Sensuri&nonsensuri

Magie

Festivalul George Enescu mi-a redesteptat marea admiratie pentru capacitatea nemasurata a criticilor muzicali din România de a conjura cuvinte precum „magie“, „vraja“, „mister“, „taina“, „cuminecatura“, „Dumnezeu“ – toate ca panaceu pentru o cronica neputinta de a se pronunta cu sens, altfel decât prin exclamatii, gemete si codeli, despre un concert sau despre altul. A venit Radu Lupu? „Magicianul clapelor!“ Barenboim? „Vraja sunetelor!“ Hilary Hahn? „Zâna viorii!“ S-a cântat „Requiemul“ lui Verdi? „Pappano ne-a adus mai aproape de Dumnezeu!“
In fata acestor poeti ai criticii muzicale m-am gândit, in treacat, cum ar fi ca si critica literara sa traga sistematic cu ochiul la un asemenea repertoriu lexical. Presupun ca ar fi nemaipomenit de dragut sa avem si noi o „Istorie magica a literaturii române“, in care sa se vorbeasca despre „Magicianul Arghezi“, „Solomonarul Barbu“, „Vrajitorul Balaita“, sau, pentru dame, despre „Zeita Hortensia“, „Zâna Blandiana“, „Dragaica Marinescu“, „Sânziana Pop“ si asa mai departe.

Manolescu,
vocativ

Dintr-un protest al lui Ovidiu Simonca in „Observator cultural“ aflu ca Nicolae Manolescu, intr-un articol din „Adevarul“, ar fi apelat-o pe Bianca Burta-Cernat prin „fetito“ – ceea ce nu ma mira, caci nu altul decât dl. Manolescu, cu abia câteva luni in urma, il tratarisise pe Cosmin Ciotlos cu „baiete“. Pentru pastrarea simetriei, poate ca Bianca Burta-Cernat si Cosmin Ciotlos ar trebui sa i se adreseze pe viitor lui Nicolae Manolescu printr-una dintre urmatoarele formule de politete: „neica“, „neneaca“, „tete“, „badie“, „unchesule“, „bâtule“ si, nu in ultimul rând, „tataie“.