Sari la conținut
Autor: Mihai FULGER
Apărut în nr. 534

Sãrbãtoarea cinematografiei nipone

    În fiecare an, din 2005 încoace, Ambasada Japoniei şi Japan Foundation organizeazã, în colaborare cu Arhiva Naţionalã de Filme, Festivalul Filmului Japonez în sãlile Cinematecii Române din Bucureşti. Anul acesta, evenimentul cinematografic a avut loc în perioada 17-22 septembrie, la Cinemateca Eforie (Sala Jean Georgescu), şi a propus publicului o selecţie remarcabilã de şase producţii nipone inedite la noi, dar lansate în „Ţara Soarelui Rãsare” între 2011-2013, toate în cópii noi (pelicule 35 mm).

    Singurul regizor prezent cu douã titluri în programul de anul acesta a fost Yasuo Furuhata, un veteran al cinematografiei japoneze, a cãrui filmografie, începutã în 1966, numãrã vreo 35 de producţii aparţinând unor genuri diverse. În Sala Eforie au fost proiectate chiar cele mai recente creaţii ale sale, Dragul meu (Anata e, 2012) şi Un bãiat pe nume H (Shonen H, 2013).
    Primul film a fost selecţionat în cadrul unor festivaluri internaţionale importante (Montréal, Shanghai etc.) şi distins cu premiul Hochi Film, al popularului cotidian sportiv Hochi Shimbun, pentru Cel mai bun actor. Premiantul, interpretul principal Ken Takakura, s-a stins anul trecut, însã a lãsat în urmã o galerie impresionantã de roluri. Printre altele, el a jucat în filme de Sydney Pollack sau Ridley Scott, fiind actorul care a câştigat cele mai multe premii ale Academiei Japoneze (patru).
    În Dragul meu, Takakura îl interpreteazã pe Eiji Kurashima, un vârstnic instructor tehnic care lucreazã într-o închisoare din Prefectura Toyama. Soţia sa, cântãreaţa Yoko, a murit recent de cancer, dar Eiji revine repede în închisoare, încercând sã-şi aline suferinţa prin muncã. Totuşi, atunci când reprezentanţii unei asociaţii specializate în îndeplinirea ultimelor dorinţe îi aduc o scrisoare postumã de la soţia sa, protagonistul decide sã renunţe la slujbã şi sã strãbatã Japonia, la volanul dubei sale transformate în atelier de tâmplãrie, cãtre orãşelul natal al lui Yoko, din Prefectura Nagasaki, pentru a rãspândi cenuşa fostei partenere de viaţã în apele mãrii, aşa cum i-o ceruse ea. Aşadar, un road movie dramatic (cel mai împlinit film din program, dupã conceptul regizoral), în care prezentul acţiunii este spart de flashback-uri cu cei doi soţi (unul dintre acestea revine în final, dar diferenţiat cromatic, marcând astfel schimbarea raportãrii la trecut a lui Eiji) şi drumul eroului se intersecteazã de mai multe ori cu cele ale unor personaje complexe, fiecare cu poveştile şi tainele sale (printre acestea, un fost profesor de literaturã japonezã, vãduv la rândul sãu, cãruia structura narativã îi rezervã una dintre marile surprize – un rol în care îl recunoaştem pe celebrul „Beat Takeshi”, alias Kitano).
    Al doilea film al lui Furuhata, un coming-of-age movie bazat pe romanul autobiografic al lui Kappa Seno (jucat pe ecran de tânãrul actor Tatsuki Yoshioka, recompensat şi el cu un premiu Hochi Film), are povestea plasatã în perioada celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial. În acei ani, foarte grei atât pentru familia (creştinã, aşadar minoritarã din punct de vedere confesional) a lui Hajime Seno (bãiatul poreclit H), cât şi pentru întregul popor japonez, junele protagonist, fiu al unui croitor şi al unei casnice (personaje interpretate de Yutaka Mizutani şi Ran Ito, actori cãsãtoriţi în viaţa realã), primeşte mai multe lecţii importante despre legãturile de sânge şi de prietenie, despre echitate, ierarhie şi iertare. Un bãiat pe nume H este o tragicomedie biograficã fãrã tentative de a transcende graniţele genului, dar izbuteşte sã emoţioneze şi uneori sã impresioneze, ca în secvenţa bombardãrii oraşului Kobe de cãtre avioanele americane, în 1945.
    Anul acesta, Festivalul Filmului Japonez s-a deschis cu o comedie dramaticã, adaptatã dupã o prozã de Hiro Arikawa, ce a încântat publicul prezent la proiecţie. Serviciul de ospitalitate al Prefecturii (Kencho omotenashi ka, 2013), al doilea lungmetraj în regia lui Yoshishigie Miyake, îi are în centru pe angajaţii unui nou-înfiinţat departament al autoritãţii locale din Prefectura Kochi, care se strãduiesc sã promoveze turismul zonal cu un buget insuficient, dar şi pe administratorii unei pensiuni (tatãl, care încercase şi el, la vremea sa, sã revoluţioneze turismul din Kochi, prin importul de urşi panda din alte regiuni, dar se trezise eliminat subit, şi fiica sa bunã la suflet, dar şi iute la mânie) sau pe un scriitor enigmatic. Printre destul de multe momente savuroase, se înfiripã şi douã idile, iar ingeniozitatea soluţiilor gãsite de personaje pentru a pune în valoare frumuseţile naturale ale zonei îi lasã pe spectatori cu amintiri plãcute legate de aceastã peliculã, în pofida finalului lungit la maximum.
    Inspirat de fapte autentice este şi Fructele miraculoase (Kiseki no ringo, 2013), filmul prolificului regizor Yoshihiro Nakamura, adaptat dupã o carte de Takuji Ishikawa, care a închis Festivalul Filmului Japonez de anul acesta. Akinori Kimura (Sadao Abe) şi soţia sa, Mieko (Miho Kanno), sunt doi fermieri din Hirosaki (Prefectura Aomori), care s-au dedicat cultivãrii unor fructe sãnãtoase, fãrã a recurge la produse chimice. Cei doi au depãşit cu tenacitate toate obstacolele, timp de un deceniu, pentru a obţine o culturã de gustoase mere organice, iar perseverenţa lor le-a ameliorat treptat statutul social. O altã comedie dramaticã seducãtoare, despre puterea de a visa şi de a nu renunţa la vise.
    Douã filme s-au desprins de restul plutonului, datoritã genurilor abordate de realizatorii lor. Primul este un thriller SF aflat undeva între cyberpunk şi policier, Platinum Data (Puratina deta, 2013), în care regizorul Keishi Ohtomo, venit din televiziune, ecranizeazã eficient romanul omonim al prozatorului, specializat în mystery, Keigo Higashino. În anul 2017, aproape orice criminal poate fi identificat rapid datoritã ADN-ului sãu. Însã, sub pretextul pãstrãrii ordinii, se urmãreşte de fapt ţinerea sub control a populaţiei prin intermediul testelor genetice, în timp ce reprezentanţii claselor privilegiate sunt apãraţi de eventuale acuzaţii. În acest univers, un detectiv experimentat este însãrcinat sã investigheze o dublã crimã, iar principalul suspect, un reputat cercetãtor în domeniul ADN-ului uman, se dovedeşte a avea o personalitate dublã. Un film captivant, în care secvenţele spectaculoase şi tensionate de acţiune fac casã bunã cu momentele lirice, având şi implicaţii filosofice.
    În fine, Prietenii: Naki de pe Insula Monştrilor (Friends: Mononokeshima no Naki, 2011) este un anime fermecãtor, regizat de Takashi Yamakazi şi Ryuichi Yagi. Adaptând liber o carte pentru copii a lui Hirosuke Hamada, animaţia CGI vorbeşte despre duşmãnia dintre oameni şi monştri (dintre care unii, precum Naki şi camaradul sãu Gunjo, se refugiaserã pe insula amintitã tocmai pentru a scãpa de oamenii care le incendiaserã satul şi le uciseserã familiile), dar şi – dupã cum sugereazã titlul – despre prietenia atât dintre cei aflaţi în aceeaşi tabãrã (monştrii menţionaţi), cât şi dintre cei din tabere beligerante (în acest caz, cãpcãunul roşu Naki şi bãieţelul Kotake, abandonat pe insulã de cãtre fratele sãu mai mare). Samuraii, apãrãtori prin tradiţie ai sãtenilor terorizaţi de monştri, au o apariţie amuzantã, dar o dispariţie şi mai şi. Pe scurt, Prietenii… e un anime agreabil nu doar pentru copii, un atú în plus al sãrbãtorii cinematografiei nipone de la Sala Eforie.

    film