Sedlec. O poveste despre Evul Mediu

În inima Europei Centrale, la Sedlec, în Cehia, există un loc macabru. Poate cel mai straniu şi mai macabru din toată Europa. O capelă medievală. Mică, gotică şi împânzită cu zeci de mii de schelete omeneşti. Candelabrele sunt construite din cranii, stema Boemiei e făcută din falange omeneşti, întreg mobilierul capelei e alcătuit din oaselor unor oameni care au trăit în  Evul Mediu. Pentru turiştii moderni, care sosesc aici cu sutele de mii în fiecare an, grotescul locului exercită o atracţie specială. Evident, cea mai mare parte a turiştilor vine din America. Pentru antropologi şi istorici, Sedlec e însă poate cea mai concretă dovadă a felului în care istoria rescrie istoria. Puţin după 1270, stareţul mănăstirii cisterciene din Sedlec e trimis de regele Boemiei în Ţara Sfântă.  Aduce de acolo pământ de pe Golgota. Pământul acela, puţin, face minunea de a transforma Sedlec dintr-un loc anonim într-un loc foarte cunoscut. Stareţul îl împrăştie peste cimitirul abaţiei sale şi, curând, tot poporul din toată Boemia vrea să fie înmormântat la Sedlec. Preţurile cresc, terenul cimitirului se măreşte, veniturile abaţiei sunt colosale, credinţa în mântuire e fermă. Secolul al XIV-lea aduce peste Boemia Marea Ciumă. Zecii de mii de victime sunt înmormântate în cimitir. Istoria se va repeta în timpul războiului husit. Pe la 1400, o capelă, – cea de astăzi – era deja  ridicată în mijlocul cimitirului, adăpostind sub ea un osuar în care erau depozitate scheletele celor deshumaţi pentru a face loc unor noi morminte. Ca scenariul să fie complet, în prag de secol XVI, îngrijirea osuarului de la Sedlec intră pe mâinile unui călugăr pe jumătate orb, parte necesară a viitoarei legende, alminteri doar unul dintre mulţii fraţi ai ordinului care s-au îngrijit de osuar. Pentru că, până aici, Sedlec e doar o istorie despre credinţa oarbă în nemurire a Evului Mediu. A muri e firesc, a spera în mântuire e, iarăşi, omeneşte. Transformarea majoră a capelei de la Sedlec are loc însă abia după 1870. Casa de Scwarzenberg îl  pe angajează František Rint pentru a crea decoraţia de astăzi: nu mai puţin de patru candelabre compuse din cranii, blazonul familiei Scwarzenberg din oase omeneşti… Cel puţin 40 000 de schelete sunt folosite. O legendă macabră începe să fie spusă şi respusă, cuprinzând ingredientele necesare pentru un Ev Mediu negru: moarte, obscurantism, un călugăr pe jumătate orb, Marea Ciumă. Oricât de cumplită e decoraţia, ea e în spiritul epocii romantice, nu în spirit medieval. Romantismul redescoperă Evul Mediu şi îl rescrie, făcând din el epoca neagră pe care o ştim astăzi. Antropologii şi istoricii ne spun că totuşi Evul Mediu nu a fost negru şi macabru. Că îl ştim aşa, convingător, din pricina secolului romantic, foarte priceput în rescrierea istoriei. Romanticii au fost cei mai mari constructori de mituri istorice. De pildă, povestea Inchiziţiei, instituţie medievală ajunsă sinonimă cu absolutul cruzimii. Dar care, la cercetarea atentă a istoriclor nu s-a dovedit aşa, pentru că Inchiziţia a nu a făcut deloc atâtea ruguri şi atâtea morţi câte au povestit romanticii. Din contră, a fost un tribunal echilibrat, adesea blând şi nu a pronunţat prea multe condamnări la moarte. În plus, Inchiziţia nega existenţa vrăjitoriei. E doar un exemplu dintre multele posibile despre felul în care istoria e repovestită de romantici şi trece în legendă. La Sedlec, lucrul acesta se vede cu ochiul liber. Macabrul nu e medieval, e de secol XIX, deşi pare medieval.