Exact acum 16 ani, în zilele de început ale unei veri ce se anunta torida, ma întâlnesc, din întâmplare, pe Stirbei Voda, în preajma Conservatorului, cu bunul meu prieten Ciprian Marinescu, violonist la acea vreme în Orchestra Nationala Radio. Dupa ani buni de scoala, liceu si facultate petrecuti împreuna, soarta ne despartise oarecum. Faptul ca activam în acelasi domeniu, în orchestre atât de apropiate cum sunt cele ale Filarmonicii „George Enescu“ si Radio-ului nu însemna ca ne mai puteam întâlni prea des. Aveam programe diferite, colegi diferiti si destine complet separate, aparent. În acea zi, amândoi aveam pasul grabit, de parca eram urmariti sau fugeam de ceva invizibil pentru restul trecatorilor. Si, totusi, ne-am salutat bucurosi si ne-am temperat ritmul alert pentru a ne destainui, unul celuilalt, câteva din evenimentele ce vizau unui viitor destul de apropiat.
„Sunt grabit“, îmi spune el, „pentru ca trebuie sa-mi pun la punct actele. Plec în Japonia“. „Si eu“, îl întrerup nerabdator. „Am fost ales între cei 20 de candidati pentru concursul de la Kobe.“ „Esti tare“, zice, „si eu tot la Kobe merg, numai ca plec definitiv. Ma însor!“ „Cu o românca sper“, îi spun eu, sugubat. „Exact invers“, îmi raspunde batându-ma pe umar. „Cu o japoneza pe care am cunoscut-o în România.“ „Bravo fratioare“, zic, „eu studiez de-mi sar capacele si tu petreci. Nu-i drept. Eu de pe-acum am emotii pentru luna august.“ „Si mie îmi bate inima tot pentru aceeasi luna, când las totul în urma si ma aventurez într-o tara complet necunoscuta.“
Ne-am despartit foarte firesc, tinându-ne pumnii unul altuia si ne-am întâlnit, la fel de firesc, peste exact doua luni, la Kobe. Singura diferenta a fost ca Ciprian statea la casa lui, înconjurata de ciresi, cu pereti glisanti, de hârtie, cu gradina terasata, podete si apa curgatoare ce se auzea ca o muzica ambientala când deschideai geamul, iar eu eram cazat la un hotel de 5 stele cum nu mai vazusem pâna atunci. Astfel am aflat ce înseamna respectul pentru natura, dar si pentru cei care îsi asuma o experienta ce presupune curajul de a aparea în fata unui juriu format din cei mai de seama flautisti ai momentului.
Ciprian Marinescu si-a urmat destinul muzical în Japonia, unde a devenit concert-maestrul Orchestrei Simfonice din Osaka, desfasurând, în paralel, si o foarte apreciata cariera pedagogica. Dupa mai bine de 10 ani de orchestra, a ales sa devina liber profesionist. A descoperit ca se câstiga mult mai bine din predat si din colaborarile sustinute cu diferite orchestre. De atunci si pâna astazi ne-am tot întâlnit, fie în Japonia, fie pe scena Ateneului Român, unde am sustinut cateva recitaluri împreuna.
Norocul a facut ca Ciprian sa întâlneasca un om cu totul aparte, chimist, unul dintre cei mai de succes cercetatori japonezi, Takashi Kimoto San. Acest om minunat nu poate trai fara muzica clasica. Chiar daca firma lui – Kimoto Electronic Co. LTD. – care produce echipamentul cel mai performant pentru masurarea nocivitatii din aer, pamânt si apa, echipament proiectat de însusi Kimoto San, este cea mai buna din lume, acesta gaseste resurse fizice si, mai ales, materiale, pentru a sustine continuu o orchestra de camera a carui concert-maestru si sef este chiar prietenul meu, Ciprian Marinescu. Orchestra – Harmonyus Chamber Orchestra – sustine cel putin 10 concerte anual, în cele mai prestigioase sali de concert din Japonia, având ca invitati solisti si dirijori de mare prestigiu. Toti membrii orchestrei sunt alesi cu mare grija de catre Ciprian. Sunt cooptati chiar si muzicieni care locuiesc în Tokio, daca el îi considera indispensabili.
Programul pentru un concert este trimis muzicienilor cu mult timp înainte, iar acestia sosesc la prima repetitie cu partiturile studiate în cele mai fine detalii. Tehnica de cântat în orchestrele japoneze presupune si un studiu amanuntit, din partea fiecarui muzician, a partiturii generale (partitura dirijorului) pentru muzica ce urmeaza a fi interpretata. În felul acesta, prima repetitie suna ca aceea din ziua concertului la o orchestra est-europeana. În plus, puterea lor de concentrare ramâne constanta pe o perioada de 6-8 ore de repetitie, ceea ce conduce la performante nebanuite pentru noi, europenii.
Într-o astfel de atmosfera de lucru am poposit eu, Ion Bogdan Stefanescu, în mijlocul acestor minunati muzicieni, pentru a sustine concertul programat în ziua de 23 august (luna aceasta pare sa ne fie predestinata), concert ce a avut loc într-una dintre cele mai importante, elegante si performante sali de concert din Japonia, Yzumi Hall, din Osaka. Emotiile au fost cu atât mai mari cu cât, la pupitrul dirijoral, se afla o mare personalitate a momentului, maestrul Naoto Otomo. Faptul ca dirijeaza prestigioase ansambluri japoneze, de la NHK Symphony Orchestra, la Osaka Symphony Orchestra sau ansambluri celebre europene si americane precum Royal Stockholm Orchestra, The Philharmonia sau The Colorado Orchestra a dus, implicit, la colaborarea domniei sale cu unii dintre cei mai de seama solisti mondiali precum Frank Peter Zimmermann, Joshua Bell, Shlomo Mintz, Yuri Bashmest, David Geringas, Radu Lupu, Sumi Jo, José Carreras etc. Arta dirijorala a maestrului dar si conduita profesionala a orchestrantilor au creat o atmosfera de repetitie cum rar mi-a fost dat sa traiesc.
Programul a fost ales împreuna cu neostoitul manager al Festivalului „George Enescu“, dl Mihai Constantinescu, pentru ca acest concert se va repeta si pe data de 15 septembire la Bucuresti, în sala Ateneului Român. Domnia sa a impus acestui ansamblu sa interpreteze „Octuorul“ de Enescu, o lucare splendida ce se cânta foarte rar, dat fiind gradul mare de dificultate, cu atât mai mult cu cât, în situatia noastra, este vorba despre un ansamblu de coarde si nu doar de opt instrumentisti. Acest fapt presupune o tehnica desavârsita a fiecarui muzician în parte si o cunoastere perfecta a textului în integralitatea sa, adica aprofundarea partiturii generale. Numai asa se poate reproduce textul muzical în toata perfectinea sa, problemele de intonatie si semantica muzicala fiind dintre cele mai complexe posibile.
Maestrul Naoto Otomo ne-a marturisit ca este de-a dreptul onorat ca a fost invitat sa dirijeze aceasta lucrare despre care nu aflase pâna la vârsta sa, dar pe care acum o considera una dintre cele mai desavârsite lucrari ale secolului XX. Acesta poate constitui un nou semnal de alarma pentru felul cum noi, românii, alegem sa ne promovam valorile culturale. Muzica lui Enescu ar face o cariera fulminanta în Japonia tocmai prin faptul ca, în pofida dificultatilor de întelegere si de interpretare, ansamblurile japoneze sunt capabile sa sparga orice bariere tehnice si muzicale, permitând muzicii sa sune în toata splendoarea ei. „Octuorul“ a sunat divin în interpretarea acestor bravi muzicieni si a fost apaludat minute în sir de un public extraordinar de cald ce a umplut pâna la refuz splendida sala de concert, cu o acustica impecabila.
Pentru ca lucrarea enesciana sa fie plasata în mod profesionist în programul nostru, au fost incluse alte doua lucrari, în partea I a concertului, lucrari ce contureaza stilistic prima jumatate a secolului al XX-lea: „Triptique“ de Yasushi Akutagawa si „Concertul pentru flaut si orchestra de coarde“ de André Jolivet.
Compozitorul japonez (1925 –1989) a studiat muzica la Tokio, dar a reusit sa aiba strânse legaturi cu marii compozitori rusi precum Dmitri Shostakovich, Aram Khachaturian sau Dmitri Kabalevsky. De aceea muzica sa este dominata de o energie, de o forta tipic shostakoviana si, de multe ori, de o exuberanta pe care o întâlnim doar la Prokofiev. Aceasta lucrare pune foarte bine în evidenta performantele de netagaduit ale Harmonyus Chamber Orchestra, adica un sunet compact, voluptuos, plin de armonice, intonatie perfecta, stralucire, virtuozitate pâna la incandescenta, atribute indispensabile pentru partile I si a III-a, contrastul fiind perfect realizat în partea a II-a, unde se impune o anume candoare a sunetului si o sensibilitate ce creeaza o stare de imponderabilitate care îl poarta pe ascultator în zone inefabile.
O adevarata piatra de încercare pentru solist, dirijor si orchestra este Concertul lui A. Jolivet (1905 – 1974), compus în 1949. Tempourile impuse, rafinamentul dar si robustetea sonoritatilor, precum si dificultatea textului continuu cromatizat, cu o intervalica contorsionata extrem de bine fixata (orice mica deviere de la text poate produce o catastrofa sonora) duc la un efect de acrobatie muzicala de mare performanta: practic, se merge pe sârma fara plasa dedesubt.
Si în acest caz, orchestrantii, a caror partitura este, de multe ori, tratata solistic, au raspuns impecabil la impulsurile perfecte ale dirijorului Naoto Otomo.
Ca un element de picanterie, pot spune ca am fost profund magulit de faptul ca echipa Muramatsu (flautul de aur!) a venit special de la Tokyo pentru a-mi asculta interpretarea.
Cu alte cuvinte, nu-mi ramâne decât sa sper ca programul perfect coagulat în jurul muzicii geniale a lui George Enescu (1881 – 1955) va avea succesul meritat si pe scena Ateneului Român.
Un argument în plus ar fi si marturisirea pe care patronul Harmonyus Chamber Orchestra, dl Takashi Kimoto, mi-a facut-o, recunoscând ca saptamâna petrecuta alaturi de noi, muzicenii, a fost cea mai frumoasa din viata lui si ca momentul de la Ateneul Român va fi cel mai înaltator din cariera sa, iara nu realizarile sale tehnice recunoscute pe plan mondial, mai cu seama ca, pentru prima data în istoria Festivalului Enescu este invitata o orchestra japoneza, orchestra care îi apartine. Tora! Tora! Tora!