Am citit zilele astea noul Culture Compass for Europe 2028–2035, documentul strategic lansat de Comisia Europeană în noiembrie 2025, care înlocuiește European Agenda for Culture din 2018.
Documentul este, probabil, cel mai ambițios cadru de politică culturală formulat la nivel european în ultimul deceniu. Și își propune, explicit, să „pună cultura în inima proiectului european” și să o conecteze direct la democrație, coeziune socială, competitivitate și reziliență. Dacă până acum cultura era văzută ca fiind importantă, acum devine strategică: nu mai este doar un domeniu de politici publice, ci un câmp în care se negociază viitorul Europei
Documentul stabilește patru direcții majore:
1. cultura ca spațiu al valorilor și drepturilor culturale;
2. îmbunătățirea condiției artiștilor și a profesioniștilor culturali;
3. cultura ca resursă pentru competitivitate și coeziune;
4. cultura ca instrument de relații internaționale.
Și propune 20 de acțiuni concrete: de la un „State of Culture Report” european, la un „Artists’ Charter,” un „Cultural Data Hub” sau o strategie dedicată impactului AI asupra sectorului. Pe scurt: o viziune coerentă, articulată, cu ambiție politică reală.
În paralel însă, am citit și o serie de articole despre ce se întâmplă concret în Europa, în 2025–2026. În Belgia, instituții culturale sunt închise sau restructurate. În Franța și Germania, bugete culturale regionale sunt reduse semnificativ. În Polonia, presiunea politică asupra instituțiilor culturale crește. Știm cu toții situația din România. Nu sunt cazuri izolate. Încep să formeze un tipar.
Și atunci apar câteva întrebări:
Cum se explică această discrepanță între o viziune europeană care declară cultura centrală și o realitate în care ea devine tot mai fragilă? Ce raport există, de fapt, între politicile culturale ale UE și ceea ce se întâmplă în statele membre? Și, mai ales, ce spune această ruptură despre momentul pe care îl traversăm?
Un prim răspuns ține de arhitectura însăși a Uniunii Europene.
UE formulează viziuni, direcții, instrumente, dar cultura rămâne, în mare măsură, o competență a statelor membre. Implementarea depinde de guverne naționale, de regiuni, de orașe, iar succesul acestei noi strategii este condiționat explicit de „angajamentul politic” al acestora. Cu alte cuvinte: există o viziune comună, dar nu există un mecanism comun care să o garanteze.
Al doilea răspuns ține de contextul mai larg. Europa ultimilor ani este marcată de multiple crize: pandemie, război, inflație, presiuni bugetare, polarizare politică. În acest context, resursele publice sunt redistribuite, iar cultura devine, aproape inevitabil, un domeniu negociabil.
Al treilea răspuns ține de o mutație mai subtilă. Noua viziune europeană nu doar „susține” cultura, ci o integrează în alte politici: economie, tehnologie, securitate, tranziție verde. Cultura devine transversală, instrumentală, chemată să contribuie la alte obiective. Dar această repoziționare vine cu un risc: valoarea culturii începe să fie justificată prin UTILITATE, nu prin NECESITATE.
De aici apare clivajul. Pe de o parte, cultura este ridicată la rang strategic. Pe de altă parte, la nivel local și național, ea este redusă, amânată sau restructurată. Nu pentru că nu ar fi considerată importantă, ci pentru că nu este „suficient de prioritară”.
Ceea ce vedem, de fapt, nu este o contradicție accidentală, ci un simptom al unei dificultăți mai profunde: aceea de a alinia viziunea politică cu capacitatea administrativă și cu realitatea bugetară. În acest context, cultura devine unul dintre primele locuri în care această tensiune devine vizibilă pentru că depinde de continuitate, predictibilitate și încredere. În absența lor, se fragilizează rapid. Și poate că aici este și motivul de îngrijorare.
Nu doar că se închid spații sau se reduc finanțări, ci că aceste procese nu sunt întotdeauna asumate ca decizii politice și apar ca efecte difuze ale unui sistem care funcționează din ce în ce mai greu coerent, ceea ce face dificilă nu doar reacția, ci și negocierea, pentru că, în lipsa unei asumări clare, nu există nici un spațiu real de dezbatere.
Și atunci, întrebarea devine inevitabilă:
dacă Europa își propune să pună cultura în centru, are și instrumentele, voința și coerența necesare pentru a o susține acolo? Sau asistăm, mai degrabă, la începutul unei reconfigurări în care cultura devine un teren de negociere între valori și resurse / discurs și realitate / ideal și posibil? Poate că nu este vorba despre o criză a culturii per se, ci despre o criză a modului în care alegem, astăzi, să o susținem. Cred că e o temă importantă de reflecție.
Catinca Drăgănescu este dramaturg, regizor de teatru și cercetător.
Din 2023 este director al Teatrului Masca din București.