Când scriu aceste rânduri urmaresc dezbaterile din Senat pe marginea adoptarii unei declaratii politice ocazionate de Ziua Francofoniei. O salut ca om care cunoaste dosarul aderarii României la Miscarea Francofona, astazi Organizatie, in care ne-am pus, atunci, in 1991, foarte multe sperante. Cu adevarat, intrarea României in francofonie a fost gestul intelectual de manifestare si recunoastere a apartenentei românilor la universul particular al lumii latine, o lume despre care Eliade scria ca are geniul ei. In anii ‘70, in discutiile din mediile diplomatice, eram uneori surprins sa constat ca italienii sau francezii credeau ca limba româna este limba slava. „Chiar, nu sunteti slavi!“ – auzeam uneori si ignoranta lor ma ranea. De aceea, intrarea in Francofonie, in afara avantajelor politice, am considerat-o un prilej de a fi cunoscuti ca popor latin, orgoliu pe care, in sinea mea, l-am avut intotdeauna pe unde am ajuns.
Cu patruzeci de ani in urma, câtiva intelectuali africani care faceau si politica (unii erau sau au devenit sefi de stat) au lansat ideea unei comunitati francofone care sa puna popoarele de limba franceza in dialog prin intermediul culturilor. Lumea parea mai putin mercantila! Cu siguranta ca initiativa avea avalul Frantei care incerca sa recupereze, politic macar (pe cât se mai putea), fostele sale colonii. Multa vreme Francofonia a fost, de aceea, socotita o structura a coloniilor franceze din Africa. Lucrurile erau ceva mai complicate caci inca de la infiintare au fost membre ale acestei Miscari Belgia, Luxemburg, Canada (si Quebec), Elvetia romanda iar componenta compozita – nu este locul dezvoltarii subiectului – are ratiuni de concurenta cu Commnwealth-ul britanic. Ceea ce complica lucrurile in termeni de strategie. De fapt, unii au si socotit Francofonia un „Commonwealth francofon“.
Dupa prabusirea comunismului, Franta, care intârziase in block-start si ratase de putin cursa spre Est, si-a adus aminte rapid de România, sora mai mica din Est. Si, iata-ne din nou in gratiile surorii noastre mai mari! Am intrat, deci, in Francofonie si ne-am vazut, in plus, chiar deschizatori de drum pentru extinderea acesteia spre Est. Dupa România, state care nu aveau nimic cu limba franceza s-au vazut invitate sa faca parte din aceasta familie: Ungaria, Bulgaria, Polonia, statele baltice, Ucraina, Georgia, Armenia, Grecia etc.
Modificata substantial, Francofonia nu a renuntat, spre lauda ei, la privilegierea dialogului culturilor chiar daca si-a aglomerat atributiile diluând din forta ei posibila initiala. Lasând la o parte subtilitatile si interesele politice ale Frantei, cultura româneasca ar fi trebuit sa exploateze aceasta cale pentru a ramâne intr-o perspectiva constructiva pe plan cultural. Cineva a vrut sa fie altfel, cu totul altfel, iar noi, românii, nu am putut beneficia de avantajul pe care ni-l oferea Francofonia. Asa, in treacat, spun ca Radio France International (emisiunea in limba româna) nu pridideste sa intre in mizeria politicii românesti si nu se sfiieste sa traiasca din parti pris-uri. Dar, mai grav, prin Francofonie, colaborarea pe linie de film cu Franta a parcurs drumul de la reportajele despre aurolaci si copii ai strazii la filme artistice despre consumul (dupa parerea indusa de realizatori, scuzabil!) de droguri in scoli si a ajuns la „farmecul“ vietii puscariasilor adolescentini din România. La mijloc de etapa se afla, insa, filmoteca unui cineast român care, cu banii francezilor, a invadat intr-o vreme, in anii ‘90, piata cu productii in care românii ieseau din grotele istoriei, salbatici, violenti, intoleranti, tuciurii, adica nici tigani, nici turci sau si tigani si turci. Cu doi ani in urma venise si timpul României la premiile mari. Pe covorul rosu de la Cannes tinerii cineasti români paseau fara emotii pentru ca stiau ce li se va intâmpla. Cu cât mizeria din viata si sufletul românului era scoasa mai violent in puterea luminii, cu atât premiul era mai mare si pasii cineastilor români pe covorasul rosu mai siguri. Franta ne-a ajutat sa accedem, ultimii dintre estici, la bucuria premiilor de film. Tot este ceva. Fiind vorba de o organizatie care, originar, punea pret pe cuvântul scris, m-as fi asteptat sa vad promovata si literatura româna. Dar nu a fost sa fie. In circuitul francofon, literatura româna, chiar cea in limba franceza, este incremenita la momentul Panait Istrati. Nu este o greseala: Eugen Ionescu si Emil Cioran sunt asimilati structural culturii franceze.
Nu spun ca Francofonia ar fi fost singurul si cel mai potrivit cadru pentru noi de iesire in lumea culturala, fie si cea neo-latina. Nu spun nici ca Francofonia ar fi salvat România. Spun ca aderarea României ar fi trebuit – asa ne si doream atunci – sa ne ofere alte perspective. Si mai spun ca daca tot am acceptat aderarea, trebuia sa o respectam si sa profitam de avantajele pe care acest club ni-l garanta: dialogul si contactul cu valori culturale care ne-ar fi putut imbogati. Intre altele, am fi evitat – aveam o mica sansa –, sa ne afundam in cultura suburbana.
Ar fi fost ceva!
Asa, intrebarea mea din titlu are un singur raspuns: nu, nu stim ca suntem francofoni pentru ca, din pacate, in adevaratul sens al termenului, nu mai suntem.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 317