La Editura Junimea a aparut, la sfârsitul lui 2011, o carte de maxim interes pentru români, „Quo vadis, România? (un punct de vedere)“, în care sunt reunite studii si analize de Drept international aplicate la conditia politica a României de azi. Autorii sunt patru diplomati a caror cariera a fost împlinita cu gradul si functia de ambasador, toti au avut în paralel o bogata activitate universitara. Domniile lor sunt: prof. univ. dr. Ion M. Anghel, conf. univ. dr. Ion Diaconu, prof. univ. dr. Aurel Preda si dr. Ioan Maxim. Cu studii înalte în tara si în strainatate, toti patru s-au consacrat dreptului international si au devenit reputati negociatori pe umerii carora raspunderile de stat au apasat greu. Unii dintre ei au fost solicitati, ca experti în organizatii internationale. Cartea despre România de azi beneficiaza de aceasta impresionanta experienta nationala si internationala si de dorinta expresa a autorilor sa semnaleze – argumentat – derivele, erorile, pacatele politicii românesti din perioada, parca fara de sfârsit, de tranzitie a statului nostru spre normalizare. Numai aceasta precizare ar fi suficienta sa stârneasca o îndreptatita curiozitate si un interes ridicat fata cele patru studii adunate într-un corpus care, înca din titlul, incita: „România, încotro?“. Nu este o întrebare retorica, cu atât mai putin gratuita. Si, ma grabesc sa spun, nu este o carte de savantlâcuri austere, ci una polemica. „Initiativa noastra, scrie în „Argumentum“ dr. Ion M. Anghel, are ca scop sa zgâltâie (sa trezeasca) pe cei în cauza pâna nu este prea târziu, iar rugamintea pe care v-o adresam este aceea de a va apleca, cu atentie si responsabilitate – sine ira et studio, cu dragoste fierbinte pentru glia noastra stramoseasca, asupra paginilor ce urmeaza“. Întelegem de la început ca suntem invitati sa reflectam la o noua atitudine civica. Avantajul acestui gen de carte politica îl asigura demonstratia, argumentul juridic, si nu optiunile sau subiectivismul politic. Poate aparea întrebarea: de ce pâna acum cei patru experti nu au spus aceste adevaruri? Le-au spus. Ideile lor, argumentele au intrat întotdeauna în dosarele de negocieri si, atât cât le-a fost cu putinta, le-au aparat în toate împrejurarile. Uneori nu partenerii, ci autoritatile române nu le-au înteles sau nu le-au respectat deliberat. Cititorii vor afla dintr-una dintre analize un caz de o gravitate inimaginabila în care un ministru de externe face un cadou gratuit care va ului pâna si pe partenerii de negociere. Succesele sau insuccesele lor au fost acoperite de discretia impusa de profesiunea de diplomat. Tributul pe care diplomatii trebuie sa-l plateasca presupune o expunere publica filtrata, cenzurata, controlata. În serviciul diplomatic fidelitatea fata de stat este intrinseca si asumata. Diferentele de opinii, în caz extrem, se rezolva fie prin înlaturarea diplomatului (dupa 1989 au fost sacrificati zeci de diplomati români profesionisti), fie prin demisie (au existat si astfel de cazuri). Libertatea de a apara adevarul înseamna si risc. Dar el trebuie luat. La putin timp dupa ce Statele Unite au declansat razboiul în Irak, un fost ambasador american la Bagdad s-a declarat împotriva razboiului si a simtit de datoria lui sa afirme ca Washington-ul nu ia în calcule mentalitatile, forta religiei si a traditiilor irakienilor care vor cântari greu în ducerea razboiului. Cunosc cazul unui fost ambasador al Frantei în Orientul Mijlociu, care, declinându-si originea de evreu, a criticat blocada instituita de Tel-Aviv în jurul Fâsiei Gaza. Cele doua cazuri, la care îndraznesc sa alatur acum si pozitia autorilor volumului „Quo vadis, România?“ sunt elocvente pentru întelegerea responsabilitatii fata de propriul stat.
Iesirea în arena publica a celor patru diplomati români trebuie salutata. Nu cred ca mai este un secret pentru cineva ca multi dintre politicienii nostri de azi sacrifica impardonabil interesele nationale. Cauzele sunt diferite, dar toate se înscriu în paradigma aviditatii de putere, lipsei de profesionalism si indiferentei fata de destinul propriului popor. Dupa 1990, acest gen de politicieni nu au rezistat glasului sirenelor din afara. Cei patru diplomati care si-au propus sa spuna adevarul sunt acum pensionari. Dar aceasta conditie nu trebuie supralicitata în manifestarea lor publica. Nu! Judecatorul lor de acum este acelasi pe care l-a avut si în timpul serviciului diplomatic activ: propria constiinta. Eliberati de constrângerile oficiale, acum pot ataca public erorile din politica României. Specialisti în dreptul international si cu o experienta directa în relatiile cu vecinii, ei îsi circumscriu aria analizelor cu precadere la problemele reglementarilor în chestiunile organizarii statului, cetateniei, tratamentul minoritatilor pornind de la legile nationale si de la reglementarile europene si internationale. Redau titlurile studiilor pentru a ne face o impresie generala despre problematica abordata. „Implicatiile generate de situatiile de dubla cetatenie în cazul României“ de dr. Ion M. Anghel, „Dreptul international si autonomia teritoriala“ de dr. Ioan V. Maxim, „Organizarea statelor si Dreptul international“ de dr. Ion Diaconu, „Nici Basarabia si nici Transilvania (Nem, nem soha!)“ de dr. Aurel Preda. Caracterul stiintific este sustinut de înglobarea în anexe a unor pasaje din tratatele internationale pertinente la materia abordata: Tratatul de Pace între Puterile aliate si Ungaria, Protocol si Declaratiuni din 4 iunie 1920 (Trianon), Tratatul de pace cu România (Paris, 10 februarie 1947), Tratatul de Pace între Ungaria si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, Rezolutia Parlamentului European privind revizuirea Constitutiei Ungariei, Tratatul de întelegere, colaborare si buna vecinatate dintre România si Republica Ungara. Dupa cum se vede, ponderea cea mai mare o au reglementarile care privesc relatiile cu Ungaria si tratamentul si conditia minoritatii maghiare din România. Nu este, însa, în intentia autorilor sa inflameze, ci sa puna lumina în abordarea relatiile actuale dintre cele doua state. Iar ponderea mare vine tocmai de la erorile, mai multe, mai mari si mai grave, care s-au produs pe acest segment de relatii cu vecinii. Nu este nici o tratare exclusivista a acestora, autorii aducând în discutie aspecte elocvente din politica Bucurestiului fata de Chisinau, Moscova, Kiev etc.
În sustinerea ideilor lor autorii argumenteaza pertinent si convingator ce este bine si ce este rau si evoca de fiecare data normele de drept international, practicile si cutumele din alte state. Totul pentru a pune lumina pe erorile de politica si pe sacrificarea, constienta sau nu, a unor interese de stat. Cartea vine la timp pentru ca în ultima vreme guvernantii nostri sunt preocupati sa modifice Constitutia, sa reorganizeze administrativ statul invocând reglementari internationale sau imperative europene. Fals. România nu are nevoie de schimbari care sa serveasca interese meschine de partid sau oculte din afara. Nimeni nu ne cere sa nu fim români pentru a deveni europeni. Ion Diaconu se întreaba: „Constituie agitatia din jurul reorganizarii tarii si a stergerii judetelor ca forme traditionale de organizare teritoriala un prilej de a formula pretentii, de a santaja si impune solutii daunatoare României?“. Întrebarea prilejuieste autorului recursul la o abordare juridica a experientelor istorice si social-politice care conduc la alegerea formei de organizare statala. Nu modificam din ratiuni politice conditia unei entitati statale, nu facem un stat federal sau confederal acolo unde istoria a determinat si a impus o organizare unitara. Abordarea juridica este de o acuratete remarcabila. Cât de bine stapânesc guvernantii si parlamentarii nostri reglementarile, normele dreptului international atunci când se aventureaza în adoptarea de legi pe terenul fundamental al constituirii si organizarii statului? Dar atunci când îsi propun ambitia de a modifica Constitutia? Dar atunci când asista buimaci sau vinovati de-a dreptul la pasii facuti pentru regionalizarea pe criterii etnice, daca nu chiar federalizarea tarii pe calea autonomiei? „În conformitate cu doctrina în aceasta materie, scrie dr. Ion Diaconu, trebuie subliniat, din capul locului, ca dreptul la autodeterminare – astfel cum acesta este consacrat în dreptul international –, este irelevant pentru diversele proiecte de autonomie. Este, generalmente, împartasita opinia, dupa cum se stie, ca titulare ale dreptului la autodeterminare sunt doar popoarele“ (pag. 11o). Pentru a înlatura orice suspiciune de parti pris, sa amintesc, în treacat, analiza situatiei din Spania. „În Spania, scrie dr. Ion Diaconu, unitatea s-a realizat prin mentinerea formatiunilor statale care au urmat regatelor spaniole; stabilirea republicii în 1931 a oferit posibilitatea unor autonomii regionale si culturale în provinciile cu o istorie, cultura si economie comuna. Catalonia a stabilit un asemenea statut, apoi Tara Bascilor si Galicia. Regimul franchist a reprimat toate cererile de autonomii; Constitutia spaniola din 1978 a recunoscut principiul autonomiei pentru toate regiunile, referindu-se în mod expres la patru regiuni: Catalonia, Tara Bascilor, Galicia si Andaluzia. Dupa 1983, toate cele 17 regiuni ale Spaniei au obtinut statutul de autonomie care nu este, deci, acordat pe baze etnice“ (pag. 121). Conventia europeana a autonomiei locale adoptata de Consiliul Europei în 1985 „defineste conceptul de autonomie ca incluzând dreptul si capacitatea efective ale colectivitatilor locale de a reglementa si gestiona în cadrul legii, sub propria lor responsabilitate si în beneficiul populatiei respective, o parte importanta a treburilor publice. În mod expres se prevad anume unitatile administrativ-teritoriale unde sunt alese organele acestor colectivitati. Nu se face nici o legatura între autonomia locala si existenta minoritatilor“ (pag. 120).
Dr. Ioan V. Maxim foloseste experienta dobândita în lunga sa cariera de functionar ONU si al Comisiei de conciliere si arbitraj a OSCE, pentru a trata problema, la fel de actuala pentru România, a autonomiei teritoriale. „Constitutia României proclama si garanteaza persoanelor apartinând minoritatilor nationale toate drepturile si libertatile fundamentale, precum si drepturile si libertatile specifice menite sa le asigure pastrarea si dezvoltarea identitatii lor“ (pag. 96). De doua decenii, prin organizatia sa politica UDMR, minoritatea maghiara se afla la guvernarea tarii conducând ministere si institutii centrale. Tratatul politic româno-ungar din 1996 a reprezentat actul de vointa al celor doua state iar relatiile cu Ungaria au intrat în normalitate. „În ciuda acestor importanti pasi înainte mai exista, totusi, cetateni români de origine maghiara care se arata mereu nemultumiti; se creeaza obstacole menite parca sa întretina aceasta stare. Avem în vedere, pe de o parte, unele masuri recente ale actualului guvern de la Budapesta care risca revigorarea tentatiei nationaliste si iredentiste (legile cetateniei, respectiv stabilirea datei de 4 iunie ca «zi a unitatii maghiare» în care se comemoreaza «nedreptatea istorica» din 4 iunie – semnarea Tratatului de la Trianon), iar pe de alta parte, eforturile si insistenta UDMR de a complica situatia prin propunerile sale la proiectul statutului minoritatilor nationale. Este vorba de înfiintarea unor autoritati paralele cu cele ale statului român si, anume, a unor consilii nationale autonome cu personalitate juridica si putere de decizie în domeniile culturii, educatiei si ale celor înrudite, delegarea de catre Parlament, Guvern sau alte organe ale administratiei publice locale a unor atributii în favoarea respectivelor comisii nationale de autonomie… Multe dintre prevederile acestui proiect se îndeparteaza în mod simtitor de textul Constitutiei (României, n.n.), cât si de prevederile Conventiei-cadru europene privind protectia minoritatilor nationale“. Autorul prezinta normele internationale, reglementarile europene si practicile din relatiile altor state care au minoritati pe teritoriul lor pentru a se vedea, fara dificultate, cât de departe a mers ambitia guvernantilor români de a demonstra ca România este un model în materie de minoritati. La lansarea cartii – evoc momentul pentru ca este semnificativ – dr. Ioan V. Maxim a povestit o istorioara din vremea când era la Geneva functionar la Subcomisia ONU pentru drepturile omului unde avea coleg – si-i devenise prieten – un jurist de la Budapesta. Acesta invoca obsedant modelul elvetian confederativ de organizare unde traiesc germani, francezi si italieni în pace. Asa este, a spus juristul român, dar ai vazut vreodata la un meci de fotbal între nationalele Elvetiei si Germaniei un german din Elvetia agitând steagul Germaniei? Elocvent, nu!
Dr. Ion M. Anghel examineaza implicatiile generate de legile adoptate de Budapesta pentru acordarea dublei cetatenii unor grupuri etnice masive aflate dincolo de granita statului ungar. Subiectul este de mare actualitate si, împreuna cu alte derive nationaliste si iredentiste, începe sa irite pâna si pe campionii tolerantei de la Strasburg si Bruxelles. Dr. Ion M. Anghel surprinde subtilitatile acestei legi care nu sunt de ignorat. „Acordarea cetateniei pe criterii etnice forteaza acordarea autonomiei teritoriale, presând din exterior asupra statelor vecine Ungariei; acordarea cetateniei pe criteriul etniei apare ca o actiune externa – sprijinita sau tolerata de comunitatea internationala – care, conjugata cu actiunea interna a minoritatii pentru regionalizare, împinge si usureaza o evolutie propice spre autonomia regionala; o anumita regionalizare poate tine locul de substitut al autonomiei teritoriale pe criterii etnice pentru ca, în substanta, este vorba de acelasi lucru si scopul poate sa fie atins pe aceasta cale (a se vedea pozitia UDMR în aceasta problema)“ (pag. 54). Interpretarea trebuie pusa în conexiune cu refuzul pâna în zilele noastre a recunoasterii de catre orice guvern sau regim politic ungar a Tratatului de la Trianon din 1920. Între altele, prin acesta era clarificata problema cetateniei minoritatilor din Imperiul austro-ungar, inclusiv a maghiarilor din România. Dar aceasta norma impusa prin Tratat este, ca si multe altele, ignorata de Budapesta cu obstinatie. „Dupa Primul Razboi Mondial, prin Tratatul de la Trianon din 1920 (art. 4), se recunoaste cetatenia româna oricarei persoane care facea parte din teritoriul transferat de la Austria si Ungaria“. Spiritul reglementarii îsi gaseste expresie particulara în Tratatul de la Craiova (1940) – anexa C, încheiat cu Bulgaria în conditiile de presiune impuse de puterile iredentiste României. Românii au obtinut, totusi, sa impuna o reglementare pornindu-se de la dreptul de optiune convenit la schimbul de populatie între România si Bulgaria si au reglementat aspectele decurgând din problema cetateniei; repatrierea, inclusiv pastrarea cetateniei, se putea face în principiu pe baza facultativa într-un termen de un an, dupa care cei ramasi în Cadrilater au devenit cetateni bulgari. În Conventia (semnata la Paris, 28 oct. 1920) dintre România si Imperiul Britanic, Franta, Italia si Japonia, referitoare la Basarabia, s-a prevazut acordarea în exclusivitate a cetateniei române pentru resortisantii din Basarabia (art. 4), dar în termen de doi ani acestia aveau facultatea de a opta pentru orice alta cetatenie“ (pag. 43). Ma opresc aici, pentru a reveni la reglementarile de la Trianon privind cetatenii unguri. Maghiarii din România au avut de ales, de „optat“. Maghiarii care au optat pentru cetatenia ungara si-au pastrat marile proprietati, dar, în urma reformei agrare si a exproprierilor, problema a ajuns în fata Tribunalului româno-ungar. „Decizia acestuia din 1927 a fost contestata de România care a sesizat Consiliul Societatii Natiunilor, ajungându-se la o reglementare pe cale diplomatica definitiva în urma acordurilor de la Paris (1930) prin constituirea unui fond agrar. Cetatenii unguri si-au primit drepturile toate. Atunci, este firesc sa ne întrebam la ce este de folos dubla cetatenie a maghiarilor din România?
Citind, nu m-a parasit uimirea sa constat ca ne afundam într-o „exceptie româneasca“ regretabila si de neînteles. Erorile sunt produse, în primul rând, din cauza intrusilor în politica, a amatorilor de putere, a veleitarilor cu un tocit, chiar disparut, sentiment ca apartin sau traiesc în interiorul unei natiuni, unui popor, unei tari. Exista cazuri când politicieni cu staif, intrati la guvernare au depasit, fara nici o justificare, respectul si datoria fata de statul pe care îl reprezinta, pe care le impune istoria. Marturisirea dr. Aurel Preda, negociatorul-sef al României al Tratatului cu Ucraina, 1997 privind interventia ministrului român de Externe din acel moment este cutremuratoare. Dupa batalii istovitoare, negocierile – aveau loc la Bucuresti! –, fusesera încheiate si era asteptat momentul prezentarii proiectului Tratatului autoritatilor celor doua state. Ministrul de Externe al României îsi face aparitia în sala de tratative. Delegatii nu apucasera sa se relaxeze iar aparitia ministrului i-a contrariat. Avea si de ce. Acesta „corecteaza textul Tratatului cu Ucraina spre a explicita faptul ca Insula Serpilor apartine Ucrainei…“ (pag.136). Este inutil sa mai spun ca delegatia ucraineana a sarbatorit toata noaptea cadoul neasteptat venit din parte ministrului. Era pe deplin multumita. Truda delegatiei române care se opusese includerii în Tratat a oricarei referiri care sa conduca la afectarea drepturilor istorice ale României asupra pamântului ei fusese, într-un minut, aruncata în aer! Eroarea nu este, întelegem de la dr. Aurel Preda, a unui neispravit. Ea va fi imediat acoperita politic în numele sacrificiilor pe care România trebuie sa le faca pentru integrarea în NATO. „Regimul Constantinescu pretindea, în urma valului de proteste care s-a produs dupa dezastrul de la Neptun (locul semnarii Tratatului cu Ucraina – n.n.), ca «România noua a dat un exemplu unic în lume prin felul în care trebuie sa priveasca spre viitor, abandonând trecutul (sic!)». A se vedea si „România libera“ din 3 iulie 1997. „Inutil sa spunem, continua autorul, ca nu am fost primiti în NATO decât mult mai târziu si pe alte considerente decât cele etalate fara demnitate si recunostinta fata de cei care facusera, cu sârg, România Mare“ („Quo vadis, România?“, pag. 135-136).
De ce au facut guvernantii români de dupa 1989 concesii dezastruoase, pe care nici un stat european nu le-a facut în timp de pace? Unii politicieni pretind ca aceasta era calea sigura a reintrarii noastre în Europa. Fals! Nimeni nu te respecta daca tu însuti nu te respecti. Dimpotriva! Interesul unora dintre guvernantii nostri, atunci când nu este vorba de tradare, a fost ca, prin concesii, sa-si consolideze pozitia politica. Condamnabil! Unde se face un rabat politic se produce un atentat la istorie.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 358