Plin de regrete si melancolii, editorialul din „Steaua“ (7-8/2013) al dlui Adrian Popescu seamana mai mult cu un testament decât cu un bilant de etapa. Intitulat „Supravietuitorul“, testamentul deschide o interesanta ancheta succesorala cu titlu dubitativ: „Scriitorul, un supravietuitor!?“, si poarta in spate – sau in subsol! – un apasat „ubi sum“, inspirat de „zapezile de odinioara“ ale lui Villon. Zapezile acestea incep sa se topeasca sub soarele noii literaturi din „epoca digitala“, cum o numeste poetul editorialist: „Sistemul piramidal despre care intreba un tânar poet clujean la turnirul poetic de la Gyula, recent, daca mai este azi valabil, a suferit o deconstructie, cum ne dam seama cu totii. Nu cred ca fenomenul acestui declin estetic ar fi in folosul valorii literare. Proliferarea formulelor literare sau a limbajelor de toate categoriile, egal indreptatite sa existe, in numele democratiei sau al politicii corecte a aplatizat practic vârfurile piramidei valorice“. Dupa care poetul saptezecist ofteaza „villonesc“ din rarunchi vazând cum se topesc zapezile de odinioara: „Unde e vremea regretatului Laurentiu Ulici cu clasificarile sale linneéne, organizate piramidal vezi volumul din Istoria sa, tomul despre literatura generatiei saptezeci, ca exemplu imediat? Postmodernismul detesta, in primul rând, lucrurile fixe, definitive, solemne, are gustul metamorfozelor si al mastilor, ludice deseori, sub care greu identifici substanta, nomina odiosa, trecuta in rândul categoriilor de gândire reactionara. Sistemul viei pe spaliere, al rizomilor, a inlocuit arborii solitari, inconfundabili, magnifici, sau padurea de simboluri baudelairene, cu seducatoarele recitaluri-spectacol, unde verva autorului concureaza ingeniozitatea textului, rasplatiti ambii cu premii oferite de public, nu de critici. Valorile s-au egalizat“. Editorialul se incheie, in compensatie aparenta, cu o superba „laudatio“ retorica, in chip de ramas bun, adresata unei generatii in a carei „supravietuire“ poetul nu pare a crede: „Scriitorii tineri de-acum sunt vietuitorii unui ritm normal, european, frumosi, majoritatea, longilini, specialisti, poligloti, inteligenti, bine primiti la editurile occidentale. Bravo lor! Nu ei alcatuiesc, desigur, dupa mine, supravietuitorii unui secol patat de sângeroase utopii politice“. Ceea ce este demn de a fi salutat si respectat in aceasta pe cât de emotionanta, pe atât de taioasa marturisire consta in sinceritatea ei deplina. Sub auspiciile acestor marturisiri „reactionare“ se deruleaza in corpul revistei ancheta si raspunsurile la intrebarea retorica „Scriitorul, un supravietuitor!?“. Unui psiholog sau chiar psihanalist, raspunsurile ii furnizeaza un bogat material de studiu si de clasificare tipologica a scriitorilor actuali din câteva generatii, inclusiv a unor supravietuitori din secolul trecut, precum Norman Manea, Ana Blandiana, Ion Pop sau D. Tepeneag. Pentru acesta din urma ar fi „inca bine“ ca scriitorul sa fie un „supravietuitor“: „Eu as zice un strigoi. Un moroi, cum se spune in Banat. Vorbesc de adevaratul scriitor, nu de mestesugarul care, incercând sa traiasca din scris, ofera cititorului (el insusi pe cale de disparitie) o literatura care sa semene cât mai mult cu ce se poate vedea la televizor. Mestesugarul e cel care supravietuieste. Ce-i drept, cu chiu cu vai… Nu e nimeni de vina. Eventual democratizarea pâna la demagogie a culturii, care a dus in mod necesar la cenzura economica, adevarata cenzura, mult mai brutala, mai eficace decât aceea politica“. Timpul nostru, spune si Norman Manea, „pune posteritatea sub un sever semn de intrebare. Nici in aceasta privinta scriitorul nu are, probabil, sanse prea mari“. Un cinic absolut se arata in raspunsul sau Razvan Petrescu: „Din punct de vedere cultural, scriitorul este un inapoiat. Din punct de vedere social, este colosal ca nu-i bagat in seama si traieste prost, asta-l motiveaza sa scrie un pic mai bine“. Un „roman“ concentrat si senzational este povestea evaziunii paradoxale narate in confesiunea sa despre supravietuire de catre Radu Aldulescu, nascut „in buricul Bucurestiului, intr-o casa cu multe carti de literatura, iar parintii mei erau ziaristi cu veleitati literare… Eram ceea ce s-ar fi putut numi pe la inceputul anilor saizeci un copil de buna conditie, având conditii optime de dezvoltare“, care „presimte in atmosfera un stigmat de falsitate, imposibil de definit“, de unde nasterea unui „soi de revolta difuza amestecata cu o dorinta de a evada. A evada de unde si incotro? Imi doream – spune autorul unor opere care l-au impus ca pe cel mai redutabil romancier «zolist» din literatura actuala – o evadare intr-o lume reala, care sa se dezica de lumea in care traiam cu ai mei si pe care incepusem s-o presimt extrem de timpuriu ca pe o lume a supravietuirii prin minciuna, frica, crima chiar“. Se decide pentru aceasta sa experimenteze, direct si pe viu, traiul greu si „periculos“, se deda antrenamentelor intr-un sport dur („in sala de box erau doar copii de joasa conditie, care invatau acasa pâna la saturatie teribila lectie a supravietuirii, buna de aplicat in ring“), isi proiecteaza pe termen lung un program de supravietuire printr-o „evadare“ pe dos, echivalenta cu „insertia in real“ ca o scufundare in mlastina vietii. S-a apucat sa sparga soda caustica cu ciocanul la Policolor, manevrând butoaie cu poliester de 250 kg bucata, cu sutele pe schimb: „Mi-au trebuit sapte ani ca sa absolv si aceasta etapa a scolii supravietuirii“. Urmatorii sase ani ii petrece la Uzinele 23 August in halele in care se asamblau si se probau locomotive, in halele de constructii sudate, in Cazangerie si Turnatorie: „Uzina 23 August, fosta Malaxa si viitoare Faur era un orasel de câteva zeci de hectare de hale, cu 18.000 de locuitori salariati care produceau locomotive, masini unelte, utilaj petrolier. O lume ca si disparuta, data la fier vechi dupa revolutie. In ce ma priveste, acolo am absolvit un stagiu al supravietuirii care s-a contopit cu tineretea mea. A urmat apoi rotativa Tipografiei Informatia, fosta si viitoare Universul aflata la al treilea etaj sub pamânt al Palatului Universul, cu baloti de hârtie de ziar de o tona de manevrat, pagini de plumb, ziare de adunat ore-n sir din gura rotativei, atmosfera saturata de vapori de cerneala si plumb… Acolo m-a prins revolutia…“ Revolutia l-a prins pe Radu Aldulescu, tânarul maturizat inainte de vreme si care dorea sa fie numai si numai scriitor „la negru“ – indeplinind si urmând cu furie, fara ca sa vrea sa stie, o idee fixa si o indicatie maniacal-cardinala a celui ce avea sa fie impuscat in decembrie ’89 sub zidul unitatii militare din Târgoviste: „indicatia“ conform careia spre a deveni si a fi unul adevarat, folositor si cautat (citit!) de „mase“, scriitorul trebuie sa parcurga si sa se identifice, documentându-se la fata locului, cu traiul minerului din subterana, cu viata muncitorului de la Policolor si cu schimbul de munca din halele Uzinei 23 August, „oraselul de câteva zeci de hectare de hale cu 18.000 de locuitori“. La ce i-a folosit „evazionistului“ in real Radu Aldulescu aceasta stricta si insolita aplicare in propria lui viata a „pretioasei indicatii“ referitoare la permanenta calificare si recalificare a scriitorului la „scoala vietii si a muncii“ poporului sau?! O spune cu dezarmanta sinceritate scriitorul insusi, un prozator cu extraordinara forta epica, talent „marginal“, adica rar, si, in plus, care nutreste si azi un veritabil si sfidator cult pentru scriitori ca Marin Preda, Petru Dumitriu, precum si pentru „Groapa“ si neagra ei poezie a celui mai „hulit“ mare scriitor din timpul comunismului, Eugen Barbu: „Traisem adica intr-un regim de penitenciar semiliber, care practic mi-a anulat capacitatea de a percepe vicisitudinile clasice ale epocii de aur, cozile si penuria de alimente (n-am stat niciodata la cozi, am mâncat doar ce se gasea fara cozi) sau frigul din apartamente, pe care nu l-am simtit, deoarece am lucrat mereu in niste hale prin care sufla crivatul din toate partile. Supravietuisem in felul asta“, si urmeaza epopeea supravietuirii postdecembriste, mai aspra decât cea dinainte… Dintre cei „anchetati“ de „Steaua“, prozatorul Radu Aldulescu mi se pare ca este, existential si literar, cel mai autentic si veritabil „supravietuitor“. Epopeea „evaziunii“ lui intr-o paradoxala, dura si liber consimtita insertie in real este exemplara si irepetabila.
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 4492013-12-05