Un fost activist comunist, fost sportiv, fost om de afaceri, fost politician, fost demnitar, actualmente infractor, tocmai a publicat un volum la Editura Niculescu. O ştiţi, fără îndoială: este editura care publică manuale şcolare, atlase şi cărţi de ştiinţă popularizată. Ultima noutate scrisă de personajul amintit este o carte de istorie în toată regula sau (pentru că nu am citit-o) aşa se pretinde a fi, mai ales că este prefaţată de unul dintre cei mai valoroşi bizantinologi ai României, profesorul Stelian Brezeanu. (Îmi aduc aminte, cu nostalgie, de orele de curs în care ascultam fermecat povestea războiului dintre iconoduli şi iconoclaşti alături de foştii mei colegi, actuali parlamentari, Crin Antonescu, George Severin şi Radu Zlati; profesorul Brezeanu era în facultate o somitate!) Volumul lui Gheorghe Copos, scris în închisoare (pe urmele ilegaliştilor, care făcuseră din Doftana o adevărată facultate – sau, cel puţin, aşa eram noi minţiţi în gimnaziu), se numeşte Alianţe matrimoniale în politica principilor români din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV – XVI. Tânărul istoric Cătălin Parfene suspectează că volumul ar fi plagiat după o lucrare a sa. Nu ştiu unde este adevărul. Dar întâmplarea îmi aduce aminte de faptul că primul dictator comunist al României, într-un acces de furie determinat de crasa incultură a mai junelui activist Ion Dincă (personaj popular, între altele, nu doar pentru că fiica lui era asistentă la Facultatea de Matematică, într-o perioadă în care nu se scoteau la concurs posturi de asistenţi, ci şi pentru faptul că ginerele său a ajuns, în vremurile de adevărată democraţie capitalistă, mare patron de club de fotbal şi de firmă de tehnologie informatică), l-a trimis pe acesta la şicoală (aşa pronunţa Gheorghiu–Dej: şicoală). Acolo a ajuns şi domnul Copos. Recunosc: eu nu am avut curajul, niciodată, să îmi public teza de doctorat, pentru că niciodată nu am fost convins că e suficient de bună pentru tipar. Uite că unii au curaj! Bravo domnului Copos! De altfel, nu cred că sunt mulţi istorici serioşi din România care să abordeze, nonşalant, o asemenea temă. În fine, nu asta ne preocupă acum. Problema noastră este ce facem cu Şcoala! Este o problemă pe care nu o putem ocoli, pentru că este una de calibru naţional.
Am aflat, recent, că în 2014 o familie a cheltuit în medie, lunar, cam 100 de lei pentru educaţie şi cam 100 de lei pentru cultură. Asta înseamnă că suta aia de lei a dat-o, fiecare familie, pentru cumpărarea manualelor, a rechizitelor şi a altor obiecte strict necesare pentru educaţie şi încă o sută de lei a mai dat dacă s-a dus o dată pe lună la mall, să vadă un film. Evident, totul este o medie. Adică, majoritatea covârşitoare a cetăţenilor nu dă nici 10 lei pe familie, într-o lună, pentru educaţie şi pentru cultură, în vreme ce o minoritate îşi permite să cheltuie mii de lei, pentru aceleaşi activităţi.
O dată într-un an, educaţia şi cultura par să îşi dea mâna: este săptămâna când, sub sloganul Şcoala altfel: Să ştii mai multe, să fii mai bun! (aşa e titlul; cu majusculă după două puncte), şcolile vizitează muzeele. Am fost entuziast de la început cu privire la acest program şi cred, în continuare, că este ceea ce îl va ţine în amintirea noastră pe ministrul Daniel Funeriu, mai mult decât orice altă încercare a sa de a reforma sistemul educaţional (încercare ce s-a dovedit sortită eşecului). Trebuie să spun că, deşi sunt şi acum plin de speranţe atunci când mă gândesc la această săptămână, am ajuns să am şi dezamăgiri. Pe de o parte, pentru că, în muzee, vizitele hoardelor de copii sunt considerate un fel de sperietori: muzeografii se gândesc cu groază la zilele în care trebuie să îi ghideze pe şcolari de dimineaţa până seara prin muzeu. Pe de altă parte, educatorii se arată a fi tot mai sastisiţi de aceste activităţi; preferă să îi ţină pe copii în şcoală, să facă lecţii suplimentare cu ei, decât să îi scoată în afara şcolii. Este mai simplu. Am ajuns să o rog pe învăţătoarea fiicei mele să programeze o vizită la muzeu, în vreme ce învăţătorii se simt încurcaţi în mecanismele birocratice care avizează programele care se desfăşoară în această săptămână.
Cu alte cuvinte, ne întoarcem la înţeleapta zicere că omul sfinţeşte locul. Unii sunt chiar interesaţi să îi îndrepte pe copii spre vizitarea muzeelor, încercând nu doar să le ocupe timpul, într-o dimineaţă, o dată pe an, ci şi să le creeze o habitudine, un apetit, un interes pentru vizitarea muzeelor. De ce? Păi, ne spune patriarhul muzeografiei naţionale, Alexandru Tzigara–Samurcaş: „…nu există pentru popor o instituţiune mai de folos şi cu un caracter mai general decât muzeul, atât din punct de vedere al instrucţiei, cât mai ales al educaţiei morale. Căci un muzeu, în adevăratul înţeles al cuvântului, este nu numai un templu, dar este totodată şi o şcoală de educaţie. Un templu, căci într-însul, ca într-un sanctuar naţional, se adăposteşte pe veci odoarele scumpe ale unui popor, el fiind totodată şi depozitarul tradiţiei naţionale. O şcoală, şi cea mai mare, căci în muzeu, fără altă pregătire, fără chiar cunoaşterea slovelor şi fără intermediul unui dascăl, se capătă pe nesimţite, cea mai înălţătoare lecţie de patriotism. Într-un muzeu naţional se oglindeşte trecutul şi se plămădeşte viitorul: el este cea mai desăvârşită expresie a civilizaţiei unei ţări“. Probabil că acest citat ar trebui să stea pe frontispiciul fiecărui muzeu naţional din România. Da, sigur, ştim încă dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, de la Walter Benjamin, că aura templului muzeal s-a risipit, din momentul intrării în epoca reproducerii mecanice. Dar muzeul, ca instrument educaţional, este tot acolo! El este în continuare un templu şi o şcoală de educaţie (după cum, cu dreptate, accentuează Tzigara–Samurcaş). Trebuie doar să îl utilizăm, să îi lăsăm pe tineri să capete acea lecţie de patriotism de care au nevoie, fără să ne fie teamă că ne vor acuza, pe noi, bătrânii, că suntem depăşiţi, vetuşti şi out of the range. Tinerii, dacă sunt îndreptaţi cu sinceritate şi smerenie, cu gând curat şi cu înţelepciune spre muzeu, vor înţelege că a învăţa patriotismul într-un muzeu nu este o vorbă goală; vor înţelege că civilizaţia din care şi ei fac parte se găseşte, într-adevăr, în acel muzeu. Desigur, dacă un învăţător nu crede în adevărul acestor vorbe, el nu va putea, vreodată, să îi facă pe elevii lui să îl creadă. Din acest motiv, consider că, mai înainte de a avea o săptămână altfel pentru elevi, ar trebui să avem o săptămână altfel pentru profesori. Ar trebui mai întâi să îi şcolarizăm pe formatori; să îi facem pe aceşti oameni – mulţi au fost crescuţi în ideea că muzeul este o instituţie inutilă, plictisitoare şi dedicată îndobitocirii maselor – să înţeleagă că ne aflăm, de multă vreme, în secolul XXI: un secol în care muzeul este o instituţie fără de care nu mai poate fi construit un sistem normal educaţional.
În nordul Europei se proiectează şcoala fără săli de clasă: o şcoală în care profesorii îi învaţă pe elevi cum să utilizeze spaţiul virtual, pentru a trăi în cel real. Din nefericire, constat cu adâncă tristeţe că între vizitele în muzee, la care luam parte acum 45 de ani, când eram pionier, şi cele pe care le proiectează actualii profesori, nu este mare diferenţă. Evident, copiilor nu li se mai vorbeşte despre partid. Dar plictiseala, graba şi superficialitatea sunt tot acolo. Profesorii sunt plictisiţi; muzeografii sunt plicitisiţi; cum altfel să fie copiii? Ştiu, e greu. Este greu să poţi oferi unui grup de 25 de copii atenţia pe care o merită fiecare dintre ei, pentru a înţelege un fenomen, un obiect, un meşteşug, o stare de spirit. Nu avem nici timpul necesar pentru asta, nici suficiente resurse umane (de o parte şi de alta); şi, oricum, suntem prost plătiţi, cu toţii. Dar cred că, măcar o dată pe an, copiii noştri merită acest mic sacrificiu – pe care nu ar mai trebui să îl tratăm drept o corvoadă, ci ca pe o necesitate pentru educaţia celor care ne urmează. Măcar o dată pe an, vreme de şase zile, ar trebui să le acordăm o atenţie specială plozilor care se aliniază la intrarea în muzeele noastre, pentru că ei vor constitui publicul nostru (educat) din deceniul următor, din deceniile următoare.
Şi mă gândesc din nou că, în vreme ce copiii din şcolile bucureştene pot, de bine, de rău, să meargă în fiecare lună să viziteze câte un muzeu cu doamna profesoară sau cu mama şi cu tata, copiii din mediul rural au această şansă, în cel mai bun caz, doar o dată pe an: când e Săptămâna altfel şi când, eventual, sunt duşi în cea mai apropiată localitate în care există un muzeu – unde nimeni nu le explică ce este un muzeu şi la ce foloseşte el, iar obiectele din vitrine par coborâte dintr-o altă lume: nu dintr-un templu şi nu pentru un sanctuar…
A făcut vâlvă, acum ceva vreme, zvonul că s-ar putea să fim chemaţi la oaste. Mă rog, nu contează că totul a fost o tiribombă. Întrebarea mea rămâne: dacă ar fi să fim chemaţi să ne apărăm patria, câţi dintre noi vom fi învăţat patriotismul în muzee?
Autor: Virgil Ştefan NiţulescuApărut în nr. 513