În „O teorie a secundarului. Literatura, progres si reactiune“, V. Nemoianu urmeaza ideea, recunoscuta ca fiind larg împartasita, ca exista cam aceeasi organizare în istorie, teorie, literatura. O organizare contemplata si taxata omologic, mai mult decât analogic. Mai mult substitutiva decât determinativa, în perspectiva relationala. „Cartea aceasta pune în discutie relatia dintre evolutia socio-istorica si literatura, din punct de vedere teoretic si tipologic.“ Modelul teoretic de baza recunoscut e Max Weber, dar fundalul ramâne hegelian. Contemplatia nu este, nu poate fi, neutrala. Autorul teoretizeaza, dar si „celebreaza“ secundarul, într-un demers dialectic învaluitor si oblic: „unicul nostru acces la esential si principal se poate realiza doar prin zona secundarului si cu ajutorul strategiilor indirecte“. Studiul acesta urmareste „dialectica descentralizanta a unor polaritati multiple, salturi paradoxale si scurte alternante între teze si antiteze“. Raporturile apar într-o perspectiva paradoxala, întoarsa, insolita, evidentiind rolurile determinante ale marginalitatii, diversitatii, secundaritatii: „Marginalitatea este mai ampla decât centralitatea, diversitatea, mai ampla decât claritatea si potentialitatea, mai ampla decât actualitatea“. Si „numai în si prin secundar poate trai centralitatea“. Modelul metodic ramâne, asadar, Hegel, recunoscut de receptor mult mai pregnant decât de autor. Nemoianu îl tradeaza nu doar în exercitiul sau dialectic continuu, dar si în exemplificarea raportului principal-secundar cu cel dintre maestru si ucenic, stapân si sclav.
Retorica, stilistica, în general comunicarea lingvistica exista sub imperiul iluminant al secundarului care modereaza si pondereaza umanul. „Limbajul secundarului (sau, poate, limbajul în general?) mediaza si tempereaza instinctele de cucerire si de centralizare ale speciei noastre istorice.“ Într-o perspectiva de tip onto-retoric, as spune ca retoricul relativizeaza („Relativismul este important, dar tot secundar…“) onticul absolutizant. Supusul detine controlul nesupusului, modestul face modul. Secundarul, cum se observa, apare ca fiind modest.
Când îsi elaboreaza studiul teoretic, dar si ulterior, autorul e convins ca secundarul se afla în prim-plan, revine spectaculos, el e acum câstigator. Secundarul provoaca mai mult principalul. Este secundarul, se întreaba, „un nou tip de principal“? Principalul este calificat prin conceptul lui M. Florian de recesivitate: „recesivitatea secundarului“, „afirmarea secundarului în fata principalului recesiv“. Dialectica si-a pierdut echilibrul, caci „secundarul a rasturnat si învins principalul“. Provocarea, ofensiva asupra principalului sunt hiperactive, nu doar cuprinse într-o simpla dinamica: „secundarul consolideaza principalul opunându-i-se“. Întrebarea daca secundarul este un alt tip de principal are noima si, din supozitie, ajunge certitudine. Secundarul e aproape autonom si autodivizibil. Altfel, nu s-ar putea concede „secundarul secundarului“.
Ne aflam foarte aproape de constatarea disparitiei principalului, recesiv, alterat, rasturnat, adus la deplina precaritate. Teoria si metoda forjate de V. Nemoianu urmeaza si exprima contextul (post)istoric negativ, asumat critic. „Orice teorie a secundarului trebuie sa fie, în acelasi timp, o teorie a coruptiei, subversiunii si decaderii.“ E vorba de o negativitate vie, complicata, complexa. Tinta secundarului nu este una sui generis, ci o regenerare a unui alt tip si mod de principal. Viabilitatea rezida în „mobilitatea secundarului, data de eterogenitate si detalii“. Vechiul principal, unul suveran, era omogen. Dar „omogenitatea este înrudita de aproape cu moartea“. Gânditorul crestin are constiinta unei umanitati (cu) defecte. Imperfectiunea nu i se pare raul fundamental al lumii. „Starea cea mai naturala a omenirii s…t este aceea de imperfectiune.“ Starea naturala, si nu aceea artificiala, construita, ramâne pentru el reperul prim si ultim, prin urmare înglobant. Ea îi înlesneste punerea în perspectiva, cum, cu expresia lui Kant, o recunoaste adesea. „Acceptarea rationala a imperfectiunii este dificila, dar nicidecum imposibila; ba chiar se poate dovedi interesanta si surprinzatoare, în felul ei.“ Teoreticianul accepta lumescul defect, divers si proteic, suficient pentru a activa categoria kierkegaardiana a interesantului. Secundarul este si el o categorie mundana. La coruptie, subversiune si decadere, i se adauga noi atribute suficient de negative, producatoare de recesivitate a principalului. „Departe de a se sprijini pe energii constructive si armonizatoare, secundarul îsi gaseste expresia artistica prin intermediul dezordinii, al relaxarii, al indolentei.“ Într-o anumita masura, s-ar spune ca secundarul atesta o latura deconstructionista, numai indirect afirmata.
Am notat ca V. Nemoianu crede ca exista cam aceeasi organizare în istorie, teorie, literatura. Istoria este pusa sub imperiul constant al decadentei. Plecând de la gândul lui Thomas Mann, al artei, implicit al literaturii, categoric reactionare, teoreticianul român constata ca, „daca întreaga literatura este reactionara, atunci toata istoria este infam de decadenta“. Literatura, oricât de reactionara, e totusi constructiva, ramâne un factor organizator, as fi tentat sa scriu, principal. Ea exista într-un fel de opozitie cu istoria, desi nu într-o opozitie exclusivista, ci moderatoare si modelatoare: „literatura tinde sa se plaseze pe o pozitie adversa fata de istorie, reusind astfel sa o conserve si sa o însufleteasca“. În istorie, literatura opreste „tendinta entropica spre declin“.
Secundarul e indefinibil si cameleonic („categoria vaga si multiforma, pe care am numit-o secundar“), însa în limitele rationalului si necesarului. Are totusi o functionalitate aproape „mistica“, fiind câstigator pentru ca a pierdut, ilustreaza esecul ca izbânda: „paradoxul secundarului istoric si filosofic: cei retrograzi si învinsi, reactiunea si regresia pot arata drumul catre viitor, în cazul nostru, catre individualitate, eliberare si alienare“. Aceasta lucrare noteaza dintru început: cultura si literatura „modeleaza sau influenteaza centralul sau principalul în istorie“. Periferice, dar inconturnabile, vii, „arta si literatura sunt, în mare masura, produse ale regretului“, expresie a secundarului. „Ea însasi secundara, literatura ilustreaza, prin propriile mecanisme, rolul «parazitar», tulburator si inevitabil salutar al secundarului.“ Personajul emblematic este, în acest studiu, Coriolan, din piesa cu acelasi titlu a lui
W. Shakespeare. (De constatat faptul ca, în analiza unor opere, Nemoianu face trimiteri abundente si foarte exacte.) Fiinta retorica, personajul Coriolan exprima, traind, violenta verbala. Nemoianu îi atesta „lupta sa disperata împotriva mrejelor verbale“ si îl numeste, pentru amestecul de integritate si delicatete, secundarul, iar ca echivalent, victima. O victima triumfatoare, în conformitate cu paradoxul secundarului.
Literatura moderatoare si modelatoare, opusa entropiei si decadentei, este înteleasa ca „un echilibru de opozitii“. Ea însoteste, calauzeste din umbra, desi transmite lumina ori directia, rationalizând riscul ca manifestare principala, aparent determinanta, în istorie. Literatura e, s-ar spune, cu o sintagma a celui mai mare sculptor român, „cumintenia pamântului“. Îsi are locul ei, aparat cu discretie. „Literatura nu încearca sa ia locul centralismului conceptual; mai degraba, se multumeste sa-l coboare si sa-l tina-n frâu.“ Altfel spus, literatura nu concepe, dar face. Nemoianu nu întretine iluzii literaturocentrice, el recupereaza evidente secundare, pastrate vii pe cale (altfel spus, prin metoda) literara. În acest mod, se atesta „importanta literaturii pentru existenta umana si pentru modelele sale istorice“. Modelarea prin secundar ramâne un fenomen straniu, dar real. Nu exista mod mai viu de organizare în oricare domeniu decât acela propriu literaturii. Si Nemoianu repeta evidente indenegabile, si azi contextuale. Stiinta? „Stiinta este treptat recunoscuta ca fiind literatura.“ Textele vechi neliterare devin literare (Nemoianu îl întâlneste aici, probabil involuntar, pe E. Negrici). Jurnalismul, ca subliteratura populara, i se pare si lui tot un mod de ilustrare a extinderii domeniului literaturii.
Literatura lupta, într-un mod asa zicând firesc, pe doua fronturi aparent fara întâlnire. „Literatura actioneaza ca un factor nu numai potrivnic si reactionar în societatea umana, ci si ca mediator si moderator.“ Noul si vechiul, modernul si traditionalul sunt relative si, mai cu seama, alternative, crede acest cititor optimist, obiectiv si îngaduitor la modul global ori extensiv, dar virulent de subiectiv în valorizarea productiilor spirituale apropiate, usor ori dificil apropriate. El admite, pâna la un punct suficient de mult avansat, punerea în perspectiva a lui Th. Mann – arta este mereu reactionara –, dar constata ca opera conservatoare ajunge progresista într-un alt context.
Limbajul generic ori particular (reprezentativ fiind acela literar) detine fundalul, balizeaza de-mersurile istoriei, teoriei, literaturii ca organizare comuna si, poate chiar, comunionala: „limbajul literaturii fiind conservator si reactionar, si poate ca limbajul în general este ostil pretentiilor de progres istoric si de entropie“. Progresul si entropia sunt asadar calmate si îndepartate ca (im)posturi si extreme. Limbajul este sau numai tinde sa ajunga principal, pe calea secundaritatii – paradoxal – fundamentale. Nemoianu îsi aminteste în studiul acesta ca, pentru Sklovski, opera e totalitatea stilurilor. Si tot aici reia preocuparea obsedanta pentru ceea ce numeste eseul conversational.
Teoreticianul pare, numai, ca este confiscat de retoric, dar nu se îndeparteaza de existential. Dincolo sau dincoace de limbaj, în relatie cu realitatea, literatura ramâne permanent activa, din oricare perspectiva s-ar manifesta. Literatura absoarbe si se îndeparteaza de realitate. Literatura nu e mimesis, nu imita ori reproduce realitatea, nici daca i se admite acesteia functia de paradigma. Frecvente sunt devierile de la modelul realitatii.
Si V. Nemoianu plateste un obol discutabil, explicabil contextual, sociologismului lui L. Goldmann, operând cu omologii culturale. Rostul literaturii este cumintenia toleranta exercitata în orice mediere, în, prin sau între realitate si limbaj. „Asadar, literatura ademeneste principalul catre secundar si, în interiorul acestuia, îl îmblânzeste, îl fragmenteaza si îl diversifica.“ Literatura este, iata, un (re)dresor, alunga salbaticia, în fapt atragând-o prin domolire. Literatura e doar „un izvor blând de relaxare si de înfrângere“. O supunere cât o înaltare. Nemoianu vede aici o lege, o fatalitate, spre care (se) îndeamna cu resemnare: „sa acceptam mai placizi scandalul literaturii“. Scandalul este demonic, iar la Nemoianu demonul nu e pur teoretic, e doar – impur – literar.
În fapt, literatura nu are nici un contact cu realitatea ca atare. E, de altfel, citat aici W. Iser, pentru care literatura nu se refera la realitate, ci la modele si concepte de realitate. Ca urmare, iata forma de antimimesis admisa de teoria secundarului, forjata într-un fel, as nota, realist de V. Nemoianu. E depasita si conceptia dupa care realitatea imita, ea, arta. Ar fi fortat si simplist. Nemoianu vede o singura cale înspre realitate: prin arta. „Singurul acces credibil la realitate ne este oferit de arta…“. Exclude, astfel, realitatea empirica si nu mai distinge realitatea de real. E un punct de vedere estetist exclusivist. Accesul la realitatea fie ea partiala si nu globala e general, pe când particular, limitat – chiar drastic – e accesul la realitate via estetica. Societatea „pestrita“, asadar diversificata gratie secundaritatii, este aici indicata prin câteva, neanalizate, romane postmoderniste.
Canonul este releva(n)t tot prin sesizarea principiului secundaritatii, care diversifica, stratifica, valorizeaza, în disputa cu principalul, care omogenizeaza si mortifica, pâna la excluderea esteticului. „Lupta împotriva autoritatii si a privilegiilor unui canon literar nu este decât foarte rar un act de rebeliune si eliberare. Aproape întotdeauna este o încercare de a nivela si înabusi recalcitranta si unicitatea esteticului, de a extirpa secundarul si a impune literaturii o stare slugarnica, de subordonare.“
În literatura, organizarea (constructia) nu e perfect omogena, ea suporta diversitatea dusa pâna la clivaj. „Istoria literara si mimesis-ul literar sunt incompatibile.“ Metoda lui V. Nemoianu este o cale trasata dinspre finalitate spre cauzalitate. Utilizatorul ei avertizeaza ca nu reinterpreteaza istoria, el doar îi cauta „consecintele“. Gândirea sa pune totul în criza. Teoreticianul este nevoit sa fie un „crizist“. Criza ramâne mereu prezenta, iata convingerea sa.
V. Nemoianu nu este departe de un fel de panestetism. Esteticul este prezent în orice e omenesc (potrivit lui Mukarovski, pe care îl viziteaza acum). „Estetismul este contrar mersului înainte al istoriei.“ Nu înseamna ca estetismul indica chiar decadenta istoriei iluzionate de progres? Estetismul, specifica teoreticianul, apare abordat ca ideologie, ca apologie a virilitatii ori contestarii „fata de moravuri si de structura sociala“.
Esteticul functioneaza prin dubla dialectica, principal-secundar, o data, apoi, în miezul secundaritatii, a doua oara. Asta întrucât „esteticul însusi se bazeaza pe cultivarea opozitiilor interne“. Esteticul nu e rigid, nu dicteaza si nu impune, el doar se impune, prin pasivitate activa. Esteticul, se noteaza, este reorganizator, nu atotputernic.
Metoda de gândire din aval în amonte îi permite autorului ca, prin si dupa descoperirea consecintelor, sa stabileasca si cauzele. Ele sunt tot de natura estetica, daca nu propriu zis estetice. În secolul XX, în diacronia unei istorii eterogene (si recesive), chiar politicile au sorginte estetica. Estetismul este stiintific si utopic. M-am referit la literaritatea larg recunoscuta a stiintei. Estetizarea ei apare logica: „si în cazul stiintelor se poate vorbi de o organizare estetica“. Estetica în stiinta, repetat afirmata, este o dovada de „ofensiva esteticista“. De altfel, prin Philip Morrison, estetica este admisa ca o „stiinta a generalului“.
Exista un puternic conflict interior între literatura si critica. Critica, tot un mod literar, daca privim de departe sau din perspectiva genului proxim, sufera mereu caducitatea modelatoare, literatura sustragându-i-se: „tendinta centripeta a literaturii dizolva modelele critice“. Critica se manifesta, nu doar ca tendinta, centrifugal. Totodata, ea se fixeaza în forma, mod(el), principiu, afectând profund libertatea artistica, creatoare. Critica este aproape reticenta însasi. Ea cenzureaza dinamica literara: „în noua din zece cazuri, critica este îndreptata împotriva tendintelor novatoare“.
Pozitia lui Nemoianu este critica, fiind în fond anticritica, teoretic, principial. Aparent, fata de critica, studiul sau îsi reformuleaza teza clara si deschisa. „Celebrând pluralitatea fertila, studiul meu îsi propune sa dezamorseze macar câteva dintre rigiditatile ideologice ale criticii din ultimele decenii.“ E vorba de critica academica, impresionista, apoi marxista, psihanalitica, lingvistica, arhetipala sau mitica, Noua Critica „sau ontologismul textual“, naratologia, gramatica textuala, deconstructionismul. Un caz simptomatic: structuralismul e redus la „retorica“, el abordând literatura ca „ipostaza a limbii“. R. Barthes l-a abandonat în ascuns, nerecunoscând plenar forta de impunere subiectiva, libera a artei literare. Daca modurile critice sunt mai curând schematizate, pozitiile critic-ideologice sunt precizate nuantat. De pilda, românul E. Lovinescu e liberal clasic, iar T.S. Eliot si Ortega Y. Gasset sunt conservatori.
Arta traieste o totala eliberare genetica, într-un esential joc combinativ metonimic, mutându-si limitele în afara, elanul ei transcendent acoperind înnoirea imanenta, pur estetica. Forma artistica ramâne vectorul determinant. Ideea primeste o formulare de o maxima generalitate. „Adevarata originalitate a formei rezida în combinarea unor piese diferite luate dintr-un instrumentar dat…“. Adevarat, cu conditia eludarii artizanatului, a mecanicii fals creatoare.
Presiunile ideologiei pot fi îmblânzite, nu neutralizate. Chiar si în poezie. E citat Hazlitt: „limbajul poeziei se îmbina în mod firesc cu cel al puterii“. Perspectiva aceasta va fi analizata mai insistent în poezia lui St. A. Doinas.
Idila, pastorala, larg preocupante, revin si aici ca modele societale. La fel, dezbaterea romantismului într-un siaj bibliografic fixat si recurent. „Dupa cum au demonstrat M.H. Abrams si alti autori, romantismul însusi s-a nascut din secularizarea unui vizionarism regenerativ si apocaliptic. „Romantismul ca secularizare a caderii si întoarcerii în Eden“ (M.H. Abrams), citim iar. Romantismul Biedermeier este o forma de umanism, un amestec de „romantism si realism poetic“.
Teoreticianul româno-american nu întrevede motive de pesimism ori nihilism privitor la scurgerea asteptata a vietii sublunare. „Este imposibil de prevazut daca un vid postistoric sau vreo stare anomica se va instaura peste vremuri.“ Gândirea sa e dominata de realism si optimism dialectic, sedusa cu hotarâre de „jocul complex dintre progres si reactiune pe tarâm literar“, de unde ea se extinde spectral peste alte domenii. E o gândire dominata cu suplete de doua principii si actiuni: unul reactionar, altul armonic. Altfel spus: realist si idilic. Situarea criticului apare conservator-reactionara, si nu clasic liberala, prin urmare mai apropiata de T. Maiorescu decât de E. Lovinescu. Conservatorul reactionar ajunge subiectiv si liber, nesupus ideologic, încrezator în taria pozitiei secundare.
Aici întrevede si vârful canonului, din convingerea ca „operele literare majore si marii scriitori par conservatori, ba chiar reactionari“. Si crede în obscurizarea autorilor principali. Marginalii ajung superiori: Arno Schmidt si Uve Johnson fata de „conformistii progresisti“ G. Grass si H. Boll… Conservatorizati prin propria opera de fictiune îi apar Carlos Fuentes, G.G. Márquez. Iar capul unor reactionari pervertiti este J.P. Sartre, practicantul unui evazionism prin politica.
V. Nemoianu este un pledant al imaginatiei, ca forma de libertate, pornind de la „opozitia dialectica a imaginatiei literare“, în sensul ca este expresia directa a secundaritatii: „imaginatia literara joaca un rol foarte important în stabilirea unei legaturi între «principal» si realitate, subminând totodata progresul rapid si neîngradit“. Asociativ si disociativ, paradoxal si realist, Nemoianu gândeste memorabil: „boala este modelata de stilurile istorice“; „alienarea poate fi un fel de organicism“; tendentiozitatea creste fictionalitatea si reduce retorica. V. Nemoianu este, în felul sau, un organicist, convins ca exista doar „progres organic“. E un dialectician al confruntarilor, un atent observator al metamorfozelor, precum aceea ca progresul radical ajunge reactiune în romanul „Doktor Faustus“ de Th. Mann.
E un gânditor extensiv nu lipsit de intensivitate, ocolind capcanele ambiguitatii. Studiul acesta are deja la radacina conceptul propriu, acela de lateral: „nu ar trebui sa privim nici înainte, nici înapoi, ci lateral, ori de câte ori este posibil“. Lateral nu înseamna „în laturi“, cu expresia lui Maiorescu, nici alaturi, dar într-un spatiu central, dinamic, nici pur progresist (progresiv), nici pur regresiv. (Recesivitatea e altceva, o forma de „revenire“, de însanatosire, de echilibru, dupa trecerea crizei ineluctabile si necesare.)
Conservator-reactionar, convins de primatul spiritului, asezat în punctul fix al religiosului, Nemoianu ramâne si aici „în domeniul scrierii «simptomatice»“. Tema apropriata de Dostoievski, aceea a pedepsei fara vina, e aflata anterior prin personajul Matthew Bramble la Tobias Smollett. V. Nemoianu nu speculeaza, el observa (la modul contemplativ, teoretic), în reflectii memorabile despre parazitism: diavol, necesar; consoanele oclusive care blocheaza vocalele si, astfel, articulam cuvinte. Democrat, convins de esecul totalitarist, vorbind despre M. Bahtin, persecutat în URSS, Nemoianu pare si ca îsi pune în abis sinele creator, gânditor, teoretizant. Secundarul, ca operator teoretic si tipologic, este multifatetat (aproape de a ajunge cameleonic, trecând prin ambiguu), un „concept proteic“. În dialectica totusi descentrata, inegal balansata, pe care o urmeaza prin apropiere si apropriere, Nemoianu teoretizeaza si celebreaza „ofensiva secundarului“.
Autor: MARIAN VICTOR BUCIUApărut în nr. 388