Exista in lumea crestin-ortodoxa locuri de pelerinaj aureolate de urmele Mântuitorului, ale Maicii Domnului sau ale unui Sfânt, consfintite de o indelungata traditie, intarite de repetatele danii ale mai marilor lumii, evocate in insemnarile de calatorie ale pelerinilor care s-au inchinat la un moment dat acolo, zugravite in gravurile sau icoanele de tip proskynetarion, menite sa povesteasca experinta unei calatorii mistice si peripetiile vietii de hagiu. Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, Meteorele sau Manastirea Sfintei Ecaterina din Sinai sunt astfel de spatii consacrate, catre care pasii crestinilor se indreapta firesc, aproape de neocolit, ca o marturisire de credinta.
Exista insa si locuri tainice, mult mai putin accesibile, ascunse parca voit in pustii catre care omul modern isi calauzeste arareori mersul comod. O astfel de treime monastica (Varoš, Treskavec si Zrze) ni s-a dezvaluit treptat in imprejurimile orasului macedonean Prilep, in mod simbolic chiar de Sarbatoarea Schimbarii la Fata. Pe stil nou, caci potrivit calendarului vechi (asa cum se pastreaza in universul religios macedonean) ziua a stat sub protectia Sfintei al carei nume mi-a fost incredintat la botez.
Trecând prin Bitola si Prilep, orase cu traditie negustoreasca (dupa cum indica bazarele vechi si noi), in care amestecul de crestinism si islamism dezvaluit de cupolele bisericilor si de minaretele geamiilor aminteste de istoria de cinci veacuri a ocupatiei turcesti asupra unui teritoriu ortodox, ochiul se obisnuieste cu contururile unei lumi stratificate, in care influentele diverselor culturi se deslusesc nu numai in obiceiurile culinare (neobisnuitele clatite cu nuca si usturoi, pentru a oferi doar un exemplu), ci si in arhitectura caselor sau in fizionomia localnicilor. Siragurile de frunze de tutun ce impodobesc gardurile curtilor sau fatadele locuintelor in satele din jurul orasului Prilep, siluetele masculine intinse lenes la umbra prin parcurile din proximitatea moscheelor nu te indeamna sa te gândesti ca regiunea aceasta din sud-vestul Macedoniei ascunde o mostenire crestina veche si valoroasa. Mai mult chiar decât ruinele vechiului centru religios de la Heraclea Linkestis, ai carui episcopi sunt mentionati in actele unor sinoade din veacurile IV-VI, mai mult decât sonoritatea denumirii grecesti a orasului Bitola – Monastiri (devenita Manastir, in rostirea cuceritorilor otomani) – semnele continuitatii vietii monahale ale celor 3 asezaminte care domina câmpia Pelagoniei – Varoš, Treskavec si Zrze – te determina sa zabovesti cu gândul asupra trainiciei credintei ortodoxe, intr-o lume zguduita de semnificative prefaceri religioase.
Prima treapta a urcusului: Manastirea Arhanghelului Mihail de la Varoš
Depasind satul Varoš si ruinele unei basilici din perioada crestinismului primar, drumul serpuieste catre zidurile unei manastiri inaltate pe un manunchi de stânci masive, cu forme neregulate. Scena pictata pe poarta de intrare in incinta sacra te anunta ca locul se afla sub protectia conducatorului armatelor celeste, Arhanghelul Mihail. Treptele de piatra te conduc catre bisericuta ridicata in imediata apropiere a unui locas de cult anterior, datând din a doua jumatate a veacului al XII-lea, dupa cum dovedesc fragmentele de fresca pastrate in altar si diaconicon. Un secol mai târziu, schimonahul Jovan (Ioan) a refacut-o, potrivit unei inscriptii votive, inaltând-o pe latura de vest a fostei constructii. Unii dintre cercetatorii acestui monument considera ca a fost zidit cu rol funerar pentru ctitor, dupa modelul celui mai cunoscut mausoleu al lumii bizantine, Manastirea Pantocratorului din Constantinopol, locul de inmormântare al membrilor dinastiei Comnenilor.
Figurile legendare ale ultimilor conducatori crestini ai zonei din perioada medievala – regele Volkashin si fiul sau, Marko (al carui turn de aparare se gaseste undeva deasupra manastirii) – mai pot fi deslusite in frescele de secol XIV, ce strajuiesc de o parte si de alta a intrarii in locasul de cult. Traditia considera ca ei au refacut biserica, fapt absolut firesc pentru puternicii nobili ai regiunii Prilep-Pelagonia, despre care se spune ca ar fi construit si renovat 77 de biserici in timpul domniei lor.
Pe una dintre coloanele de marmura care sustin porticul s-a descoperit o inscriptie in limba slava cu alfabet chirilic, datând din anul 996, a doua ca vechime din spatiul macedonean, ceea ce confirma ideea continuitatii monastice in zona inca din veacul al X-lea, când se crede ca unul dintre elevii Sfântului Clement al Ohridului ar fi venit sa vietuiasca aici. Memoria colectiva nu ii retine numele, insa imprejurimile manastirii sunt denumite pâna in prezent prin sintagma locul Sfântului, consfintind astfel prezenta timpurie a unui rugator in acest perimetru.
In veacul al XIX-lea, biserica a fost complet restaurata si s-au construit un turn clopotnita, chilii si case de locuit pentru oaspeti, ctitorite de breslele din Prilep. Se poate sa fi functionat aici si un spital, lucru obisnuit in manastirile dedicate Arhanghelului Mihail, care pe lânga competentele razboinice este inzestrat de credinta populara si cu virtuti taumaturgice. Moastele Sfintilor Doctori fara de arginti Cosma si Damian, precum si ale Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor, traditia izvorului binefacator al Maicii Domnului (si sarbatoarea praznuita pâna in prezent – Balakliya – in cinstea lui) intregesc imaginea acestui loc cu puteri vindecatoare.
Din 1998, viata monahala a fost reluata, cinci maicute stabilindu-se aici. Chipul uneia dintre ele l-am intrezarit pret de câteva minute dincolo de structura de lemn a pangarului, aplecându-se sfios deasupra obiectelor de vânzare, trudite chiar de mâinile lor. Cuvinte putine, doar ca raspuns la intrebarile noastre. Aflam astfel ca uneori coboara la ele câte un preot-calugar de la manastirea Zrze pentru a sluji Sfânta Liturghie. In rest, in singuratatea lor pe deplin asumata, maicutele se roaga in tacere, impletesc metanii, picteaza icoane pe lemn, dupa tehnici bizantine, si modeleaza lumânari in ceara albinelor pe care le ingrijesc.
In hora stâncilor: Manastirea Treskavec
Pâna la Varoš drumul a fost usor, pe unde odinioara se urca anevoios cu magarul, astazi a aparut o sosea asfaltata pâna in poarta manastirii. Am pornit catre Treskavec cu gândul ca vom strabate acelasi fel de itinerar, insa asteptarile ne-au fost contrazise. Am ratacit o vreme in cautarea cararii de acces catre ceea ce vedeam in vârful muntelui Babuna, sub piscul Zlatovrv, despre care citisem in ghidul Macedoniei ca atinge inaltimea de 1422 de metri. Ajutati de localnici (care ne-au confirmat teoria din domeniul comunicarii, potrivit careia doar 7% din comunicare este verbala, iar restul tine de sfera non-verbalului) am gasit pâna la urma calea, pe lânga vechiul cimitir al orasului Prilep, si am inceput urcusul pe un drum de tara, ingust, cu serpentine adesea periculoase si o portiune destul de mare aflata chiar atunci in constructie. Cu valatuci de praf in urma noastra si gândul la pelerinii care ajungeau aici odinioara strabatând 6 kilometri pe carari montane, am inaintat pâna la intrarea in manastirea dedicata Adormirii Maicii Domnului, de unde se intindea sub privirile noastre uimite valea Pelagoniei. Stâncile care strajuiesc manastirea, ca o hora impietrita de ameteala inaltului, ii amintesc calatorului de imaginea Meteorelor grecesti. Dupa ce ne-am cocotat pe câteva dintre ele pentru a incerca sa privim cât mai departe si sa deslusim in zare contururile oraselor Prilep, Bitola si Krushevo, am patruns in curtea asezamântului monahal. Prima impresie a fost aceea a unui loc parasit: biserica parea sa se darâme sub greutatea turlelor invechite, iar cladirile din jur, odinioara impunatoare, erau acum doar niste structuri goale, ca adânciturile unor ochi ce si-au pierdut vederea. Nicio prezenta umana nu ne-a intâmpinat, doar câteva pisici ne-au privit curioase, ca si cum nu intelegeau cum am reusit sa ajungem pâna acolo. Intrând in biserica, iti dai seama usor ca te afli intr-un monument care a strabatut veacurile, suferind variate modificari, de la prima atestare, din vremea imparatilor bizantini Andronicus al II-lea si Mihail al IX-lea (mentionati intr-o inscriptie votiva amplasata deasupra usii principale de intrare) si pâna in zilele noastre, când se incearca o restaurare a intregului complex monastic. Se considera ca manastirea a fost infiintata in secolul al XIII-lea si refacuta un veac mai târziu de regele sârb Milutin (1253-1321), apoi de tarul Stefan Dušan si de fiul sau, Uroš, dupa cum atesta documentele epocii. Frescele care impodobesc locasul ii rescriu istoria, organizând-o in etape succesive: chipul unui nobil ctitor cu macheta bisericii in brate (din a doua jumatate a veacului al XIV-lea) se alatura portretelor Sfintilor militari Dimitrie si Gheorghe, figurati in marime naturala si inzestrati cu vesminte boieresti si sofisticate acoperaminte pentru cap, de catre talentatul pictor din secolul al XV-lea, in timp ce cupolele ce infatiseaza Sfânta Treime sau pe Hristos Pantocrator sunt datorate zugravilor de la Krushevo care au pictat aici in 1849.
Câteva scene ne retin atentia: Deisis-ul de pe peretele nordic al naosului, chipul emaciat al Mariei Egipteanca, la trecerea dintre pronaos catre naos, figura concentrata a Sfântului Mercurie privind intens parca prin interiorul sagetii, delicatele portrete ale Sfintilor anarghiri Cosma si Damian sau somnul Apostolilor din Gradina Ghetsimani si prinderea lui Iisus din ciclul hristologic.
Cu cât zaboveam mai mult in incinta manastirii, cu atât sentimentul de prezenta in absenta ne devenea mai limpede. La pangar, puteai cumpara lumânari, icoane, matanute sau tamâie fara a fi supravegheat de ochiul vigilent al unui monah. In cosurile de lânga stativele pentru lumânari erau aruncate resturi de ceara, semn ca fusesera arse de curând. Trapeza veche, cu mese lungi de piatra din veacul al XIV-lea, ne-a primit cu o oala de ceai si pahare de plastic, ca o invitatie tacuta pentru pelerinul ostenit de drum. Totusi, nici un chip de calugar nu ni s-a aratat, nici o mantie neagra nu a unduit vântul subtire care adia in rastimpuri. Când sa iesim din incinta manastirii, pe poarta a intrat un muncitor de la drumuri, s-a inchinat cu gesturi largi, ne-a salutat cu o inclinare a capului si ne-a daruit, fara sa stie, senzatia ca duhul locului este mereu improspatat de cei care, ajungând anevoie acolo, au jertfit ceva din comoditatea vietii moderne pentru a intâlni atemporalul.
La amurg, icoanele de binecuvântare de la Manastirea Zrze
Am coborât drumul in zig-zag de la manastirea Treskavec, imaginându-ne maretia de odinioara a lavrei, pe care conducatori importanti ai lumii balcanice au tratat-o timp de secole cu mult respect, inzestrând-o cu odoare si vizitând-o in rastimpuri ca pe un loc de rugaciune si retragere asemanator Muntelui Sinai sau Athos. Am pornit mai departe catre asezamântul cu nume ca un susur de ape – Zrze. Pentru a ajunge la el, am trecut prin câteva sate de musulmani, care traiau, la modul vizibil, din cultivarea tutunului.
Siragurile puse la uscat râdeau ca niste imense guri stirbe, de culoare maronie, in timp ce plantele inca verzi se intindeau in siruri regulate pe portiuni mari de teren in afara asezarilor. La poalele muntelui Dautitsa, am strabatut satul Zrze, aproape parasit, cu casele dezmembrate sau paraginite si am inceput urcusul, pe un drum forestier plin de hârtoape si de bolovani asezati total nepotrivit, ca pentru a testa indemânarea si rezistenta nervoasa a soferului. Când credeam ca nu vom mai razbi, am intrezarit prin nuantele de gri ale amurgului contururile manastirii, inaltata pe o stânca in care au fost sapate deschizaturi pentru chilii si biserici rupestre, inca din secolul al IX-lea, dupa cum aveam sa aflam din explicatiile parintelui Iov. In linistea serii si a muntelui, o mâna de oameni lucrau ritmat la noile corpuri de chilii. Am intrat frânti de oboseala si oarecum tematori si ne-am indreptat catre cladirea bisericii, care parea incuiata. Cât timp am admirat scena Judecatii din urma de pe fatada vestica a edificiului, un calugar tânar s-a apropiat si a descuiat biserica, invitându-ne sa aflam mai multe despre istoria multiseculara a acestui spatiu monastic. Am primit informatiile cu bucurie, cu atât mai mult cu cât erau rostite – prima experienta de acest fel din lumea macedoneana – in limba româna, caci parintele Iov provine dintr-o familie de aromâni si a primit o bursa de studiu in România inainte de a intra in viata monahala. Explicatiile ne-au conturat succint povestea locului: ramasitele de ceramica descoperite in pesterile sapate in stânca au fost datate in veacul al IX-lea, dar chiar mai veche decât ele este basilica din apropiere, construita probabil in secolele V-VI peste mormântul unui martir si inconjurata de vreo 20 de morminte, confirmând astfel dorinta timpurie a inhumarii ad sanctos. Spatiul acesta izolat, greu accesibil, de retragere isihasta, l-a atras pe German, care a ctitorit in veacul al XIV-lea bisericuta dedicata Schimbarii la Fata a Mântuitorului, in care traditia afirma ca ar fi depus si voturile monahale. Nepotii lui German, mitropolitul Ioan si ieromonahul Macarie, au pictat locasul, alegând sa reprezinte mai ales figuri ale sfintilor pustnici, ca pentru a oferi privitorilor un anumit model de sfintenie. Acelorasi iscusiti zugravi li se datoreaza icoanele imparatesti ale Mântuitorului (1393-1394, mitropolitul Ioan) si Maicii Domnului Pelagonitisa (1421-1422, ieromonahul Macarie), asezate neobisnuit (Maica Domnului in partea dreapta si Hristos in stânga, invers decât in restul bisericilor). Traditia afirma ca si-au schimbat singure pozitia de trei ori consecutiv, iar o voce din icoana Maicii Domnului i-ar fi deslusit chiar celui ce a pictat-o taina acestei permutari: Maica nu a vrut sa-I intoarca spatele Fiului ei.
Edificiului lui German i s-au adaugat, la inceputul veacului al XVII-lea, doua biserici de o parte si de alta si exonarthexul de pe latura de vest. Biserica din partea nordica a fost refacuta in secolul al XVIII-lea, in cinstea gestului eroic al unui tânar cioban, care ar fi murit martiric pentru a apara manastirea de jefuitori. Portretul lui, invesmântat in costum popular, se regaseste pe unul dintre peretii edificiului cultic care ii poarta de atunci numele, perpetuându-i legenda: biserica ciobanului.
Parintele Iov n-a uitat sa ne pomeneasca nici de cele doua maicute rusoaice, care s-au adapostit aici dupa zbuciumata perioada a celui de-al Doilea Razboi Mondial si care sunt inmormântate in curtea manastirii si pastrate in memoria celor mai vârstnici dintre locuitorii satului de la poalele muntelui. Nu poti sa nu te intrebi cum au rezistat cele doua monahii singure intr-un astfel de loc, in care iarna legaturile cu restul lumii erau pe de-a-ntregul suspendate din pricina zapezilor, ce faceau drumul impracticabil. De parca ne-ar fi ghicit gândul nerostit in preajma celor doua morminte alaturate, parintele Iov a evocat figura maicii Irina, cu inclinatii profund isihaste, preferând manastirii linistea muntelui, atunci când credinciosii urcau in numar mare pâna la ele.
Asezamântul de la Zrze, in care traiesc astazi opt calugari (numar semnificativ intr-o tara in care cifra totala a monahilor ajunge, conform statisticilor, cam pe la doua sute), nu are inca posibilitatea de a gazdui pelerinii peste noapte. Intre rasaritul si apusul soarelui insa iti poti odihni sufletul in aerul de rugaciune care s-a rostit neintrerupt aici mai bine de o mie de ani. Privind catre deschizaturile sapate in peretele muntelui ti se perinda prin minte alte locasuri rupestre din pustia Iudeii sau a Hozevei, din muntii Bulgariei (asezamintele de la Ivanovo, Aladja sau Basarabov) sau din imprejurimile Buzaului. Pomenirea celor care se ostenesc prin crapaturile muntilor capata astfel substanta, iar vietuirea lor tainica pare a sustine mai departe temeliile lumii noastre.
Desi se inserase si stiam ca ne asteapta un traseu anevoios la coborâre, desprinderea de acest loc a fost chiar mai dificila decât in cazul celorlalte doua manastiri deja evocate. Sarbatoarea Schimbarii la Fata pe care o praznuisem urcând treptele de piatra ale Taborului macedonean reusise sa ne intoarca privirea spre lumea launtrica, spre spatiul acela in care, asemenea lui Petru in fata Slavei Mântuitorului, am fi vrut sa ridicam trei colibe si sa ne invesnicim.
La despartire, parintele Iov ne-a intins in semn de binecuvântare doua icoane, ce urmau sa stea pe raftul nostru de inchinaciune ca in iconostasul de la Zrze. Ziua de pelerinaj pe la treimea monastica ce strajuieste valea Pelagoniei se incheia astfel cu un dar menit sa-i perpetueze amintirea in ceasurile de veghe de acasa.
Fereastra Sfinteniei
Atunci când aerul curatiei monahale se imbina subtil cu privelistea asupra tarii Macedoniei, gândul iti zboara la ceea ce aceasta poate semnifica in plan spiritual: un duh al pacii si armoniei crestine, izvorât din contemplarea mirabilei creatii divine. Ritmul batailor inimii se modifica dupa abruptul urcus pâna la Varoš si abia in biserica mânastirii isi gaseste o cadenta diferita, proaspata, surprinzatoare atunci când pelerinul, vegheat de ramasitele minunatelor fresce din veacurile XII-XIV, isi intoarce privirea spre cea mai romantica fereastra de mânastire intâlnita pâna atunci. Decupata in zidul de piatra si asezata, nefiresc pentru o biserica, la câtiva centimetri de paviment, fereastra peretelui sudic al naosului iti asaza in fata ochilor o perspectiva ce iti taie rasuflarea. Nu mai inalt decât statura unei maicute in rugaciune si impodobit cu o scoarta frumos lucrata, acesta pare a fi locul tainic al manastirii: este pragul intre lumea pamânteasca si cea a curatiei sufletesti. Fereastra iti ofera imaginea câmpurilor intinse cu recolte bogate, a muntilor semeti, a satelor si oraselor ce se desfasoara la poalele ei, iar in interior ascunde linistea rugaciunii, pacea sfinteniei vegheate de chipurile sfintilor mestesugit pictate si miraculos pastrate de-a lungul istoriei zbuciumate a locasului de cult. O astfel de fereastra a sfinteniei se deschide si in inima fiecarui pelerin odata ce se inchina aici, imbogatindu-i si definindu-i in mod neasteptat universul spiritual.
Dragos Bogdan
Frânturi de dialog
– Observ, parinte, ca in scena Judecatii de Apoi, iadul este foarte sumar reprezentat…
– Invatam mai multe de la sfinti si Dumnezeu decât am invata de la iad!
*****
Vorbindu-ne despre fresca interioara:
– Atât pe peretele sudic cât si pe cel nordic al naosului, sunt reprezentati sfinti ai bisericii. Observati ca rotulus-urile episcopilor sunt inchise si doar cele ale pustnicilor sunt desfasurate, pentru ca viata si invatatura acestora reprezinta exemplul prin excelenta pentru calugari, iar adevarul trairii in sihastrie este mai cutremurator decât cel al vietuirii in demnitatile ecleziale.
*****
– Chiar si atunci când mânastirea a fost distrusa, iar obstea imprastiata, unii pustnici s-au nevoit in grotele din imprejurimi, asigurând astfel o continuitate de traire ortodoxa la Zrze.
Dragos Bogdan
Parcul cu cruciulite
Dobro utro! Na Treskavec manastir?
Cam asa incep stradaniile pelerinului român aflat in cautarea drumului ce duce catre mânastirea Treskavec… Iar atunci când limba macedoneana nu iti este la indemâna, experienta comunicarii se masoara in capacitatea de intuitie, bunavointa si rabdare a celor doua parti. Dupa intrebarea de mai sus, un localnic plin de toate bunele intentii, isi lasa lucrul deoparte pentru a ne arata cum sa apucam pe drumul cel bun spre manastire. Dupa câteva minute de explicatii, ceea ce retinusem era ca trebuia sa facem stânga pe lânga „grobiste“ – indicatie insotita (vazându-ne chipurile incremenite a neintelegere) de impreunarea mâinilor in dreptul obrazului, asa cum, de obicei, aratam atunci când suntem obositi si ne indreptam catre odihna. Am tras concluzia ca trebuia sa gasim un hotel sau un han in dreptul caruia ar fi urmat sa o cotim la stânga. Am multumit si ne-am continuat cautarea incântati intrucâtva de succesul nonverbal inregistrat. Descoperind o cladire cu doua etaje cu aer de han parasit, aflata la o intersectie cu un drum la stânga, ne-am felicitat pentru intuitie si, convinsi ca am ajuns la „grobiste“, am pornit-o spre mânastire. Vazând la prima casa o femeie ce-si facea de lucru prin ograda, am intrebat-o, doar pentru a avea o confirmare, daca acela era drumul spre Treskavec. A urmat un soi de conversatie cu intrebari in româna si raspunsuri in macedoneana, in care biata femeie incerca sa ne arate ca trebuie sa o cotim pe o alta strada la stânga, pe lânga „grobiste“, insotindu-si explicatia de acelasi gest „somnoros“, iar noi aratându-i de zor cladirea din spatele nostru si botezând-o hotarât „grobiste“! Când intreaga aceasta discutie se transformase intr-un vacarm desavârsit, taranca exasperata a apelat la forma de comunicare pe care, probabil, a considerat-o ca fiind extrema, si a rostit intr-o engleza fara cusur: „Do you speak english?“ Erau, desigur, singurele cuvinte cunoscute in aceasta limba, dar suficiente pentru a ne vedea salvati din impas: si-a chemat fiica si aceasta ne-a lamurit ca in dreptul cimitirului se face un drum la stânga catre manastire.
Asadar, misterul ni s-a deslusit: „grobiste“ inseamna cimitir, iar maniera in care macedonenii isi imagineaza viata de dupa moarte ne-a induiosat si ne-a facut sa privim cu mult mai multa simpatie „parcul cu cruciulite“ pe lânga care urca drumul. Calatoria catre manastirea Treskavec s-a transformat intr-un sir de scenarii despre diverse situatii de viata din mitologicul Babilon, precum si intr-un inventar al cuvintelor românesti provenite din slava – arsenal de care ne-am folosit din plin pâna la sfârsitul calatoriei.
Dragos Bogdan