Sari la conținut

Tamâie si otrava

Autor: GEORGE NEAGOE
Apărut în nr. 323

Angela Marinescu, Probleme personale, antologie de Gellu Dorian, note bio-bibliografice de Aurel Sasu, Postfata de Mircea Martin, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu”, Editura Paralela 45, Pitesti, 280 p.

 

Inainte de a parcurge antologia consacrata operei Angelei Marinescu (termen care, dupa câte imi dau seama, ii displace autoarei), ma asteptam sa gasesc o selectie intinsa pe patru decenii, de la „Sânge albastru“ (Editura pentru Literatura, 1969) pâna la „Probleme personale“ (Editura Cartea Româneasca, 2009). Dar, asa cum pare sa reiasa din „nota editorului“, scriitoarea si-a dat acordul ca Gellu Dorian sa aleaga versuri publicate incepând cu 1989. Cu siguranta, nu este vorba despre o renegare a textelor precedente. Mai ales ca, sub genericul „Opere I“ (Editura Tracus Arte, 2010), Ioan Cristescu a ingrijit o colectie in care sunt incluse „Structura noptii“ (1979), „Blindajul final“ (1981) si „Parcul“ (1991). Cedarea drepturilor de autor impune anumite constrângeri.
Continuitati si fracturi
Totusi, altceva caut sa evidentiez. Anume ca poeta socoteste sa fie antologata chiar si cu scrieri postdecembriste. La fel ca optzecistii, majoritatea saizecistilor nu au realizari notabile in ultimii douazeci de ani. In cazul Angelei Marinescu, alegerea nu contine nimic intâmplator, intrucât reflecta o schimbare. Dupa ultima Revolutie, si-a asumat programatic trecerea la postmodernism. Mutatia n-a fost radicala, având in vedere ca ruptura de neomodernism nu s-a produs. De altfel, Mircea Martin sesizeaza respectiva coabitare in atenta si lamuritoarea lui posfata („Damnata si postmoderna“). Exista sectiuni ample caracterizate de inlaturarea cotidianului, de evitare a strazii, de incercarea de a surprinde esenta sentimentelor si a obiectelor (nu degeaba unele dintre ele figureaza ortografiate cu majuscula), de mimarea confesiunii, de ruperea contactului cu cititorul. Angela Marinescu a ramas intotdeauna fidela histrionismului. „Problemele personale“ identificate de I. Negoitescu se refera tocmai la capacitatea poetei de a se inchide in cupola de sticla a versului si de a transmite imagini distorsionate despre sine. Aproape nicaieri nu intâlnim indiciul spovedaniei. Prezenta pronumelui „eu“ este rarisima. Explicatia unei atari situatii se arata simplisima. Absenta se datoreaza faptului ca nu il presupune pe „tu“. Bacovianismul, manifestat ca temperament nevrotic si ca obsesie a bolii, a descompunerii carnale, a devenit motiv al suprapunerii starilor inscenate peste incidentele din viata reala. Inainte de 1989, relatia cu poezia il excludea pe intrus, in ipostaza acestuia de interpret. Exhibarea blestemului se pastreaza la aceleasi cote incordate ca in „Blindajul final“, volum care mi se pare definitoriu, in aceeasi masura, pentru poetica si pentru retorica diversiunii.
Expresionism apocaliptic
Expresionismul, in descendenta lui Ion Caraion, se numara printre trasaturile care s-au conservat intacte. Doua aspecte o diferentiaza de creatorul „Omului profilat pe cer“. Unul este de ordin stilistic. Angela Marinescu evita discursivitatea si prozaismul. Rareori elaboreaza nuclee epice. Succesiunea verbelor nu detine valoare narativa, ci echivaleaza cu acumularea unor senzatii. Poate neprogramatic, lirismul ajunge sa ia forme parabolice. Analogiile, paralelismele, simetriile sunt pilonii textului. Celalalt factor il constituie atitudinea fata de tema. Poeta inlatura orice fel de peisaj. Elementele naturale se transforma in procese psihice. Tensiunea are numai resorturi interioare. Fuga de real conduce la aneantizare. Solutia se dovedeste brutala, dar respecta intru totul formula apocaliptica aleasa: „Picaturi de ploaie mi se preling pe fata./ dar teii blonzi, inumani,/ in genunchi imi sfâsie parul/ sfere negre se rostogolesc in jurul inimii/ imi arunc cuvintele/ in plamânii vostri nevazuti// voi stati pe loc, nu plecati, nu veniti,/ sunt blestemata sa vad putregaiul./ imi scutur mâneca peste mormântul ingust al judecatii/ de apoi.// nu mai pot distinge dâra de fum a avionului/ de dâra de fum a pasarii de prada.// eliberata de spatiu,/ trepte albe si largi se scufunda in apa uitarii./ gingasia se-mpleteste cu crima plina de forta// numaivadintunericulesteplindesânge“ (p. 178). Recuperam alta linie de legatura din scurtele poeme care ard brusc si lasa doar scrum. Cenusa pastreaza insa greutatea metalului topit: „deznadejdea familiei/ macerata in craniu/ duplicitatea mistuie sânge/ rude de fier/ arse/ plutesc pe cer// peste cerul negru/ alt cer instelat.// indiferenta neagra a creierului// privirea singuratatii“ (p. 192). Indepartarea de oameni si inchistarea au rautate demonica. Angela Marinescu nu joaca la cacealma cartea satanica. Intâlnim si la Marta Petreu un procedeu cu anvergura similara. Numai ca autoarea „Scarii lui Iacob“ se prevaleaza de structuri livresti si pe identificarea cu personaje religioase. In schimb, poeta cu „Sânge albastru“ incearca sa-si ascunda sursele.
Poeta comunista
Nu stiu daca adeziunea declarata la postmodernism inseamna si adunarea unor trasaturi relevante ale respectivului curent. Deocamdata ma limitez sa judec problema in termeni stilistici. Dincolo de comoditatea unei asemenea raportari, intervine si dorinta de a surprinde câteva note specifice. „Fugile postmoderne“ (2000) ilustreaza fara dubiu modificarea instrumentelor intrebuintate. In primul rând, precumpaneste simbolistica explicita. Efectul consta in sporirea obiectivarii trairilor si a apropierii cititorului. Aici se produce apropierea maxima de mijloacele Martei Petreu. Suferinta isi pierde presupusul caracter personal, ca sa dobândeasca atributul impersonal, prin apelul la arhetipuri. De pilda, ruptura de divinitate isi are corelativul in martirajul „fecioarei din Orléans“. Ca o miscare tectonica percepe poeta ca a fost abandonata de cel care i se revelase cândva: „Ioana D’ Arc este sora mea; se ridica/ pe vârfurile picioarelor ei scurte/ si spune in care parte a cerului sa ma uit./ lucrurile care sunt le-ai facut pentru mine/ cea mai oarba dintre oarbe/ cea mai bolnava dintre bolnave si le resimt/ potrivnice mie./ de aceea simt intunericul ca pe un barbat/ in carne si oase. chipul imi este/ indurerat si aspru, zâmbetul l-am lasat/ alaturi, intr-o gradina premoderna/ ma gândesc ca am fost inselata de cel pe care/ l-am iubit cel mai mult“ („Fuga postmoderna I“, p. 97). In al doilea rând, este de semnalat ca trecerea la biografism nu inseamna relatarea unor evenimente recognoscibile. Mai ales ca narativitatea pare o tehnica dispretuita: „Doamne, sunt, eu, postmoderna?“ („Fuga postmoderna VIII“, p. 119), se intreaba poeta când se straduieste sa coaguleze secvente epice. In definitiv, pentru Angela Marinescu, poezia ramâne sugestie. Tranzitivitatea profaneaza. Crâmpeie de viata pot fi cautate in numele unor cunoscuti, care isi pierd totusi consistenta umana. Cei invocati – iolanda, madi, doina, iova – sunt fiinte de hârtie transparenta. Indeplinesc exclusiv functii textuale. Metoda i-a influentat pe majoritatea douamiistilor. In al treilea rând, biografismul coincide cu optiunile literare si ideologice ale autoarei. Bunaoara, intâlnim o declaratie socanta: „vocatia mea este comunismul“ („Fuga postmoderna I“, p. 101). Enuntul anterior priveste un crez artistic. Tot ce a creat a fost stârnit de revolta, de spiritul anarhic, de utopie. Asadar, Angela Marinescu isi doreste sa fie asimilata cu poetii damnati. Convingerea persista pâna in cea mai recenta carte: „Un critic literar a scris acum vreo/ treizeci de ani/ ca am forta interioara/ si ca voi izbuti/ sa conving/ nu am convins pe nimeni/ si nu am forta interioara/ decât atunci când ma cert/ pentru un fleac cum ar fi/ ca toti poetii cred in prietenie/ ca in Dumnezeu/ numai eu nu cred“ („Atractie“, p. 222).
Nu trebuie ocolit detaliul ca imaginarul visceral si viziunea desacralizata (blasfemia, cum o numeste Mircea Martin) a influentat generatia douamiista. Dezgustul transforma lumea intr-o colectie de gunoaie. Contactul cu transcendenta fiind imposibil, ochiul sa intoarce spre sine, acceptându-si conditia mizerabila, imanenta: „si printre coapse vine coasa, dar ma pun ei/ pe mine la punct. sunt prada/ cea mai la-ndemâna a celor care nu au capul/ bine insurubat pe umeri/ a celor care nu au W.C.-ul acasa plin/ cu sângele meu./ sunt eu propriul meu W.C., propriul meu poem,/ propriul meu iubit, propriul meu Dumnezeu“ („Fuga postmoderna V“, p. 112).
Virilitatea si piromania scrisului o indreptatesc pe Angela Marinescu sa otraveasca tamâia.