„Poate fi bucurie mai mare?
Sticla aceasta a capitanului Grant
aruncata in marea tipariturilor – când ajunge in mâini cercetatoare si
receptive –, ce rasplata incomparabila pentru un scriitor, fie el un simplu
diletant de mâna a zecea…“
(N. Steinhardt, „Intre lumi. Convorbiri cu Nicolae Baciut“)
„Va fi foarte greu, de nu imposibil, sa se mai spuna ceva, de acum incolo, despre Nicolae Steinhardt. Memoria lui biografica, spirituala si literara pare, odata cu aceasta lucrare, completa“, afirma criticul Adrian G. Romila intr-o cronica binemeritata a monografiei lui George Ardeleanu,
„N. Steinhardt si paradoxurile libertatii“ (Humanitas, 2009). Bineinteles ca afirmatia de mai sus poate parea, intr-o prima faza, descurajanta, mai ales pentru tânarul cercetator interesat de acest domeniu. Daca, insa, la G. Ardeleanu, studiul viza prioritar sectorul biograficului utilizat ca un fir rosu al demonstratiei, ramâne de vazut in ce masura opera, eseistica steinhardtiana, in principiu, a fost suficient abordata. De altfel, cercetatorul nu si-a propus un studiu exhaustiv in acest sens, ci doar „câteva teme steinhardtiene (si tot atâtea aproximari)“. Parcurgând cu atentie excelenta monografie mai sus-amintita (prima si singura de pâna acum), ramânem, totusi, cu edificarea mai ales asupra omului si ideologului, disproportionat fata de aceea asupra eseistului Steinhardt – pâna la urma, principala sa „indeletnicire“ – sau asupra personajului acestor eseuri, nimeni altul decât transpunerea artistica dinauntrul textului a celui care a fost, parca, „o figura risipita intr-un destin de roman dostoievskian“ (Adrian G. Romila). Accentul deplasat in monografia lui G. Ardeleanu asupra eului biografic, asupra relatiilor tensionate cu Securitatea, asupra gândirii politice a tânarului burghez de altadata, asupra controversei convertirii lui Steinhardt sau asupra veritabilei istorii a confiscarilor „Jurnalului fericirii“ – toate, laudabile investigatii si, deopotriva, revelatii, indaratul unor aspecte care, abandonate adesea in hatisuri de amatorism ori in pânze hagiografice, asteptau de (prea) multa vreme solutionare – constituie, fara indoiala, punctele „tari“ ale unei monografii care, ea insasi, nu prea are puncte „slabe“. Insa, opera steinhardtiana in sine, studiul ei necesita inca suficienta munca de documentare: N. Steinhardt, polemistul, eseistul, teologul, romancierul, eruditul, cinefilul, „personajul“… constituie tot atâtea siluete in asteptarea unei developari integrale. Eseistica steinhardtiana, dincolo de aura evreului convertit la crestinismul ortodox, a mondenului ironic, calugarit dupa 4 ani de detentie comunista, a liberal-conservatorului impacat la batrânete cu relativismele avangardiste si postmoderne, a avocatului devorat de patima eruditiei si a predicii de amvon, merita o discutie si o analiza aparte, cu alte cuvinte, o sistematizare.
Asa cum s-a mai scris, dificultatile de plasare a operei steinhardtiene intr-un context „generationist“ sau intr-o filiatie/familie spirituala, dincolo de asociatiile gratuite, sunt evidente. Amic cu marii interbelici, pe care i-a si parodiat sclipitor in volumul sau de debut, doctor in drept, extrem de activ pe tarâmul publicisticii politice si culturale, prins in vâltoarea anilor ’40 si in cea a stalinizarii, interesat de formula romanului autenticist, cochetând cu ideile unui modernism retro (dupa formula folosita de Nicolae Manolescu sau de Paul Cernat), prins intre Proust si Gide, dar evoluând incet inspre respingerea ultimului si ramânându-i fidel toata viata primului, membru de frunte al lotului Noica-Pillat in perioada marilor arestari de la sfârsitul anilor ’50, convertit si botezat ortodox, apoi trecut in tagma monahilor de manastire, propus spre canonizare nu numai de catre temperamentalul Cristian Badilita, Steinhardt nu seamana suficient de convingator nici cu Paul Claudel, nici cu Simone Weil.
Stim, asadar, ca exista un „prim“ Steinhardt“ si un „ultim“ Steinhardt, intre ei existând, insa, un echilibru, in opinia lui G. Ardeleanu, respectiv o fractura adânca, in opinia lui Dan C. Mihailescu. Mai exista, insa, si un „al doilea“ Steinhardt (echivalat in monografia lui G. Ardeleanu prin asa-numita „perioada de mlastina“), acel spirit „voltairean“, cum il numeste Alexandru Paleologu, intâlnindu-l in 1954, in casa lui Noica, de la Câmpulung. Aceasta nu inseamna ca fracturile identitare ori spirituale, incongruentele, discontinuitatile nu ar traversa acest scriitor unic in peisajul literar românesc. Dimpotriva, depun marturie: intelectualul laic si cel credincios, scriitorul si martirul, evreul si crestinul, cosmopolitul si autohtonistul, homo aestheticus si homo religiosus. Eseistul interbelic si eseistul postbelic. Nuantei catafatice evreiesti din „Eseuri despre iudaism“, de pilda, i se va alatura mai târziu componenta apofatica ortodoxa.
Ideea esentiala este ca eseistica lui N. Steinhardt, recuperata in integralitatea ei, restituie si complexitatea gândirii acestui scriitor, astazi, de prim raft, al literaturii române.
„Ruta“ unui potential studiu, de la unidimensionalitatea eseului interbelic catafatic la bidimensionalitatea eseului postbelic (apofatic + catafatic), marcat de fascinatia pentru credinta crestina, mai are de surmontat si alte obstacole: in primul rând, dificultatile de decupare a operei eseistice din ansamblul de note, amintiri, recenzii, articole. (Iata ce scria Ioan Pintea, ingrijitorul editiei „Ispita lecturii“ (din 2000): „Am adunat in acest volum, oarecum amalgamat, marturisiri, recenzii, eseuri, fragmente… in cele din urma, cu sentimentul ca ma vad implinind, in continuare, o mostenire scriitoriceasca de exceptie“).
Tranzitia de la primele forme postdecembriste de editare a postumelor steinhardtiene la ceea ce numim astazi
„N. Steinhardt. Opere“ sau, mai simplu, „Integrala Steinhardt“ constituie o intreprindere de o importanta majora. Abia acum se pot stabili clar locul si „raftul“ acestui scriitor in biblioteca eseisticii si a culturii românesti. Nu e vorba nicidecum de a-i denigra pe editorii precedenti: Virgil Bulat, Virgil Ciomos, Ioan Pintea. Atât s-a putut atunci. Sa nu uitam ca ei sunt cei care, practic, l-au repus in circulatie pe N. Steinhardt, dupa 1990. Pentru a putea fi receptat la justa-i valoare. Si asta nu e putin lucru. Mai mult, fapt de o deosebita importanta, ei se numara printre putinii specialisti in Steinhardt din lumea postdecembrista. Bineinteles ca fiecare dintre ei a avut tangente biografice deloc neglijabile cu cel care avea sa devina Monahul Nicolae, iar discursul lor critic, deloc hagiografic, cum ar putea crede altii, capata, totusi, marci subiective, as spune, utilizând numele unei categorii literare, autenticiste. Si iarasi nu e putin lucru, intrucât editarea operei lui Steinhardt nu trebuie sa incapa pe mâna unor amatori. Ori a unor provinciali. Initiativa colectivului redactional de la Polirom, condus de Parintele Macarie Motogna, sub tutela Manastirii Rohia si a Fundatiei „N. Steinhardt“, este laudabila, iar realizarile sunt pe masura. E de ajuns sa ii mentionam pe George Ardeleanu si pe Stefan Iloaie, experti care, de pilda, se ocupa exemplar de binomul estetic, respectiv teologic, al scriiturii steinhardtiene. Tot aici, o mentiune speciala merita si mai sus-numitul editor al lui Steinhardt de la Editura „Dacia“, regretatul Virgil Bulat.
Daca exista cu adevarat un „gen“ eseistic, atunci N. Steinhardt cu siguranta ii apartine. Aceasta „forma a nelinistii“, cum o denumeste Alina Pamfil, pierde, in scriitura steinhardtiana, din componenta de angoasa si si-o exalta, in schimb, pe aceea hedonista, a unui entuziasm militant.
O posibila tipologie, la prima vedere, a – atât de pestritului – eseu steinhardtian, e greu de intocmit, dar nu imposibil. Eseul interbelic („burghez“) inregistreaza câteva descinderi tipologice demne de interes: eseul politic („Liberalism, Evolutia politica a lui André Gide“ etc.), eseul sociologic („Eseuri despre iudaism“) sau eseul critic („Elementele operei lui Proust“, „Neoclasicism? Neotraditionalism?“).
De cealalta parte, eseul postbelic imbraca formele unui evantai pestrit: polemic („Catharii de la Paltinis, Asta sa fie oare tot?“), pseudo-romantat („Eseu romantat asupra neizbânzii“), critic („Umorul in teatrul lui Blaga“, „Guica sau imanenta exasperata“, „Fantasticul lui Mircea Eliade“ etc.), teologic („Daruind vei dobândi“), subversiv („Secretul «Scrisorii pierdute»“, „Suflet de rob (sau taina libertatii)“, „Geo Bogza…“), „diseminat“ („Jurnalul fericirii“) etc. Cu o modestie – nelipsita de speranta, insa – autorul joaca acum rolul unui „diletant“ in care nu crede nici el insusi si – din fericire – nici restul lumii literare, cu toate ca textul, conform unui impresionism critic bine sustinut de „scoala“ relativista a inchisorii, dar si de epifaniile livresti ale unui crestinism – rasaritean in dogma si apusean in expresie – este pur si simplu aruncat peste bord. Din increderea in destinul fericit al acestei „sticle a capitanului Grant“ deriva si incredintarea ca fiecare text isi are propriile „revelatii interzise“, care trebuie neaparat deconspirate. Sigur ca, in privinta semnalmentelor eseului postbelic steinhardtian, mai trebuie precizate o multitudine de aspecte de care trebuie sa se tina cont, dintre care amintim doar doua, deloc neglijabile, intrucât constituie diferente specifice fata de obiectul scrierilor tânarului burghez de altadata: in primul rând, preferinta pentru literatura tinerilor scriitori (optzecistii, cu precadere) si, in al doilea rând, disponibilitatea pentru scriitorii minori, lipsita uneori de discernamânt critic, rod al unor transe taborice care ii alimenteaza permanent „neteama de admiratie“.
La capatul unui drum, asemenea celui schitat mai sus, ar trebui sa iasa in lumina insusi personajul N. Steinhardt si nota de spectacular, precum si contributiile steinhardtiene la poetica eseului românesc. Care numai insignifiante nu sunt.