Valul românesc al scurtmetrajelor este ceva mai promitator în 2013. Fara a se apropia de consistenta numerica a titlurilor aduse de marile cinematografii europene, nord-americane sau asiatice, productiile românesti prezentate în 2013 la Cannes, în sectiunea consacrata începatorilor, aspira catre o noua treapta valorica, îmbogatindu-si repertoriul tematic si îndraznind mai mult în abordarile de natura narativa si stilistica.
Am încercat sa parcurg pe monitoarele de la nivelul zero al festivalului, de-a lungul câtorva reprize, dimineata, dar mai cu seama dupa-amiaza, înregistrarile de pe lista româneasca. În afara scurtmetrajelor incluse în competitie – „O umbra de nor“ de Radu Jude (Quinzaine des Réalisateurs) si „În acvariu“ de Tudor Cristian Jurgiu (Cinéfondation) –, pot fi vazute aici mai multe filme de metraj mediu si scurt semnate fie de nume aproape necunoscute, fie de autori care au debutat deja în lungmetraj. Marturisesc ca nu stiu prea bine în ce ordine sa le prezint. Pentru a nu crea nici un fel de suspiciune, ar fi de preferat organizarea oferita de site-ul sectiunii, chiar daca si acolo sunt unele inconsecvente: de exemplu, filme nementionate în catalogul, altminteri imens, care trebuie consultat în prealabil. Cum eu însumi le-am vazut în chip aleatoriu, preferential, dar raportându-ma la tronsonul de timp pentru care fusesem programat în prealabil, m-as îndrepta catre o combinare a celor doua formule de vizionare, tinându-ma, totusi, pâna la urma, de lista tiparita, prezentata în pliant.
În orice caz, e de subliniat ca ordinea prezentarii nu trebuie luata si ca o ierarhizare valorica. De aceea, comentarea acestora în functie de genul, ca si de topul de subiecte la care se raporteaza povestea ar fi cea mai indicata. Întrebarea esentiala pentru estimarea noului grupaj românesc tine de un posibil raspuns la o realitate în miscare, altminteri de fiecare data la ordinea zilei, când pulsul filmic indica o schimbare, fie ea si abia perceptibila. Noile promotii aduc altceva si s-ar putea ca, maturizându-se rapid, ele sa depaseasca nu doar adulata si multmeritata apreciere a contributiei corifeilor postdecembristi, ci chiar sa atinga o cota superioara, un alt nivel estetic, efect al experientei largite si al aprofundarii coordonatelor artistice proprii unui curent de înnoire.
Identificam mai multe formule de gen, ele tinând în special de abordarea dramelor sociale, de fictionalizarea în fantastic. Altele se prezinta ca incizii comice, colorate, de asemenea, în fantastic. Documentarul se afla oarecum în criza. Autorii vin din Bucuresti, de la U.N.A.T.C., dar si din alte universitati de profil, cum ar fi Facultatea de Teatru si Televiziune din Cluj. A crescut numarul scurtmetrajelor produse de case particulare. Diversitatea este astfel si efectul unui proces de realizare diferentiat. Filmele de scoala, se stie, au un regim al lor, pe când cele produse în alt context merg în directii lipsite de constrângerile didactice.
Reportaje genealogice
si arhive etnografice
Se constata vechea disputa între Lumière si Méliès chiar pe terenul primeia dintre tendinte. Voind sa fixeze portretul unuia dintre membrii de familie ramasi în viata, autoarea patrunde în universul existentei acestuia, dar si al decedatului dintr-un cimitir transilvanean. Paula Onet de la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj Napoca investigheaza o parte din peisajul familial spre a contura un fragment de arbore genealogic, dar mai ales dând o proba de ingeniozitate filmica. În „Dupa fel si chip“ („As you like it“), pretextul realizarii fotografiilor ce se pun de obicei pe pietrele funerare devine un bun prilej de a construi fictiuni cinematografice pe termen scurt. „Nu putem muri toti deodata“ este replica în masura sa rezume filosofia de viata a acestor oameni simpli care îsi fac o fotografie de vii pentru a folosi „dupa moarte“. Sunt „poze pentru cimitir“: „Ce înseamna om… Îi pui o lumânare si ramâi cu amintirea…“. Estetica lor nu este câtusi de putin complicata. Autoarea nu supraliciteaza. Prefera sa desfasoare o minima paleta de procedee, cele mai multe adecvate. Însotite de umor, marturiile au ceva elegiac. Inevitabil, cei care vorbesc au presentimentul mortii, dar privesc totul cu detasare. În numele unui realism fotografic functional, regizoarea este atenta la detalii (o mesa, prea mult „bust“, se vede gusa, dar si albastrul ochilor). Narativ, scurtmetrajul sugereaza o trecere din planul imediat în cel de dincolo. Structura cadrului este din când în când sparta, sectionând chipurile cuplului familial sau lasând loc unui ping-pong de imagini (amorsat, chipul apare în oglinda) ori alternând orizontala cu verticala. Un plan general final ofera viziunea de ansamblu a cimitirului cuprins de întuneric.
Un alt titlu, „Picurar“, semnat de Napoleon Helmis, ne invita la Camena, în Tulcea, într-un sat de aromâni. Urmarim o masina printre dealuri dobrogene, cu copaci în panta, cu ocupatii traditionale, legate de oierit. Reportajul reconstituie, în datele lui etnografice, o arhiva a (stra)vechimii, unde lucrurile esentiale nu par sa se fi schimbat prea mult: oi la pascut, oi la muls, muzica datinilor, un cioban dansând sub cerul liber. Planurile sunt largi si lente. Sunetele sunt de acolo. Dupa chiotele serii, lucrurile se asaza sub semnul calm al lunii.
Drame ale însingurarii
Sensibilitatea inciziilor în intimitate domina atitudinea tinerilor cineasti prezenti cu filme la Cannes în 2013. „Finalul nefericit“ este o alta constanta a radiografiilor operate. Dramele se dezvolta în fictiuni narative cu sfârsit neasteptat. În „Copacul“ (regia Mihai Sofronea), arborele decorativ, „edenic“, plasat într-un peisaj izolat, devine simptomatic pentru starea sufleteasca a unui vizitator ce-si pune capat zilelor spânzurându-se de o creanga. Totul sub semnul unui citat din Rabindranath Tagore: „Trees are Earth’s endless effort to speak to the listening heaven“.
O femeie trecuta, sastisita de viata, paraseste caminul, intra într-un magazin cu legume si îi cere vânzatorului un serviciu sexual contra cost („Plimbare“, regia si scenariul Mihaela Popescu). În „Gândacul“ (regia Catalin Draghici), interioare dezolante capteaza acelasi tip de singuratate larvara, ilustrata alteori într-o ambianta gregara, de colectivitate nediferentiata, în mediul careia, rupt de realitate, expus ridicolului, un tânar se ascunde în ambianta liceala de altadata, acum resuscitata, însa împinsa în derizoriu („Treizeci“, regia Victor Dragomir).
Îndulcita în manierism si stranietate decorativa, conditia unui crescator de animale („Vaca finlandeza“ de Gheorghe Preda) indica aceeasi energie a disperarii. Un fermier vinde avantajos un superb animal crescut cu mare dragoste unui organizator de muzee cu piese „vii“, lasate sa moara sub ochii vizitatorilor. Remuscarile îl bântuie pe individul care încearca sa ofere o sansa animalului. Descoperit ca aduce fân pe ascuns, înnoptând în cladire, el plateste cu închisoarea. În „Dupa un an“ (regia Cristian Pescariu), într-o acrosare eliptica, indicata din titlu, o vaduva revine, împreuna cu copilul, la mormântul sotului, sub privirile celui care, accidental, îl omorâse.
Ecranul este populat de oameni la capatul rabdarii, irascibili, gata de orice, cautând pretutindeni vinovati. A se vedea propunerea de scurtmetraj semnata de Hanno Höfer („Cod rosu“). Canicula duminicala produce un conflict în strada pustie. Subtextul singuratatii degradante, ca si sindromul saraciei acutizate ilustreaza întreaga drama a dizarmoniei de cartier al groazei, ca si a resemnarii de a trai. Aparent stearsa, imaginea lui Oleg Mutu se transforma, la rândul ei, într-un „cod“ nu doar sociologic si artistic.
Diafan, grotesc, lumesc
Registrele exersate de tinerii aici mentionati sunt lipsite de constrângeri, ca si de prejudecati. Ar fi de adaugat ca singura prejudecata este alungarea oricaror restrictii de tema, de gen, de stil. Ei parcurg dezinvolt zonele de frontiera stilistica, probând mecanismele de semnificatie pe care le coloreaza aidoma unor copii rasfatati carora parintii le-au permis, în sfârsit, jocul total. „Libertatile“ de stil ale Evei Pervolovici („Ovo“), de pilda, sunt fermecatoare chiar si atunci când cineasta face din alternanta real-oniric un pretext, de la un moment dat redundant, pentru a exprima legitimarea ludicului în spatiul corporalitatii. Racursiuri, detalieri în contraplonjeuri, plimbari în fantasticul cotidian (un ou imens traverseaza decorul citadin) dau farmec acestui exercitiu, relief remarcabil al imaginarului audiovizual produs sub umbrela unei sintagme parând a permite totul: „Joyeuse anniversaire!“. Pe aceeasi linie, dar cu o articulare mai controlata a epicului, mizând pe surpriza finala, ne convinge si Andrei Cretulescu. În „Bad Penny“, criticul devenit regizor face si dovada ca stie sa lucreze cu actorii, altminteri destul de experimentati (Dorian Boguta, Serban Pavlu, Andi Vasluianu), cooptând în echipa si alte nume certe, între care Catalin Cristutiu (montaj). Pornind de la straturile de semnificatie ale cuvântului „penny“ (moneda deteriorata, incomoditate), el valorifica în special linia sintagmatica a unei ritmeme care poate sugera ce se întâmpla când „ajungi într-un loc în care nu esti binevenit“. Un joc al improvizatiilor, unde „scriitura“ devine personjul cu mai multe fete.
Cu Ana Ularu si Mihai Stanescu în distributie, „Waste“ (regia Anton Groves) face risipa de imaginatie horror spre a contura un peisaj al dizarmoniilor. Curajul estetic nu poate trece neobservat.
Printre insertiile reusite în cotidian, „My baby“, realizat de Luiza Pârvu, se impune gratie finetii observatiei ca si, nu mai putin, discretiei cu care caligrafiaza drama tacita a unui triunghi conjugal. În „Security guard“, Iulia se cupleaza cu Andrei, designer obisnuit sa întârzie la program. Sotia acestuia, Ana, profesoara de engleza, este prietena cu iubita noptilor lui pierdute.
Presentimentul captivitatii
Cele mai multe subiecte se înscriu în aria tematica a ultragierii individualitatilor. Personajele parcurg pustiul unei captivitati careia de cele mai multe ori nu reusesc sa-i faca fata. Tinerii autori au deprins arta afisarii grotescului, surprins în felurite ipostaze. Iata-l pe amantul infatuat din „De azi înainte“, semnat de Dorian Boguta. Penibil în ochii iubitei, dar si ai propriului copil pe care vrea sa-l arunce în bratele tinerei femei, spre a-i marca majoratul, tatal este obligat sa primeasca o lectie usturatoare pe toate planurile. Filmul are si doi interpreti remarcabili: Mirela Oprisor si Teo Corban. Mai încarcat, cu unele aluviuni parazitare, „Wanderland“ (regia Peter Kerek, cu Alina Berzunteanu si Mircea Rusu) reediteaza drama unei femei de dinainte de 1989, obligata la compromisuri spre a-si salva existenta, dupa fuga sotului din tara. Prabusita în propria biografie, existenta ei este marcata politic, aspect ce îi intereseaza tot mai putin pe noii veniti în cinematografie. Claustrarea cuprinde un cerc mai larg. Si prezentul ofera viziuni ale izolarii. Blocata în cabina unei toalete publice, o tânara („Baxed in“, regia Ilinca Neagu) solicita ajutor fara a-l primi. Nu vine nimeni sa deschida usa pe dinafara si în zadar cere, telefonic, sprijinul prietenilor si cunoscutilor. O cadere în gol traieste – chiar daca fictiunea este mai energizata aici –, si tânarul din „Bird Respiratory System“ (regia Alina Manolache), unde fantasticul se asociaza cu comedia. O drama ilustreaza si conditia maladiva a personajului din „Floare de mai“ (regia Mircea Ibadof). Se fac iarasi vazute accentele fantastice, doar ca sub semnul unei policromii frapante. Destul de lung (35 minute), „Vara asta“( regia Roxana Leotescu), ne propune o incursiune în universul adolescentilor, în peisaj montan, la o tabara, unde un posibil mare coregraf sufera un accident, fara a rata însa buna impresie la concursul la care va participa.
Asemenea subiecte abunda, dupa cum mentionam. În speranta ca nu am lasat niciun titlu necomentat, e de subliniat ca si cele doua scurtmetraje („O umbra de nor“ de Radu Jude si „În acvariu“ de Tudor Cristian Jurgiu) incluse în competitiile adiacente se înscriu în acest orizont de asteptare, în zona unde tinerii clacheaza destul de usor, claustrati în propria existenta, adesea debusolata.
Autor: IOAN LAZARApărut în nr. 433