, ştiinţele sociale au replicat că teologia face apel la argumentul autorităţii, la doxa în demersul cunoaşterii, recurs considerat inacceptabil în cunoaşterea modernă. De asemenea, i s-a reproşat teologiei lipsa de specificitate a metodei sale.
Conciliul Vatican II a precizat trei noi orientări ale teologiei, destinate să-i întărească identitatea în raport cu ştiinţele umane şi capabile să ofere lumina credinţei şi reînnoirea vieţii creştine. Prima reorientare constă într-o atenţie înnoită acordată antropologiei, care îşi găseşte o minunată expresie în gândirea Papei Ioan Paul al II-lea: Toate drumurile Bisericii duc la om. Această reconfigurare îşi află punctul de pornire în dialogul dintre teologie şi lumea oamenilor. În acest spirit, Papa Francisc, în exortaţia apostolică Evangelii Gaudium, ne invită la un nou dialog misionar pentru a „regăsi prospeţimea originală a Evangheliei“, căutând „noi căi“ şi „metode creative“ pentru a nu-l închide pe Isus în „schemele noastre plicticoase“. Pentru a angaja acest dialog, trebuie să renunţăm la „teologia de birou, închisă în sine“ şi să deschidem porţile unei teologii pe care Papa o defineşte ca o „cunoaştere justă“, capabilă să-i păstreze axa de adevăr şi tot ceea ce geniul istoric al creştinismului a adus civilizaţiei noastre.
A doua cale de renovare a teologiei deschisă de Conciliul Vatican II este reconcilierea cu filosofia, care face obiectul enciclicei Fides et ratio a Papei Ioan Paul al II-lea. În capitolul VI al acestei enciclice, papa spune: „Cuvântul lui Dumnezeu se adresează fiecărui om şi pe întregul pământ, iar omul este în chip firesc filosof. În ceea ce o priveşte, teologia, ca elaborare reflexivă şi ştiinţifică a înţelegerii acestui cuvânt în lumina credinţei, nu poate să nu intre în relaţie cu filosofia elaborată efectiv de-a lungul istoriei, atât în ceea ce priveşte anumite dezvoltări, cât şi pentru împlinirea menirii sale specifice“. Cele două principii metodologice specifice teologiei: auditus fidei şi intellectus fidei ne indică raportul între însuşirea revelaţiei, aşa cum ne-a fost transmisă prin Sfintele Scripturi, tradiţie şi magisteriul Bisericii, şi exigenţele specifice gândirii. Pentru a ajunge la cunoaşterea credinţei, trebuie să recurgem, ne mai spune Papa Ioan Paul al II-lea, la reflexivitatea speculativă a filosofiei, fără a pierde nici un moment din vedere scopul salvific al unei astfel de cunoaşteri.
În sfârşit, a treia cale de reînnoire a teologiei în raport cu ştiinţele umane este dialogul dintre religii şi culturi. Astfel, Conciliul a schimbat complet perspectiva asupra dialogului inter-religios şi asupra capacităţii Evangheliei de a fertiliza culturile cele mai diverse. Astăzi, societăţile europene au încetat să mai fie monoculturale: migraţia în interiorul frontierelor europene, dar şi aportul adus de Africa, de Orient şi de Asia sunt pe cale să schimbe definitiv ţesătura culturală şi religioasă a continentului nostru, guvernat odinioară de hegemonia Bisericilor creştine. Acest nou fenomen reprezintă şi o ocazie importantă de a regândi locul teologiei în universităţile continentului nostru, în ţările unde este prezentă, inclusiv România. Urgenţa noilor politici în materie de religie, care trebuie să ţină seama de pluralismul religios a dus la o reorientare a teologiei, ca disciplină a educaţiei. Dialogul interdisciplinar şi asocierea cu ştiinţele religiei sunt modalităţile cele mai frecvente de a împăca teologia cu un mediu secularizat şi multicultural. Rămâne, totuşi, preocuparea de a păstra identitatea tare a teologiei şi de a nu fluidiza contururile domeniului său de cunoaştere, în contact cu ştiinţele cu care întreţine raporturi de familiaritate.
Iată câteva provocări care privesc teologia ca ştiinţă cu vocaţie multi-direcţională în Europa de azi. În concertul ştiinţelor, este drept că teologia nu mai este, ca odinioară, ştiinţa ştiinţelor, ci orga ce răsună cu sunetul celorlalte instrumente. Dar, la fel ca şi orga, ea rămâne instrumentul de cunoaştere cel mai complex şi mai profund şi, deci, unic în felul său.
În încheiere, s-ar cuveni, poate, să amintim cuvintele celebre ale lui Pascal: „orice ştiinţă se face cu credinţă“. Aş adăuga: orice ştiinţă se face cu credinţa în demnitatea raţiunii umane, care este un dar al Domnului.
Comunicare susţinutã la Simpozionul Internaţional Penser l’Europe
în 3 octombrie 2015, la Academia Rom#nă