Ca niciodata, in Braila, apa a ajuns pâna la vaduri, gata sa urce pe ele. Terasele de pe faleza au fost inghitite rapid. Celelalte cladiri de pe faleza au devenit aproape impracticabile din cauza apei ce prinsese cam un metru din baza lor. Dunarea, privita de sus, parea, pe latimea ei, interminabila. Cum partea stânga a fluviului batea cu putere in digul ce protejeaza Insula Mare a Brailei, senzatia era aceea ca imensele câmpii ce par ca se termina sub Muntii Macin sunt o continuare fireasca a Dunarii.
Ceea ce nici o strategie nu a reusit sa faca pâna acum, a reusit Dunarea. De mult timp nu s-a mai vazut o asemenea promenada in orasul intotdeauna pustiu sâmbata sau duminica. Strazile din centrul vechi erau intesate de lume, vadurile supra-aglomerate, balcoanele de pe Imparatul Traian, un vad ce duce spre Capitania Portului, pline de curiosi care urmareau cu mare atentie valurile de oameni ce se grabeau sa vada minunea.
Odata ajuns pe faleza, intreaga perspectiva apocaliptica se inchidea brusc, facând loc, instantaneu, unui carnaval de zile mari. Nu degeaba se grabeau toti spre apa. Fiecare avea câte o mica dorinta. Brusc treziti din somn, brailenii alergau sa guste din nemaiintâlnit. Din orice categorie ar fi fost acestia – nu dezvoltam treaba cu categoriile, suntem corecti politic – se putea constatata relatia directa, intima si voioasa dintre ei si ceea ce, de obicei, numim cataclism, dezastru, totul fiind pus sub semnul unei singure conditii: calamitatea sa nu-i afecteze direct.
Spectacolul, fara indoiala, a fost dat de cei care fac din orice un moment de voiosie, distractie si antren, pentru ca, oarecum pierduti prin multime, erau si cei care nu puteau privi decât siderati la toata bucuria dezlantuita pe marginea unui fenomen care a bagat o tara intreaga in boala. Doar la eclipsa, parca, s-a mai vazut atâta energie manifestata pe strazi in fel si chip.
Unul isi adusese câinele, târându-l fericit de un lant, si, in apa de jumatate de metru, il spala cu sapun. „Ne racorim, ne racorim, facem baita“, striga frenetic barbatul, iar altii, spectatori destoinici, interveneau responsabili: „Da-i si pe coada, si pe coada“, „Ai grija, urechile, nu-i baga apa in urechi, face otita!“.
Altul, cu iubita in brate, in acordurile triumfale ale unei galerii de prieteni, traversa destoinic, luptându-se cu apa, spre un ponton-dormitor aproape scufundat, fiind fotografiat, in acest timp, de un batalion de imortalizatori de momente inedite. Iubita dadea din picioruse, râzând zglobiu.
Dar spectacolul a fost dat de cei aflati in posesia unor barci. Trei barci cu motor se plimbau in jurul Capitaniei si pe intreaga faleza acoperita de apa, spre invidia celor de pe margini, care se multumeau numai sa-i fotografieze. Chiuind, eroii nostri civilizatori din barci isi manifestau bucuria de a putea sa navigheze liber nu numai pe Dunare, ci si pe „uscat“. Treptele fostei Banci „Ion Tiriac“ se transformasera in chei de acostare. Din când in când, câte o barca tragea la malul Bancii, apropiindu-se sa mai ia pe cineva cunoscut ca sa-l plimbe. Acest lucru se facea in privirile bolnave de interes si invidie ale celor din jur. Si in rândul acestora, in rândul privitorilor frustrati ca nu au barca, se desfasura un spectacol, un alt spectacol. Acestia faceau ce puteau: sunau pe la rude si prieteni sa le povesteasca in gura mare ce vad, mâncau floricele de porumb…, erau dotati cu peturi de suc si cutii de bere rece. Acesti japonezi de Braila isi insoteau, veseli, orice gest cu o poza.
Cei cu jeepuri isi demonstrau ascendenta, superioritatea in fata unor autoturisme de calitate inferioara. Pe jumatate iesiti pe geamul portierei, soferii „acvatici“ priveau dur asistenta, pozând sobri in fata camerelor-foto dezlantuite, in timp ce automobilele lor descriau curbe spectaculoase prin apa.
Trei persoane – pareau mama, tata si fiu – venisera special calari pe biciclete, cu casti de protectie pe cap, numai si numai pentru a „taia“ apa. Inaintau destul de greu sub privirile atente ale celor din jur, dar inaintau… e pur si muove.
Dar ce m-a uimit cu adevarat au fost cei veniti cu cizme de cauciuc in picioare, adevarati pelerini pregatiti ca sa umble prin apa asa, ca intr-un ritual necunoscut, sau adevarati initiatori ai unui nou sport de apa… Oamenii sunt dornici de senzatii noi, negustate inca, indiferent de unde vin acestea si incotro se indreapta.
Inundatiile au resuscitat Braila, ce mai! Lipseau niste terase amenajate in fuga pe vaduri si o fanfara sa cânte. Ideea unei astfel de afaceri ar fi condus spre un succes fulminat. S-ar fi câstigat bine, e sigur.
Pe una dintre barcile de care vorbeam chiar era arborat tricolorul si nu puteai sa nu te gândesti de ce oare numai la români un dezastru poate genera un prilej de bucurie, poate declansa o eliberare de adrenalina care sa duca spre trarile intense ale distractiei „la max“. Inundatiile sunt notiuni abstracte atâta timp cât nu ne uda hainele. Bun, apa a intrat in oras, a inudat câteva case, ba, prin alte locuri, a distrus totul, dar blocul in care noi locuim sta inca in picioare. De aceea, ma gândesc ca românii pot organiza o petrecere in pijamale si pe marginea unui vulcan care tocmai si-a incheiat eruptia. Cu conditia ca lava sa se fi racit. Despre altfel de solidaritate nu poate fi vorba.