Somniferul promisiunilor

Unul dintre exilaţii anilor ’80 ai secolului trecut, membru de seamă a ceea ce alegerile prezidenţiale abia sfârşite au descoperit a fi „diaspora românească“, atrăgea atenţia românilor sedentari să nu ia în serios propunerile candidaţilor. Recunoştea că îndemnul nu era nici prea original şi nici prea convingător, dar cum trăieşte în Franţa republicană a marilor promisiuni prezidenţiale când de dreapta, când de stânga care au rămas simple promisiuni, merita să fie luat în seamă, şi probabil că a fost luat. O explicaţie mai savantă şi veridică ar fi că statul keynesan providenţial puternic şi normativ a fost lichidat cam de multişor în Occident în favoarea dictatului „pieţei“ şi a finanţelor internaţionale. În monarhia constituţională Canada, ca şi în provinciile care o compun, unde se aleg doar deputaţi şi promisiunile partidelor în competiţie au doar un vag aer ideologic, nu fac excepţie. Se aleg gestionari ai societăţii care guvernează în funcţie de convulsiile capitalismului, de extremismul ultraliberal al continenului şi al lumii anglo-saxone mai exact. Se promit cu precădere, şi totdeauna în apropierea alegerilor, reduceri de impozit, credite suplimentare, mărunte ajustări pentru bunăstarea mult-celebratei clase mijlocii în anii din urmă ai crizei economice, pomeni deghizate în ajutoare destinate păturilor sărace, eventual un pod nou. Bilanţul celor aproape zece ani de când conservatorii federali se află la putere e mai puţin glorios decât promisiunile. Sub pretextul stimulării creşterii economice şi al protejării rezervei de voturi pe care o reprezintă clasa mijlocie, a fost purtată în realitate o adevărată luptă împotriva compromisului social reprezentat de intervenţia pozitivă a statului pentru asigurarea de locuri de muncă, dezvoltarea serviciilor publice si recunoaşterea drepturilor de negociere şi a grevelor. Au fost şi sunt vizate în special sindicatele. Sub acelaşi pretext şi, în supliment, promiţând echilibrarea finanţelor publice, promisiunile liberalilor care guvernează nu de mult în provincia Québec s-au metamorfozat într-o severă cură de austeritate.
În regatul României dintre cele două războaie mondiale se promiteau străzi, poduri, cişmele, câteodată şcoli şi spitale, dar ţara a rămas un imens sat sărac, cu o mulţime de orăşele muribunde şi câteva mai mari şi mai înstărite oraşe înconjurate de mahalale sordide. Industria era marginală, pământul – în stăpânirea moşierilor, bogăţiile subsolului – exploatate de străini, deputăţia – rezervată celor înstăriţi. În România populară şi socialistă s-a trăit de bine, de rău cu promisiunea miraculosului viitor comunist, dar satul şi-a mai pierdut din sărăcie şi din întindere, orăşelele au început să dea semne de viaţă, au apărut şi câteva noi în apropierea combinatelor utile şi inutile, ţara s-a industrializat, s-au construit zeci de mii de blocuri de locuinţe pentru o clasă muncitoare născută din ţărani, şcoli, spitale, case de cultură, teatre, chiar şi un metrou şi câteva sute de kilometri de autostradă. Se ştie ce a mai rămas după douăzeci şi cinci de ani de capitalism din ce-a fost această Românie: o ţară dezindustrializată, agricultura ajunsă din nou în stăpânirea latifundiarilor alintaţi drept fermieri, bogăţiile subsolului exploatate de străini, educaţia şi sistemul de sănătate distruse şi două-trei milioane de români plecaţi în lumea largă şi alcătuind faimoasa diasporă.
În jurul acestor naufragiaţi ai decăderii României şi ai mondializării, care par să-şi fi găsit sau caută încă bunăstarea şi fericirea acolo unde sărăcia, aventura, dorul de ducă, studiile i-au purtat cel mai adesea pentru totdeauna, a izbucnit brusc sau s-a pus la cale o isterie patriotică. Peste noapte, festiva apartenenţă românească coagulată în folclorul costumelor naţionale, al micilor şi al sarmalelor, al publicaţiilor în limba natală dubios finanţate şi al duşmăniei ţării revărsate de ani buni în pubela Internetului s-a metamorfozat în virtute exemplară generos sugerată sedentarilor prea ocupaţi cu supravieţuirea pentru a sesiza voluptăţile existenţei în Occidentul democratic şi civilizat. Frumos şi nobil ar fi dacã această subită şi patetică promisiune a reapropierii patriei abandonate şi a îngrijorării pentru viitorul ei, care nu s-au manifestat decât accidental şi superficial cu ocazia precedentelor alegeri prezidenţiale, s-ar păstra. Dar e puţin probabil, oricât s-ar agita cei care au văzut şi vor continua să vadă în „diasporă“ şi în opţiunile ei politice de conjunctură soluţia pentru salvarea etern balcanicei Românii.
De altfel, nu prea mai e mare lucru de făcut în această privinţă. Destinul ţării, atât cât mai este şi va mai fi înainte de a încremeni într-un proiect inform, se joacă în altă parte. În Europa şi în Statele Unite. La NATO şi la Fondul Monetar Internaţional. Spaţiul de manevră ideologic, economic, strategic, cultural şi moral al preşedintelui şi al Parlamentului, într-un cuvânt al politicienilor români, e limitat, obedienţa şi zelul de a nu-l încălca sunt răsplătite, curajul sau prostia de a-l forţa se plătesc. E de înţeles de ce, în absenţa programată a unor viziuni care să depăşească generalităţile democraţiei liberale şi a unor reale proiecte de ţară în afară de cele venite din exterior, campania electorală a stârnit printre comentatori şi băgători de seamă doar pasiuni, idiosincrazii şi delimitări violente legate de personalitatea şi credibilitatea candidaţilor, de presupusele lor afilieri ideologice, politice sau mafiote. O campanie electorală confuză, dezolantă, murdară, cum n-a fost parcă niciodată. Ca şi în alte ocazii în care s-a simţit ameninţată în privilegii, elita oficială şi ţuţării ei au scos din nou la bătaie arma avertismentelor şi a şantajului la adresa poporului de alegători pomanagii bănuit de conivenţă cu forţele obscure ale trecutului, de nostalgii criminale şi de crasă ignoranţă a exigenţelor lumii de azi. Aşa se face că singura promisiune autentică a mascaradei alegerilor prezidenţiale de reţinut pentru următorii cinci ani este promisiunea unui viitor minunat. S-a mai auzit de aşa ceva în România. Vom trăi şi poate vom vedea. Numai că, s-a întâmplat şi pe vremuri şi se va întâmpla totdeauna peste tot, realitatea nu ţine seama decât rareori de promisiunile politicienilor. Acestea sunt somniferul alegerilor, drogul democraţiei liberale administrat ritualic şi consumat fără moderaţie.