T.S. Eliot, Eseuri alese, traduceri de Petru Cretia si Virgil Stanciu, prefata de Stefan Stoenescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2013
La mai bine de zece ani dupa publicarea „Tarâmului pustiit“, T.S. Eliot afirma, vorbind despre Matthew Arnold, ca, in evaluarea creatiei acestuia, cititorul trebuie sa tina seama de faptul ca opera sa teoretica si activitatea literara propriu-zisa reprezinta, in mod esential, expresia aceluiasi spirit creator. Eliot sublinia, deci, relatia foarte strânsa existenta intre poetica unui mare artist, pe de o parte, si expresia lirica specifica acestuia, pe de alta. Fara indoiala, pozitia aceasta a fost sustinuta, anterior, de nume mari ale culturii occidentale, fiind suficient sa amintim, aici, cazul lui Dante (unul dintre modelele literare ale lui Eliot insusi) care, in „Vita Nuova“, descrie experienta poetica asa cum este ea inteleasa si traita chiar de autor, in cursul complexului proces de creatie. Mai târziu, Wordsworth, Coleridge, Shelley, Keats sau Matthew Arnold au incercat sa formuleze propriile puncte de vedere ori teorii, pentru a explica sau pentru a interpreta poezia pe care ei insisi au scris-o.
Poezie si poetica
T.S. Eliot a insistat mult pe legatura stabilita intre lirica sa si propria poetica, autorul afirmând ca nu se poate vorbi, in cazul lui, despre viabilitatea unor procese estetice generale, ci de incercarea sa constanta de a defini (fie si doar pentru sine) experienta si finalitatea procesului de elaborare a unui text liric: „Meritele si limitele criticii mele pot fi apreciate pe deplin doar atunci când ea este aplicata poeziei pe care o scriu eu insumi.“
De-a lungul timpului, generatii intregi de exegeti au incercat sa clarifice relatia dintre poezia si poetica lui Eliot, unii dintre ei considerând ca ideile exprimate initial de acesta cu privire la esenta traditiei, impersonalitate, depersonalizare sau „corelativul obiectiv“ ar fi de natura sa ofere perspectiva cea mai adecvata pentru interpretarea versurilor din „Prufrock“, de pilda, in vreme ce accentul pus pe semnificatiile si importanta mitului si-ar gasi reflectarea deplina in „The Waste Land“ ori in creatia dramatica ulterioara a scriitorului, iar conceptia religioasa a lui Eliot s-ar impune in „Miercurea cenusii“. Numai ca trebuie sa tinem seama si de faptul ca unele idei ale lui T.S. Eliot mai putin vehiculate astazi, cum ar fi cele despre „imaginatia vizuala“ (ori cea auditiva), „muzica poeziei“ sau „cele trei glasuri ale poeziei“ sunt parte integranta a chiar tehnicii sale, aflate intr-un continuu proces de evolutie si nuantare. In fond, daca privim lucrurile dintr-un punct de vedere simbolic, putem constata ca opera lui Eliot, in ansamblul sau, pastreaza o evidenta asemanare cu stadiile evolutiei sufletului omenesc, de la constiinta pacatului originar si pâna la salvarea spirituala, afinitatile cu conceptia si creatia lui Dante sau a poetilor metafizici englezi fiind dincolo de orice indoiala. Drumul liricii lui Eliot reprezinta, astfel, o clara evolutie de la noaptea intunecata in care se zbate sufletul in „Tarâmul pustiit“ si pâna la sentimentul iluminarii, al salvarii si al beatitudinii identificabile in „Patru cvartete“.
Interesant este insa, si deloc paradoxal, in ciuda aparentelor, daca tinem seama de evolutia operei poetice a lui T.S. Eliot, ca opiniile sale par a se contrazice de-a lungul anilor, uneori autorul declarând ca el insusi nu-si intelege ideile mai vechi ori ca nu le mai poate acorda un credit prea mare – sau chiar ca afirme, la un moment dat: „I have no general theory of my own.“ Critica sa a facut, tocmai de aceea, obiectul a numeroase studii, cercetatorii care s-au aplecat asupra acestei probleme impartindu-se in doua mari categorii: pe de o parte cei care au privit poetica lui Eliot ca pe un corp extrem de consistent si de coerent de idei exprimând o doctrina artistica bine definita, pe care, in consecinta, au evaluat-o mai cu seama din punctul de vedere al valorii estetice, iar pe de alta parte, cei care au insistat pe legatura dintre poetica lui Eliot si poezia sa, ignorând deliberat latura strict teoretica a eseurilor autorului si considerând ca, pentru intelegerea adecvata a acestor texte, e nevoie de identificarea legaturilor dintre fiecare text poetic al autorului „Tarâmului pustiit“ si luarile sale teoretice de pozitie.
Astfel, discutând, in 1921, volumul de eseuri „The Sacred Wood“, Conrad Aiken vorbea chiar despre „inconstantele“ si „ezitarile“ din sistemul teoretic al lui Eliot, afirmând ca metoda acestuia ar fi „nestiintifica“ – tocmai din cauza oscilarii intre afirmarea sau negarea rolului personalitatii artistice a artistului in procesul de creatie. La rândul sau, L.C. Knights sustinea ca Eliot scrie intotdeauna „ca un critic, nu ca un moralist“, insa constiinta unei relatii intre poezie si morala, intre poezie si existenta este mereu subinteleasa. De altfel, inca din anii ’20 ai secolului trecut, exegeti numerosi au observat contradictiile lui T.S. Eliot, dar au subliniat si faptul ca eseurile acestuia, chiar si cele de inceput, sunt extrem de valoroase, fiind dificil sa faci abstractie de ideile expuse in paginile lor in conditiile in care, in calitate de critic literar, ai incerca sa evaluezi ansamblul creatiei acestui atât de complex creator. Eliot insusi a complicat si mai mult procesul receptarii, câta vreme a insistat nu o data in a spune ca nu a fost vreodata estetician in adevaratul sens al cuvântului, iar in 1933 a scris chiar ca teoretizarea asupra naturii poeziei apartine domeniului esteticii si nu reprezinta „obiectul activitatii poetului sau a unui critic cu limitatele mele mijloace…“
Nuantari, reveniri, revizuiri
Tinând seama de aceste aspecte, poate ca o solutie ar fi sa-i privim poetica drept un proces evolutiv prin intermediul si in cursul caruia poetul incearca sa dobândeasca deplina unitate a experientei estetice cu practica artistica – si sa puna totul in acord cu experienta personala, chiar daca e vorba despre un echilibru mereu fragil sau supus schimbarilor de perspectiva. Complexitatea activitatii teoretice a lui T.S. Eliot provine, asadar, din faptul ca, in ciuda insistentei sale asupra incapacitatii propriei poetici de a reprezenta un fundament estetic unic si mereu stabil, autorul sugereaza adesea, uneori implicit ori aluziv, ca, in calitate de creator de arta a vizat mereu atingerea validitatii estetice, prin intermediul unor formulari care sa poata oferi o noua perspectiva (mai cuprinzatoare, desigur!) a si asupra literaturii. In fond, permanentele nuantari, reveniri sau revizuiri (fie ele si contradictii!) ale lui Eliot sugereaza recunoasterea din partea sa a naturii inefabile a poeziei si a procesului poetic in ansamblul sau, tocmai de aceea fiind imposibil de formulat o singura definitie ori o unica teorie care sa le exprime esenta.
De aici dezbaterea atât de aprinsa a criticii cu privire la rolul emotiei si personalitatii (depersonalizarii) in poezie, la relatia dintre credinta si filosofie in domeniul artistic, ori, in sensul cel mai concret, la evaluarea diametral opusa a operei lui Milton de catre Eliot in momente diferite ale evolutiei sale creatoare. Insa nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca T.S. Eliot insusi a recunoscut aceste permanente contradictii ce-i strabat scrierile teoretice. Iata ce afirma el in „Muzica poeziei“ (1942): „Nu pot reciti niciodata scrierile mele in proza fara un acut sentiment de stânjeneala: ma eschivez si in consecinta pot sa nu tin seama de toate afirmatiile pe care le-am facut la un moment sau altul. Deseori s-ar putea sa ma repet si câteodata sa ma contrazic. Dar cred ca scrierile critice ale poetilor, reprezentate in trecut prin câteva exemple stralucite, sunt interesante in mare masura datorita faptului ca poetul, in adâncurile gândirii lui, daca nu chiar in intentiile lui evidente, incearca intotdeauna sa apere genul de poezie pe care l-a adoptat el sau sa-l formuleze pe acela pe care doreste sa-l adopte.“ (Excelenta editia „Eseurilor“ lui Eliot, de curând aparuta la Humanitas Fiction, incluzând traduceri mai vechi ale lui Petru Cretia, carora li se adauga o serie de texte noi, in talmacirea inspirata a lui Virgil Stanciu!)
Va rezulta, deci, impartirea in mai multe etape pe care unii exegeti au facut-o poeticii lui Eliot, cea dintâi cuprinzând eseurile publicate in „The Sacred Wood“ (1921), cea de-a doua, pe cele de la inceputul anilor ’20, iar cea de-a treia incepând in jurul anului 1927. Deloc intâmplator, aceste stadii ale poeticii au fost puse in legatura cu câteva etape definitorii pentru evolutia poeziei lui Eliot; in acest domeniu, prima etapa fiind reprezentata de „Prufrock and Other Observatios“, cea de-a doua, de „The Waste Land“ (1922) si „Hollow Men“ (1925), iar cea de-a treia, de „Ash Wendesday“ (1930) si „Four Quartets“. Paralela a mers chiar mai departe, aceste trei etape fiind puse, de asemenea, in legatura cu momentele esentiale ale evolutiei spirituale, asa cum a fost aceasta definita de crestinism: constiinta pacatului, acceptarea morala a erorii, de natura a duce la cainta si marturisire, apoi salvarea spirituala, consacrând reafirmarea credintei.
A defini poezia…
Definind poezia si rolul emotiei si al personalitatii in procesul de creatie, textul publicat de T.S. Eliot in anul 1919, „Traditia si talentul personal“, este extrem de important. Autorul subliniaza, aici, ca poezia reprezinta o expresie a emotiei, insa insista ca emotia poeziei este impersonala, astfel incât problema expresiei artistice a emotiei se intemeiaza nu pe intensitatea emotiei personale, ci pe expresia impersonala semnificativa a respectivei emotii. Teoria sa cu privire la impersonalitate subliniaza, deci, ca poezia implica procesul de „transmutation of emotion“, punând, in acest fel, sub semnul intrebarii teoriile romantice: „Caci nu e vorba de emotie, nici de amintire, nici, daca dam cuvântului sensul lui normal, de seninatate. E fuziunea si ceva nou rezultând din fuziunea unui mare numar de experiente care omului practic si activ nu i se par nicidecum experiente. E o fuziune care nu se petrece in mod constient sau deliberat. Aceste experiente nu sunt reamintite, si in cele din urma ele se unesc intr-o atmosfera care e senina numai prin aceea ca e asociata pasiv cu elementul real. Bineinteles, asta nu e totul. In scrierea poeziei intra si o mare doza de constienta si deliberare.“
Ulterior, in „The Perfect Critic“ (1920), Eliot revine asupra acestor idei, spunând ca fiecare sugestie a experientei personale a poetului fuzioneaza cu altele, ale tuturor experientelor, de aici rezultând un nou obiect, care nu mai este strict personal, câta vreme e o opera de arta in sine. Mesajul este ca impersonalitatea, asa cum o intelegea si o teoretiza T.S. Eliot, ajunge sa fie expresia unei emotii universale semnificative tocmai prin intermediul expresiei experientei personale, dar ca emotia careia arta ii da glas ramâne, oricum am lua-o, impersonala. In acest fel si privita din aceasta perspectiva, poezia nu trebuie sa exprime emotii personale in sens subiectiv, ci o emotie obiectiva care isi gaseste punctul de plecare in poemul insusi, „iar nu in istoria personala a poetului“.
Insa Eliot nu va ramâne consecvent cu acest punct de vedere, daca ne gândim ca intr-un text din 1927, „Shakespeare and the Stoicism of Seneca“, el introduce notiunea de „personalitate“ in sens subiectiv, ca fiind relevanta pentru propria sa poezie si facând, in acest fel, un repros clar „acelor critici care au ignorat in mod invariabil ceea ce am scris pornind de la propria experienta.“ Ideile vor fi reluate si nuantate atât in eseul „John Ford“ (1932), cât si in „Yeats“ (1940), autorul considerând ca poezia nu este „un act intelectual“ si ca, prin urmare, nu poate fi definita si inteleasa in termeni intelectuali. Insa in 1945, el va reveni asupra acestor idei, afirmând ca esentiale pentru poezie sunt atât intelectul, cât si sensibilitatea.
Celebrul eseu din 1919, „Traditia si talentul personal“, defineste insa poezia ca fiind prin excelenta non-discursiva si autoreferentiala, preocupata cu (de) ea insasi mai degraba decât de orice alte expresii ale personalitatii (intelese in sens subiectiv). Fara indoiala, pozitia pe care Eliot se situeaza este prin excelenta antiromantica, subliniind existenta autonoma a poemului, independenta de cea a poetului.