La Radio Romania Actualitati, presedintele Traian Basescu afirma cu seninatate ca domnia sa lucreaza 16 ore pe zi, fiind mai prost platit „la ora“ decat un profesor de gimnaziu, ce presteaza doar 18 ore pe saptamana. Acelasi inalt personaj politic le recomanda mai deunazi medicilor sa plece la lucru in Apus, caci statul roman, unul de mana a doua, ne le poate onora pretentiile salariale legitime, nici asteptarile legate de un standard tehnic performant. Tot fostul capitan de cursa lunga si tot medicilor din tara le adresa incalificabila critica potrivit careia dansii formuleaza gresit cam 40% din diagnostice. Subordonatul domnului Basescu, ministrul Muncii si Protectiei Sociale, domnul Seitan, intarea spusele prezidentiale, afirmand ca e bine ca medicii ne pleaca pe capete, caci se vor intoarce acasa cu bani si cu o experienta profesionala mai bogata. Acestea sunt faptele (textuale). A le comenta ar insemna sa fiu la fel de decerebrat (ori la fel de sociopat) ca emitentii lor.
Mai exista si un al doilea set de fapte. De intamplari. Deloc hilare, delirante ori aberante logic, asa cum sunt elementele din prima serie mentionata. De pilda, tragedia din 16 august 2010, petrecuta la Maternitatea Giulesti din Bucuresti, unitate spitaliceasca de elita, condusa de eminentul profesor Bogdan Marinescu. Iata bilantul sau (la ora la care scriu aceste randuri): 4 bebelusi morti, alti 7 in stare grava la sectia de arsi a Spitalului „Grigore Alexandrescu“ din capitala. De ce? Potrivit autoritatilor, raspunzator este un incendiu provocat de o „innadire“ a unor fire provenind de la instalatia de aer conditionat. Scurtcircuitul a generat focul care a cuprins un dulapior de lemn, iar limbile rosii au determinat explozia unui recipient cu oxigen. Totul s-a intamplat in cea mai performanta si sofisticata sectie a Maternitatii Giulesti (si din tara), cea dedicata reanimarii nou-nascutilor cu probleme.
S-a vorbit despre vinovatie. Fireste, trebuie cautat si gasit un acar Paun. In speta, asistenta salonului cu pricina, care nu ar fi fost de fata cand s-a produs deflagratia (daca ar fi fost, probabil ca ar fi sarit in aer cu primii trei bebelusi, cei care au murit primii). Va mai amintiti de o lege data de guvernul Boc 1, in 2009, care blocheaza posturile in intreg sistemul romanesc de sanatate? In mod normal, ar fi trebuit sa fie doua asemenea cadre medicale in salonul de reanimare. N-a fost nici una. Schema e deficitara, iar seful statului indeamna personalul medical sa emigreze, pentru a-si incerca norocul in alte state, mai normale.
Revin la cazul Giulesti. Probabil ca biata asistenta a lipsit nu mai mult de 10-15 minute, timp suficient ca tragedia sa se produca. Intereseaza pe cineva? „Procurorii au inceput urmarirea penala in rem pentru ucidere din culpa si vatamare corporala grava in cazul accidentului de la Maternitatea Giulesti, a declarat Marius Iacob, procuror sef al Sectiei Urmarire Penala a Parchetului instantei supreme“, citesc pe Mediafax. „Aceasta tragedie nu a picat din cer, cineva a gresit si trebuie sa plateasca“, afirma senin ministrul de resort, domnul Cseke Attila. Nici prin gand nu-i trece sa observe ca tragedia s-a consumat pe fondul unor deficiente structurale ale sistemului, fiind simptomul unei agonii lungi, pana acum doi ani, si accelerate – incepand de-atunci. Poate ca asistenta absenta este, de facto, vinovata, dar de iure, si ma refer la un registru moral, institutional, cine raspunde? Cine a luat deciziile „de austeritate“ care condamna milioane de cetateni la moarte sigura, in caz ca ajung in spitalele noastre lipsite de asistenta medicala calificata, de medicamente si aparatura? Dar noi platim in continuare CAS-ul! De ce sa venim de-acasa cu bani, medicamente, spaga? Ca sa murim cu zile, aici, in Romania? Caci prezidentul nostru se trateaza la Viena, domnia sa nu gusta tratamentul medical bastinas… Cui ii pasa? La fel, cui ii pasa de acei bebelusi, deveniti carnea de tun a experimentelor sociale puse la cale in laboratoarele Cotrocenilor si Modroganilor? Domnul Cseke tine cu dintii de scaun, ca sa respecte „algoritmul“ politic. Iar „algoritmul“ ii sustine in continuare pe Basescu-Boc-Udrea. Ce sa mai comentez? Chiar: ce sa mai comentez? Asta e tara, astia sunt oamenii care ne conduc, iar noi avem o vina imensa prin faptul ca i-am ales sau, mai rau, ca i-am reales. Prin urmare, astept cu rabdare venirea iernii. Atunci probabil ca mamaliga va exploda. Sau nu. Oricum, mie mi se pare evident ca despre tara si poporul asta nu se cade sa vorbim decat in termeni de blestem si flegma.
De aceea, ca sa evadez din aceasta realitate urata, lucru la care va invit si pe voi, cei care ma cititi in acest colt de pagina, va invit sa urmariti un interviu pe care l-am realizat acum trei ani cu jucatorul francez de tenis Fabrice Santoro, venit la Bucuresti sa dispute turneul BCR Open Romania. Si fac asta ca un preambul la prezentarea si comentarea cartii scrise de Santoro, „A deux mains“, demers pe care-l voi initia saptamana viitoare. Interviul l-am publicat initial in revista „Tenis Partener“. Il redau aici fara sa modific nici o silaba.
Pentru mine tenisul este o pasiune
BCR Open Romania ofera frecvent prilejul intalnirii cu mari campioni ai jocului de tenis. Editia 2007 nu a facut exceptie. Printre jucatorii de mare valoare prezenti la Bucuresti s-a numarat si francezul Fabrice Santoro. Insotit de agentul ATP, serios si deosebit de punctual, acesta s-a prezentat la standul revistei „Tenis Partener“ la ora fixata, fara sa intarzie nici o secunda. El a raspuns cu modestie, inteligenta si umor intrebarilor pe care i le-am adresat. A participat intens la interviu, amintirile si emotiile facandu-si adesea loc in evocarile rostite de unul dintre veteranii circuitului ATP. Iata transcrierea acestui elocvent dialog.
V.P.: Fabrice Santoro, detineti doua recorduri de exceptie: 61 de participari la turnee de Mare Slem si cel mai lung meci disputat in primul tur la Roland Garros in anul 2004, contra lui Arnaud Clément: 6 ore si jumatate. De unde gasiti resursele fizice pentru o asemenea rezistenta? Va intreb asa ceva deoarece nu aveti un fizic impresionant, ca de exemplu Mark Philippoussis, Ivan Ljubici sau David Nalbandian… Dimpotriva, pareti mai curand fragil!
F.S.: Da, aveti dreptate, nu ma bucur de un fizic exceptional, desi cred ca sunt suficient de solid. In cariera mea am sustinut insa un numar imens de meciuri si am capatat o experinta deosebita, care ma ajuta sa-mi dozez cu multa precizie eforturile. Sunt fericit ca la varsta mea inca ma ajuta trupul, ca-mi sustine jocul pe teren. Probabil ca este si o chestiune de gene, caci cred ca am mostenit o astfel de potenta atletica de la tatal meu, Marcel Santoro. Sunt capabil sa joc meciuri foarte intense, cu mare risipa de energie, fara sa ma resimt prea mult. Pe de alta parte, este absolut sigur ca aceasta rezistenta fizica imi vine si din atentia cu care imi programez turneele, ma antrenez si urmez un program de recuperare si intretinere extrem de riguros. Pot sa va spun ca duc o viata sanatoasa si echilibrata, fara excese, iar echilibrul meu mental il datorez, cel putin in ultimii ani, familiei mele. Sunt foarte atent la toate aceste aspecte.
V.P.: Ati intalnit pe terenul de tenis in ultimele doua decenii mari campioni. Din cei 23 de lideri mondiali ai clasamentului ATP ati jucat contra a 19. Puteti sa realizati un fel de Top 10 al celor mai valorosi campioni pe care i-ati infruntat, de la Jimmy Connors la Roger Federer? Va provoc sa faceti un clasament personal rezultat dintr-o prodigioasa cariera sportiva…
F.S.: Ah, mi-e foarte greu sa decretez o ierarhie… Ce pot sa va spun cu mana pe inima e ca Roger Federer este cel mai mare dintre toti! Apoi, daca ma gandesc bine, cred ca pe doi ar veni Pete Sampras, apoi Andrè Agassi. Pe Connors l-as vedea pe locul al patrulea. Ivan Lendl mi s-a parut un jucator extrem de solid si de complet. Pe sase si sapte i-as situa pe Boris Becker si Stefan Edberg. Nu pot sa-l uit pe brazilianul Gustavo Kuerten, care a castigat de trei ori turneul de la Roland Garros. De asemenea, l-am admirat foarte mult pe suedezul Mats Wilander, care are si el la activ mai multe turnee de Grand Slam. In fine, pe locul zece poate ca ar fi drept sa figureze Patrick Rafter, un atlet australian din rasa lui Edberg, extraordinar voleieur si castigator de doua ori la U.S. Open…
V.P.: … L-ati uitat pe rusul Yevgheni Kafelnikov, care v-a invins de sase ori fara sa-l bateti niciodata…
F.S.: … Nu, nu l-am uitat deloc. Kafelnikov avea un joc foarte particular, care pe mine ma incomoda foarte mult. Nu era cel mai impresionant dintre toti acesti campioni si lideri mondiali pe care i-am intalnit, dar mie imi punea probleme speciale. De aceea nu l-am infrant vreodata.
V.P.: In schimb, pe compatriotul acestuia, Marat Safin, il conduceti cu 7-2 in intalnirile consumate…
F.S.: Da, cred ca situatia este exact pe dos… Safin sufera de un adevarat complex in fata mea, inca de la prima noastra confruntare. Cred ca eu reprezint pentru campionul rus un cosmar din cele mai negre! Din pacate pentru imensul lui talent, capul ii sta prea mult la cum trebuie traita viata. Iar daca nu-i dai totul, tenisul nu te iarta. Asa s-a intamplat cu chilianul Marcelo Rios, un extraordinar talent si un jucator foarte spectaculos, dar care si-a cam batut joc de teribilul potential pe care-l poseda…
V.P.: Ca junior, ati castigat turneul de la Roland Garros la o varsta foarte frageda, 16 ani si jumatate. Era in anul 1989, pe cind Michael Chang, care avea doar cu cateva luni mai mult decat dumneavoastra, triumfa la seniori. Pe-atunci erati numarul doi mondial la juniori. In lunga cariera pe care ati avut-o v-ati dovedit un player de valoare, care a castigat turnee individuale si care a fost campion la Australian Open la dublu. N-ati depasit insa niciodata locul 17 in clasamentul ATP (2001). Ce s-a intamplat intre timp? De ce n-ati izbutit sa va plasati mai sus, sa zicem in Top 10? Cum ar suna un raspuns retrospectiv astazi, in 2007?
F.S.: Pai acesta mi-era locul… Daca am ajuns pana pe locul 17 mondial, inseamna ca atata puteam, ca acela imi era nivelul de joc. Ar fi trebuit sa fiu mai puternic din punct de vedere fizic, mai rezistent ca sa pot juca la aceeasi intensitate, cu aceeasi concentrare, avand aceleasi rezultate mai multe saptamani la rand. Dar ca sa va raspund la intrebare, aceasta cred ca a fost principala mea problema. E foarte greu sa ramai mult timp la un anumit nivel de excelenta. Pe urma, eu am fost si sunt un tip foarte cerebral. Analizez, compar, emit judecati de valoare si aprecieri. Imi place sa ma gandesc, sa reflectez la experientele pe care le traiesc, eu si ceilalti deopotriva. Mai cu seama in anii din urma, pe la maturitate, am inceput sa am rezultate mai bune, exact ca urmare a acestui efort reflexiv. Poate daca as fi facut-o mai devreme, altele mi-ar fi fost destinul si cariera…
V.P.: Atunci cand cineva rezista foarte mult timp si la un nivel inalt in circuitul profesionsit de tenis, unde toata lumea stie ca viata si competitia sunt foarte dure, putem vorbi despre un adevarat mister. Agassi nu a fost doar un imens campion, ci si un extrem de longegiv jucator. Care este secretul longevitatii dumneavoastra?
F.S.: Ma pasioneaza jocul de tenis, iar aceasta pasiune nu a slabit catusi de putin niciodata, in ciuda trecerii anilor. Imi place sa ma antrenez, sa o fac serios, fara rabat. Imi place sa joc meciuri, sa ma lupt, sa nu cedez niciodata. Imi place sa fiu in fata publicului, sa-l simt cum vibreaza cand joc bine, cand imi ies loviturile si izbutesc sa fac spectacol cu tehnica si inspiratia mea. Apoi sunt nebun sa accept provocarile, imi place ideea de challenge, imi place sa descopar mereu un nou adversar si sa ma masor cu el. In fiecare zi in tenis se intampla ceva fara precedent, fiecare meci in acest joc este diferit de oricare altul, mereu se petrece ceva care ma stimuleaza si ma intretine. Am spus ca pentru mine tenisul este o pasiune. E intru totul adevarat. Desi sunt jucator profesionist si traiesc de pe urma tenisului, nu pot sa spun ca el reprezinta pentru mine altceva decat un joc. Cel mai frumos joc de pe lume. De-aia am ramas tanar pana la 34 de ani… fiindca imi place sa ma joc…
V.P.: Fabrice Santoro, cariera dumneavoastra este cu siguranta plina de amintiri frumoase. Ati putea sa ne spuneti care este cea mai draga sau cea mai surprinzatoare pe care ati trait-o pe terenul profesionsit de tenis?
F.S.: E foarte greu sa detasez una singura, caci va dati seama ca am trait si adunat o sumedenie de asemenea amintiri. Practic, joc tenis de o viata si am avut tot felul de experiente pe court-urile internationale – si bune, si rele. Am disputat enorm de multe meciuri, asa ca am tolba plina de trairi, imagini si senzatii particulare, desprinse atat din disputele mele individuale, cat si din cele de echipa, din Cupa Davis, atat din turneele individuale de Mare Slem, cat si din cele de dublu. Asa ca-mi vine foarte dificil sa ma hotarasc si sa construiesc o ierarhie a celor mai frumoase amintiri. Au fost meciuri foarte interesante si ma gandesc ce infrangeri deosebite am suferit… in confruntari teribile, consumate in imprejurari deosebite. Cred ca am vreo 15-20 de asemenea ipostaze, pe care mi
le-amintesc cu mare placere, dar zau ca nu pot sa spun care este cea mai speciala…
V.P.: Printre cele cinci turnee din circuitul principal ATP pe care le-ati castigat in decursul carierei dumneavoastra de-a lungul anilor, care a fost cel mai semnificativ sau important? Turneul de la Lyon, Marsilia, Doha, Dubai sau cel din urma, din aceasta vara, de la Newport, Statele Unite?
F.S.: Si aceasta e o intrebare la care nu prea pot sa raspund cu usurinta. Poate ca nici unul din aceste turnee castigate nu se detaseaza ca importanta afectiva, caci fiecare dintre ele a avut semnificatia si ponderea lui in ansamblul destinului meu de jucator profesionist. De pilda, finala de la Lyon, din 1997, contra lui Tommy Haas, mi-e foarte draga… a fost prima mea finala castigata si e firesc sa-mi aduc aminte cu mare placere de acel meci. Atunci am avut o serie foarte buna, caci i-am eliminat pe Mark Philippoussis, Richard Krajicek si Felix Mantilla. Desigur, si titlul de la Newport (2007) imi face multa placere sa-l evoc deoarece este cel din urma si l-am obtinut, oarecum pe neasteptate, la o varsta inaintata, aproape 35 de ani, ceea ce reprezinta o performata in sine, nu-i asa? Pe locul trei as plasa triumful de la Doha (2000), caci in urma acelei victorii am devenit primul numar unu mondial al noii ATP Race. Despre Marsilia (1999) ce pot sa spun, a fost un eveniment exceptional pentru mine si familia mea, pentru prieteni si cunoscuti deoarece eu sunt chiar din regiune si trebuie sa stiti ca triumful acasa, in fata alor tai, nu se compara cu nimic altceva. Finala aceasta a avut si o istorie mai particulara deoarece eram extrem de bolnav, pana in preajma orei la care era programat meciul de inchidere n-am stiut daca o sa pot juca… In fine, m-am stapanit, m-am adunat, am intrat pe teren, am jucat si chiar am invins. Adversar mi-a fost Arnaud Clément, deci a fost o finala 100% franceza, jucata pe pamant francez, un lucru cu-adevarat extraordinar! Asadar, fiecare dintre aceste cinci titluri castigate are o poveste speciala, a sa, de aceea chiar nu pot sa aleg unul dintre ele care sa fie mai aproape de sufletul meu… Toate sunt.
V.P.: V-as invita acum sa discutam putin despre trecutul personal, daca sunteti de acord. Tatal dumneavoastra, Marcel Santoro, a fost un bun sportiv la randul lui, caci s-a afirmat ca portar la o echipa de fotbal din liga a doua franceza. In asemenea circumstante, cum se face ca ati ales totusi sa practicati tenisul?
F.S.: Cred ca a fost o problema de caracter. Vedeti, eu sunt un tip foarte individualist. Prin urmare, cred ca am ales un sport care sa intre in rezonanta cu caracterul meu, o intrecere in care individualitatea sa fie decisiva. Sa progresezi, sa observi, sa analizezi, toate acestea nu pot fi facute decat de unul singur. Esti „pe barba ta“, cum se spune in jargon. Asa m-am simtit eu bine, asa am fost eu autentic. Dintr-o asemenea perspectiva individuala mi-am construit cariera, lucru imposibil daca as fi ales un sport de echipa. Toate alegerile mele, pe teren si in afara lui, le-am facut de unul singur, am fost permanent propriul meu „patron“ si cred ca n-am gresit, caci asta a corespuns mai bine caracterului meu.
V.P.: V-as contrazice, ca sa va provoc… Sunteti deopotriva si un excelent jucator de dublu, ba as spune ca rezultatele cele mai bune in turneele de Mare Slem le-ati inregistrat facand echipa cu Mikaël Llodra si Nenad Zimonji?. Nu e paradoxal ca un individualist prin excelenta sa faca performanta ca echipier?
F.S.: Chiar daca imparti cu cineva rolurile intr-un team de doi, sportul acesta, tenisul, ramane totusi unul individual. Sigur ca intr-un meci sunt momente cand imi face foarte multa placere sa impart cu cineva, cu un prieten, cu un camarad, greutatile si chiar partitura, sa facem schimb de locuri, sa ne ajutam, sa interpretam aria celuilalt, dar eu raman eu, chiar daca consonez bine cu celalalt. Din punctul meu de vedere, o repet, tenisul ramane un sport pur individual.
V.P.: Familia inseamna foarte mult pentru dumneavoastra. De pilda, anul acesta ati castigat turneul de la Newport cam din intamplare, caci initial ati luat hotarirea sa nu participati la el. Dar pentru ca fata dumneavoastra Djénaé a dorit sa fie impreuna cu prietena sa elvetiana Olivia, care-si petrecea alaturi de parinti vacanta la Newport, ati hotarat sa luati parte la competitie si chiar ati triumfat in finala. Frumoasa poveste, semnificativa intamplare… Deci ce reprezinta familia pentru un jucator profesionist de tenis? De cand ati cunoscut-o pe Chrislaure, de cand s-a nascut Djénaé, viata dumneavoatra a ramas aceeasi? Cum s-a schimbat ea?
F.S.: Este absolut sigur ca intemeierea unei familii, cu tot ce presupune acest lucru, iti schimba profund viata, felul de a privi lucrurile. Inainte vreme, pe cand eram singur, nu era o problema sa-mi fac valiza, sa iau avionul, sa plec la turnee saptamana dupa saptamana. Acum e altceva, nu mai sunt chiar atat de dezinvolt cand vine vremea sa plec. O fac totusi, tenisul este viata mea si faptul ca am devenit un adult responsabil si familist nu ma impiedica sa practic cel mai bun tenis al meu, sa ma bucur de meci, de challenge, de competitie. Oricum, v-am mai spus, am devenit foarte atent la programul si calendarul turneelor la care particip si nu fac o tragedie din faptul ca lipsesc o luna sau doua din circuit. Daca stau mai mult cu familia mea nu inseamna ca nu fac sport, ca nu ma antrenez, ca nu-mi intretin trupul si conditia fizica.
V.P.: La fel ca marea majoritate a jucatorilor de tenis europeni, v-ati format pe zgura. Paradoxal, cele mai bune rezultate, si la simplu, si la dublu le-ati obtinut pe dur, pe gazon, in sala. Din aceasta perspectiva, am putea spune ca stilul dumneavoastra a cunoscut o evolutie spre viteza si ritm intens?
F.S.: Da, este perfect adevarat ca la inceputurile carierei mele am fost mai degraba un jucator cu stil defensiv. Insa pentru ca fizicul meu nu era unul deosebit de atletic am fost obligat sa-mi economisesc fortele si sa incerc sa inchei cat mai repede punctul. Asa ca am devenit un jucator de atac, preferand mai curand suprafetele rapide, indoor, dur si gazon. Pe de alta parte, fiind un competitor tehnic, care cauta mult efectele, mi-am adaptat aceste calitati jocului in viteza, ceea ce a dus la cresterea spectaculozitatii meciurilor pe care le joc.
V.P.: Este adevarat, dupa cum sustine antrenorul francez Georges Deniau, ca tatal dumneavoastra Marcel a jucat un rol decisiv in metamorfoza pe care ati trait-o evoluand de la un joc din spatele terenului intr-unul ofensiv?
F.S.: Sigur ca da, tatal meu a jucat un rol determinant mai ales in ceea ce priveste partea a doua a carierei mele. El a fost cel care m-a sfatuit sa incerc sa merg si la dublu. Ii datorez imens pentru ca m-a facut sa inteleg ca e bine sa pun mai mult accentul pe serviciu, pe voleu, pe retur. In felul acesta mi-am recastigat increderea in mine, in potentialul meu de joc, redescoperind totodata si o noua frumusete a jocului de tenis, care vine din spectacolul numit viteza.
V.P.: La Flushing Meadows, in anul 2005, meciul dintre dumneavoatra si Roger Federer din tutul II a ramas in amintirea pasionatilor de tenis ca un clasic, ca un exemplu pedagogic extraordinar. Campionul elvetian a fost impresionat de calitatea jocului pe care l-ati practicat atunci. Federer va este unul dintre cei mai buni prieteni din circuit. De care alti jucatori pro va simtiti apropiat?
F.S.: Pentru ca am petrecut aproape douazeci de ani pe terenurile internationale de tenis la un nivel de intensitate foarte ridicat, este firesc sa fi avut experienta unor intalniri umane memorabile, este firesc sa fi descoperit prietenia, solidaritatea, gandirea comuna, gustul similar, afinitatile particulare… In acest sens, m-am simtit mai apropiat de anumiti jucatori, de aceia pe care ii simteam asemanatori, cu care ma completam mai bine, care aveau ceva din caracterul meu de independenta, din pasiunea mea pentru jocul tehnic si in viteza, pentru o viziune agresiva cu privire la joc. De altii insa, cum e cazul cehului Thomas Berdych, nu m-am putut apropia, caci lipsa de fair-play si folosirea unor tertipuri si mici viclenii pe teren si in meci m-au enervat intotdeauna. Eu sunt un tip deschis si onest, imi place sa respect adversarul, in care nu vad un dusman, dar pretind sa fiu tratat la fel. Prin urmare, nu pot sa fiu prieten cu toata lumea, e nevoie de un feeling special, care sa ne apropie. Asa cred ca stau lucrurile cu Federer, care este un mare campion, un formidabil ambasador al acestui sport – prin tot ceea ce face, pe teren si in afara lui. Are un talent incredibil, este sportiv, simpatic si solidar, iubeste tenisul-spectacol si de aceea cred ca seamana oarecum cu mine…
V.P.: … in afara de Federer, care va sunt cei mai apropiati amici din randul jucatorilor?
F.S.: Fireste, in primul rand jucatorii francezi, compatriotii mei. Ma refer la Mikaël Llodra, cu care am jucat mult timp dublu, Arnaud Clèment, Sebastien Grosjean, Paul-Henri Mathieu, Richard Gasquet. Si sa nu-l uit pe actualul meu partener de la dublu, cu care am impartit multe momente extraordinare, sarbul Nenad Zimonji?!
V.P.: Dintre jucatorii tineri, membri ai noului val, care sunt cei care v-au impresionat cel mai mult?
F.S.: In primul rand Roger Federer. Eu continuu sa-l consider ca facand parte din noua generatie de campioni, caci nu are decat 25-26 de ani. Este incredibil ce tenis joaca, a batut numeroase recorduri si nu da semne ca s-ar opri prea curand. De patru ani tot sfarseste pe primul loc al clasamentului ATP si, desi este amenitat de Nadal, face ce face si ramane acolo sus. Asa s-a intamplat in 2005, in 2006 si asa stau lucrurile si astazi, in 2007. Eu sunt convins ca si in 2008 el va fi primul, depasind recordul lui Pete Sampras si stabilind alte recorduri pentru istoria tenisului. Spaniolul Rafael Nadal este cel mai puternic jucator pe zgura pe care l-am intanit vreodata, este incredibil de bine adaptat jocului pe aceasta suprafata, in trei ani nu a pierdut decat un singur meci – si acela contra lui Roger Federer! –, deci acestea sunt aspecte care vorbesc de la sine despre calitatea jocului sau. In plus Nadal s-a aratat capabil sa progreseze si pe alte suprafete, mai rapide, vezi cele doua finale de la Wimbledon pierdute la mare lupta. Si-a ameliorat incredibil de mult serviciul, voleul, reverul si inca mai are resurse sa progreseze. Desigur, dintre jucatorii foarte tineri acord mult credit unui Djokovici, Gasquet, Murray si Baghdatis. Toti acestia practica un tenis complet, tehnic, spectaculos si foarte pragmatic.
V.P.: Care ar fi diferentele dintre jucatorii de Top 10 si ceilalti, pentru ca in plan tehnic si fizic se poate spune ca distantele sunt minime ori chiar inexistente?
F.S.: Primii zece sunt, pur si simplu, primii zece. Ei sunt cei mai buni competitori, sunt acei putini alesi care dovedesc cea mai mare constanta de-a lungul unui an sportiv, sunt teribil de stapani pe ideea de regularitate, care este o chestie de ordin mental in primul rand, pot mentine un nivel ridicat de joc mult timp si au puterea de a rezista presiunii psihologice care apasa pe umerii lor vreme de un sezon intreg. Acolo e de gasit diferenta, nu la tehnica sau la aspectele de ordin fizic.
V.P. : Acelasi mare antrenor francez, care va cunoaste foarte bine, Georges Deniau, spunea ca una dintre cele mai stupide intrebari ce vi se pot adresa este „pe cand retragerea“? Va rog sa-mi ingaduiti riscul de a fi stupid… asadar, pana cand veti mai juca la acest nivel, Fabrice Santoro?
F.S.: Mde, habar n-am cat timp o sa mai joc, eu ma simt inca bine, sunt in forma fizica, imi place jocul pe care-l dezvolt, e un stil si o calitate ce plac publicului, inca am rezultate macar decente la simplu, la dublu sunt redutabil…
V.P.: … macar pana la viitorul Australian Open, ca sa doborati recordul lui Agassi, sa contabilizati 62 de participari la turneele de Grand Slem…
F.S. … da, da, aveti dreptate, de ce nu, in fond, la Melbourne am realizat si cea mai buna performanta a mea la individual de Mare Slem, atingand in 2006, la 34 de ani, sferturile de finala, dupa un parcurs foarte bun. Ca sa fiu sincer, la inceputul anului m-am gandit ca 2007 va fi ultimul meu an in circuit, dar acum, dupa mai bine de jumatate din acest sezon, imi pun intrebarea daca n-ar fi oportun sa continui si in 2008. Nu stiu, inca nu m-am hotarat, o sa vad in urmatoarele doua luni… Stiti cum e, dupa doua decenii de tenis atat de intens, cum am trait eu, nu e deloc facil sa spui „gata, de maine ma opresc“.
V.P.: O ultima intrebare, Fabrice Santoro. Tinerilor jucatori un veteran profesionist ca dumneavoastra, cu o experienta imensa, ce sfat are sa le dea?
F.S.: Ca sa atinga un nivel inalt de joc e nevoie de multa-multa munca. Si nu e vorba de o saptamana sau de o luna, ci de o munca indarjita, de un an, de ani intregi. Nu poti sa te opresti niciodata, esti obligat sa te gandesti ca viata ta asa va fi timp de 10-15-20 de ani, deci esti condamnat la imens de multe eforturi, iar ca sa rezisti in acest ritm ai nevoie de o placere cu totul speciala sa joci tenis! Daca sunt in masura sa dau vreun sfat celor tineri, care viseaza sa devina campioni, ei bine, secretul sta in munca de ocnas si intr-o disciplina a placerii de a juca. Nu trebuie sa uiti niciodata ca tenisul este doar un joc si ca trebuie sa stii sa te amuzi, sa-ti faca placere sa-l practici, chiar daca asta e meseria ta!
V.P.: Va multumesc.
F.S.: Si eu va multumesc.