Antonio Gamoneda, Claritate neostenita, antologie, traduceri, prefata si note de Dinu Flamând, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012.
„Sunt un om care scrie poezie. Am trait retras in León si, desigur, am câtiva prieteni, insa nu e vorba de grupuri sau grupari literare. In plus, chiar daca as vrea, ar fi greu sa apartin unei generatii care, in fond, nici nu exista, câta vreme acest sistem de generatii in literatura spaniola contemporana a fost, mai mult sau mai putin, o inventie a criticii, un fel de operatiune inteligenta de marketing. Iar la acestea mai trebuie sa adaug ca eu cred si acum, asa cum am crezut intotdeauna, cã poezia este o problema care se rezolva doar in singuratate.“ Sunt cuvintele lui Antonio Gamoneda, unul dintre marii poeti ai Spaniei zilelor noastre, laureat, printre altele, al Premiului National de Literatura (1988), al Premiului Reina Sofía pentru Poezie Ibero-Americana si al Premiului Cervantes, distinctie care, in anul 2006, incununeaza o opera cu adevarat remarcabila, din pacate mai putin cunoscuta in afara spatiului cultural hispan, caci autorul ei a pastrat intotdeauna o discretie nu prea frecvent intâlnita in lumea literelor contemporane, dedicându-si preocuparile poeziei, iar nu abilelor operatiuni de promovare. „Sunt doar cel mai bun poet din cartierul meu, nimic mai mult“, a insistat scriitorul in câteva rânduri, in aparitiile sale publice.
Poeti si literati
Jaime Gil de Biedma, unul dintre poetii reprezentativi ai generatiei ’50 din Spania, facea, la un moment dat, diferenta intre „poet“ si „literat“, modelul prin excelenta de poet fiind, in opinia sa, Antonio Machado, iar cel de literat, Juan Ramón Jiménez. Aceasta dihotomie, sustinuta si de alti critici sau poeti spanioli, a generat un soi de polarizare (deloc lipsita, uneori, de note extrem de acute!), intre partizanii poeziei implicate, pe de o parte, si cei ai asa-numitei arte pure, pe de alta. Unii sustineau necesitatea unei lirici care sa puna accentul pe experienta si pe legatura cu realitatea, iar ceilalti evidentiau nevoia imperioasa a unei poezii contemplative, detasate, indepartate de preocuparile cotidiene. In contextul acesta, opera lui Antonio Gamoneda, daca e studiata cu atentie, poate reprezenta necesarul punct de convergenta. Cazul sau este, desigur, specific pentru destinul marilor poeti: autorul acesta e mai degraba o insula, nu un fragment de arhipelag, câta vreme gruparile literare sau diversele orientari estetice – la care s-a ferit intotdeauna sa adere – nu sunt altceva, dupa cum el insusi considera, decât manifestari exterioare, a caror relatie profunda cu poezia de substanta ramâne, in ciuda oricaror manifeste ori declaratii, indoielnica.
Nascut in anul 1931, la Oviedo, Gamoneda are o existenta dificila inca din primii ani: ramas orfan de tata de timpuriu, baiatul isi va petrece copilaria in León, alaturi de mama sa, care se stabileste aici in anul 1934. Iar mama, amanunt important, nu va lua, la plecare, din biblioteca familiei, decât o singura carte – si anume, volumul de poeme intitulat „Otra más alta vida“, aparut in anul 1919, unicul publicat de Antonio Gamoneda, sotul ei. Astfel ca, dupa cum aflam din marturisirile de mai târziu ale laureatului Premiului Cervantes, el insusi a invatat sa citeasca (scolile fiind inchise in 1936) folosind pe post de abecedar in primul rând cartea tatalui sau, voce originala in cadrul modernismului spaniol. In León, viata era grea, mai cu seama in intunecata perioada a Razboiului Civil care a sfâsiat Spania intre 1936–1939, iar lirica lui Gamoneda va pastra ecouri ale acelor ani, atât in ceea ce priveste atmosfera predominanta, cât si sistemul de simboluri. Poetul nu ezita sa vorbeasca despre aerul rural al creatiei sale: „N-am fost un copil de oras“, va spune el. „Lânga casa vedeam staulele vitelor, iar ceva mai incolo, câmpurile largi…“ In plus, convoaiele de prizonieri care treceau prin zona, „oameni invesmântati in tacere ca si cum ar fi fost o manta grea“, si pe care ii privea adesea cu un amestec de prietenie si spaima, contribuie la imaginile sugerând remuscarea, rusinea, speranta si posibila renastere spirituala care ii strabat poezia, de la primele volume publicate, „Sublevación inmóvil“ (1960), „Descripción de la mentira“ (1977) sau „León de la mirada“ (1979) si pâna la cele mai recente, precum „Libro del frío“ (1992), „El vigilante de la nieve“ (1995), „Esta luz“ (2004) sau „Extravío en la luz“ (2009). Iata un singur exemplu in acest sens: „Brusc, plânsul ia in brate staulele./ O vecina spala haina de doliu iar bratele ei se arata albe/ intre noapte si apa./ Porumbeii zboara intre corpul meu si crepuscul,/ vântul se istoveste iar umbrele devin umede./ Iarba de singuratate si porumbite negre: am ajuns,/ in sfârsit; acesta nu-i locul meu, dar am ajuns la el.// Dorm cu ochii deschisi/ peste o intindere alba, parasita/ de cuvinte“(„Georgice“).
In anii adolescentei, scriitorul obtine o modesta slujba de comisionar la o banca spaniola, pastrând-o pâna in 1969. Sunt ani de munca grea si de implicare in numeroase actiuni indreptate impotriva regimului franchist, dar si marcati de disparitia tragica a multora dintre apropiatii sai, cu care impartasea idealurile libertatii mult visate. Gamoneda ramâne, in esenta, un scriitor autodidact, diferentiindu-se, prin aceasta, de marea majoritate a reprezentantilor generatiei ’50, multi dintre ei de formatie si vocatie universitara, si fiind definit de autoizolarea / retragerea in León, decizie pe care o va considera intotdeauna o binecuvântare, nu un blestem. In fond, universul atât de aparte al lumii de aici a fost una dintre sursele constante ale inspiratiei sale, dar si scutul pe care autorul l-a pus intotdeauna intre el insusi si trecatoarele mode literare sau modele de circumstanta.
Abia dupa moartea lui Franco, insa, Antonio Gamoneda se va afirma in mod plenar, ca autor al unei opere poetice extrem de elaborate, ce va favoriza meditatia profunda si tehnicile rescrierii. Acestea sunt evidente inca din volumele „Descripción de la mentira Blues castellano“ (1982) sau „Lápidas“ (1986), o parte din textele celui dintâi fiind privite de unii exegeti, la vremea aparitiei, cu suficient scepticism, pentru explicitul protest social al unora dintre poeme. Versurile din celelalte carti amintite evalueaza cu luciditate, pe alocuri sub forma unui dialog cu cei trecuti la cele vesnice, dar fara adoptarea exclusiva a unei perspective exterior-detasate, efectele epocii lui Franco asupra Spaniei, mai cu seama in ceea ce priveste constiinta oamenilor. Amintirea si tehnica rememorarii devin preferatele lui Gamoneda in aceasta perioada, câta vreme memoria se transforma in unicul spatiu al unei existente reale, veritabile si pe deplin viabile, departe de toate conditionarile politico-sociale. Iar daca majoritatea criticilor au vorbit despre posibilele apropieri intre opera lui Antonio Gamoneda, mai ales a creatiilor din acesti ani, si tensiunea expresionista prezenta in lirica lui Georg Trakl, sau despre continuarea simbolica a tonului ultimelor poeme ale lui Federico García Lorca (poetul in discutie fiind printre putinii care au avut acest curaj, ajungând la un nivel al expresivitatii rar intâlnit in poezia contemporana), nu trebuie sa pierdem din vedere nici prezenta subtextuala a mesajului lui César Vallejo („Cuidate, España, de tu propia España!“), autor pe care Antonio Gamoneda l-a admirat intotdeauna.
„Libro del frío, Arden las pérdidas“ (2003) si „Cecilia“ (2004) sunt volumele in care vocea lirica ajunge sa fie clara, densa, definitiva, autorul neezitând sa utilizeze deopotriva tehnicile si ritmurile (excelent dozate!) ale prozei poetice, transformând textele in invocatii sau in litanii capabile sa exprime trairile cele mai profunde si seninatatea cea mai calma: „Ah gradini, ah voi numere./ Sosesc dinspre metilena si dinspre iubire; mi-a fost frig/ sub tevile mortii./ Acum privesc marea. Nu am teama si nici/ speranta“ („Inca“).
Arta poeziei
„Poezia este arta memoriei privita din perspectiva mortii“, spunea Antonio Gamoneda, subliniind, implicit, marile teme pe care el insusi le abordeaza iar si iarasi. Iar moartea, atotprezenta in lirica sa, reprezinta, oricât de paradoxal ar putea sa para acest lucru, si un element esential in ceea ce priveste viziunea potului asupra sperantei. S-ar putea spune chiar ca moartea este orizontul necesar pornind de la care autorul configureaza o poetica specifica, intemeiata pe speranta sau pe absenta acesteia. Iar poezia, considerata de Gamoneda „crearea unor obiecte de arta a caror materie este limbajul“, implica deopotriva talentul de a exprima timpul si formele pe care trecerea sa inexorabila le imbraca. „Memoria este intotdeauna“, afirma scriitorul, „constiinta pierderii, amintire pe care nu o ai inca sau care inca nici nu exista, dar si constiinta trecerii timpului din care e facuta chiar viata mea si, asadar, constiinta deplina ca ne indreptam cu totii catre moarte.“ De altfel, incercând sa sintetizeze singur activitatea sa poetica, Gamoneda spunea ca aceasta este „contemplarea propriilor mele fapte in oglinda mortii“: „Exista/ fisuri si umbre pe zidurile date cu var iar in curând vor fi/ si mai multe fisuri si mai multe umbre dar pâna la urma nu vor/ mai fi ziduri albe.// E batrânetea. Ea curge prin venele mele precum o apa/ traversata de gemete. Toate/ intrebarile vor inceta. Un soare târziu imi apasa mâinile/ nemiscate, iar de odihna mea se apropie pe-ndelete, ca si cum/ ar fi doar o singura substanta, gândirea si disparitia ei.“
Nu avem, insa, de-a face cu simpla placere de a suferi la gândul viitoarei risipiri, ci cu incercarea poetului de a implica un anumit tip de placere estetica in perceperea mortii, in toate ipostazele sale, câta vreme „experienta crearii poeziei imi intensifica existenta, iar eu traiesc acest sentiment de intensificare ca pe o expresie a placerii si, desi pare straniu, poezia fundamentata pe suferinta genereaza deopotriva placere.“ Din aceasta intelegere a vietii si a mortii, rezulta, in creatia lui Gamoneda, doua sentimente (si teme) definitorii: rusinea si speranta. Ele dobândesc semnificatii depline odata cu volumul „Blus castellano“, pus sub semnul inspiratiei pe care Gamoneda insusi o afirma: anume, poezia lui Nazim Hikmet si ritmurile de jazz specifice populatiei de culoare din Statele Unite ale Americii. „«Blus castellano», spunea autorul, exprima o maniera specifica de a intelege universul, dar mai cu seama exprima dorinta mea de atunci, de pe când aveam vreo treizeci de ani, de a transforma in poeme intâmplarile si starile sufletesti pe care le traiam.“ Speranta devine, astfel, o forma privilegiata de consolare pe care fiinta umana o gaseste – de fapt, singura salvare in fata rusinii care incepe sa se insinueze in discursul poetic si care isi gasise expresia deplina inca din volumul „Descripción de la mentira“. „«Blus»-ul nu e o carte a aspiratiilor, ci a experientelor pe care le-am trait, faptele au determinat aparitia poemelor, iar nu sentimentele.“
Rusinea abia simtita acum nu inseamna – iar acest fapt era evident din „Descrierea minciunii“ – o inabusire a dorintelor individuale, o suprimare a acestora, ci deschide calea spre nevoia de solidaritate ce caracterizeaza lirica deplinei maturitati a lui Gamoneda. Doar asa poate fi alinata durerea rememorarii si numai in acest fel salvarea spirituala mai este posibila. Interesant este si amanuntul ca, abordând in acest mod probleme care nu erau straine literaturii spaniole a epocii, Gamoneda isi alege câteva modele (mai degraba interlocutori simbolici) cu care mentine un dialog subtextual constant: Andrés Laguna, Jorge Guillén si deja amintitul Nazim Hikmet, cu a sa poezie militanta. Rusinea se va transforma, treptat, in pace care trebuie dobândita, iar speranta este recunoasterea si impacarea fiintei umane cu trecerea timpului. O alta solutie pentru atât de implicatul tânar Gamoneda devine, treptat, manifestarea solidaritatii constante cu cei care sufera. Deci, nu neaparat incercarea de a mentine viu un ideal dincolo de epoca ce l-a generat, ci capacitatea de a se situa mereu alaturi de cei care l-au trait si au crezut in el, chiar daca au fost invinsi… „Experienta estetica este inseparabila de suferinta“, va spune, deloc intâmplator, poetul.
Singuratate…
Atunci când analizam opera lui Antonio Gamoneda nu putem face abstractie de singuratatea esentiala – pe care autorul o considera absolut necesara oricarei experiente poetice. Tensiunea discursului liric care ii este specific provine, asadar, si de aici, definind intr-o maniera aparte experienta dialecticii pur – impur pe care opera sa o evidentiaza: „Era de neoprit in pasiunea lui vida. Câinii ii adulme-/ cau puritatea si mâinile albite de atâtia acizi. Dis-de-/ dimineata, ascuns indaratul unor garduri albe, agoniza/ dinaintea drumurilor, vedea cum patrund úmbrele in/ launtrul zapezii, si cum zapada fierbea in adâncul/ orasului“ („Paznicul zapezii“).
Eul poetic impus inca din „Blus castellano“ si „Descripción de la mentira“ isi dobândeste individualitatea odata cu volumele care vor urma, una dintre preocuparile de seama ale autorului ramânând, insa, aceea de a defini in mod cât mai adecvat situatia (realitatea) Spaniei din perioada franchista si, desigur, din cea ulterioara. O serie de figuri si de voci privilegiate (mama, tatal absent, prizonierul inlantuit, femeia singura) vor domina, prin urmare, lirica lui Gamoneda, recreând, simbolic, atât trecutul personal, cât si trecutul national. Legatura permanenta intre istoria Spaniei si istoria propriei familii il marcheaza pe Antonio Gamoneda in cel mai inalt grad si reprezinta una dintre caracteristicile definitorii ale creatiei sale: „Aceasta ora nu exista, acest oras nu exista, eu nu vad/ acesti plopi, nici geometria lor prin roua.// Cu toate acestea, sunt plopii stinsi din copilaria mea,/ sunt ameteala copilariei mele.// Am iubit toate pierderile./ Inca se mai aude cântecul privighetorii in gradina/ invizibila.“ („Inca“)
Poetul nu ezita sa se includa pe sine insusi printre cei vinovati „de a nu fi putut face nimic prea important“ pentru a pune capat dominatiei minciunii. „Iar daca nu eliberezi adevarul si nu-ti intemeiezi viata pe acesta, la ce mai poti spera?“ se va intreba el retoric. Desigur, rezistenta sa, dincolo de detaliile exterioare si de o serie de actiuni concrete pe care realmente le-a intreprins, ramâne in mod definitoriu interioara – si ea este constanta. Cu toate acestea, insasi convietuirea cu domnia raului, cu minciuna, cu opresiunea, a avut darul de a-si lasa urmele de nesters asupra intregii Spanii care nu si-a abandonat constiinta si, mai ales, asupra sufletului poetului. Caci interogatiile dureroase domina totul: Cine poate ramâne onest in vremea ororii, care supravietuitor al unui regim opresiv nu se simte vinovat ca a continuat sa traiasca, in vreme ce numerosi apropiati ai sai au pierit?…
Dar „Descripción de la mentira“ nu se doreste a fi un tratat istoric, ci o carte de poezie – ceea ce si este. Astfel ca, punând, finalmente, totul sub semnul unei sperante meditative, poetul din León isi asuma trecutul, inclusiv experienta dulce-amara a supravietuirii, plasându-se in descendenta unor mari creatori precum Primo Levi, René Char sau Paul Celan. Tacerile devin, asadar, experiente revelatorii, iar forma lirica, alaturi de ritmurile specifice si de o muzicalitate aparte, vor exprima puritatea existentei si lipsa de puritate a experientei, trecând totul prin filtrul unei constiinte lucide, dar a carei aplecare spre dimensiunea analitica si meditativa nu ucide niciodata sentimentul.
… si tacere
Versul liber, nu o data cu tonalitati biblice, poemul de larga respiratie marcat de pauze neasteptate ofera cititorului o experienta estetica unica, apropiata de unii critici de muzica gotica ori de accentele cântului gregorian. Neasteptata oarecum este si tehnica inovatoare a lui Gamoneda, care nu ezita sa includa, exact in acest tip de poeme, secvente orale, redimensionând, practic, oralitatea in spatiul poeziei hispane, si redefinind-o, implicit, prin diferentiere clara de mult prea frecventul colocvialism din creatia zilelor noastre. Forta poetica pe care o dobândesc in acest fel poemele sale este uimitoare, iar efectul de surpriza excelent controlata deconcerteaza cititorul exact in aceeasi masura in care il prinde si-l tine captiv pe un tarâm literar ce se individualizeaza profund in contextul liricii europene a ultimelor decenii. Poezia aceasta, care a fost numita pe drept cuvânt „vizionara“, reia, la un alt nivel, experienta iluminarilor lui Arthur Rimbaud si exprima, ducând pâna la ultimele consecinte, afirmatia lui Jean-Paul Sartre: „Tacerile din proza sunt poetice in masura in care stabilesc limite.“ Intr-adevar, „exista o progresie a cuvintelor ce confera limite“, spunea Gamoneda definindu-si astfel maniera de a scrie din „Cartea frigului“.
Jocul alternantelor intre expresie si tacere, tensiunea permanenta dintre nevoia de a exprima si impulsul de a se retrage dincolo de cuvinte ori in spatele lor caracterizeaza o opera poetica de o severitate, dar si de o caldura rare, a caror alaturare si relatie nelipsita de scurtcircuitari dureroase definesc un mesaj poetic de o intensitate neobisnuita in contextul experimentalismului/lor vremii noastre: „Se stinge mierla in incandescenta buzelor tale.// Simt in tine mari rani iar tu te dezbraci in fântânile/ mele.// Mierla se stinge in alcovurile albe unde eu sunt/ orb, unde, uneori, in tine rasuna mari clopote.// Iata animalele tacerii, dar sub pielea ta/ arde un mac galben, floarea marii dinaintea/ zidurilor calcinate de vânt si de plâns.// E vorba de pietate si de impuritate, alimentul/ corpurilor pe care speranta le-a parasit“ („Pavana impura“).
Tacerea este, acum, expresie a unui eu poetic privilegiat, un semn poetic in sine, iar nu un simplu atribut ritmic ori de decor. Tacerea, inteleasa astfel, apare drept acel spatiu securizant unde fiinta umana poate gasi adapost in fata tuturor amenintarilor sau chiar a risipirii definitive in neant. Si tot tacerea este, privita din aceasta perspectiva, expresie a retragerii deliberate din mijlocul lumii, tocmai in vederea regasirii de sine – in singuratate. Stare naturala a rezistentei in fata minciunii sau agresiunii, domeniu al linistii si al salvarii, tacerea din poezia lui Gamoneda ofera substanta discursului poetic si il salveaza de orice posibila intruziune a retorismului de prisos. „Libro del frío“ este, fara indoiala, una dintre cartile reprezentative pentru poezia spaniola contemporana, iar Antonio Gamoneda, un creator de mare forta expresiva, a carui intelegere a rolului si locului liricii descinde din disciplina unui Saint-John Perse, din unele tonalitati ale lui Walt Whitman si, deopotriva, din intreaga traditie literara hispana, de la marii umanisti si de la pasionatii calatori ai secolului al XVI-lea si pâna la marii reprezentanti ai generatiilor de la 1898 si 1927.
Poetul tacerilor, al rusinii unui trecut asumat, al cautarii luminii, al neostenitelor claritati ori limpezimi si al sperantei salvatoare este, insa, si cel mereu gata sa se aplece asupra aproapelui sau – ca si cum s-ar apleca asupra lui insusi. Iar fragmentele de rememorari personale, imaginile prietenilor sau ale membrilor familiei insufletesc – dar in mod deloc neasteptat – o creatie complexa si care trebuie citita cu atentie la toate numeroasele sale niveluri. Alchimist al tuturor otravurilor si distilator priceput al oricaror elixiruri, Antonio Gamoneda include, in poezia sa, ritmurile muzicale, adesea sincopate si inegale, socante sau calme, ca si imagini cu totul neasteptate, realizând, pe alocuri, un remarcabil colaj, ce trebuie privit din perspectiva experientei estetice a muzicii si a picturii moderne, asa cum au fost ele intelese si practicate de artisti ca Picasso, Dalí, Béla Bartók sau Kandinski. Poemele lui Gamoneda reclama acea lectura pluridimensionala, in care sa se regaseasca toate artele, tocmai pentru ca viziunea despre lume a acestui poet este atât de cuprinzatoare si de complexa. Textele sale sunt uneori polarizate intre acum si atunci, intre aici si acolo, termeni ce definesc universuri imaginare pe care doar creatorul le poate stapâni. Materialitate si amintire, vizibil si invizibil, tonalitate difuza si imagine socanta se alatura si raspund unor imperative estetice ce exprima idealul marii poezii, cel pe care Gamoneda l-a pus intotdeauna mai presus de orice si in care a crezut mereu.