„Incoerenta ei îndeamna, totusi,
Pe-ascultatori sa-ncerce sa rezolve
Enigma asta“ (Hamlet, 4, 5)
Istoricul cazului
Publicat în 1973, volumul „Poem“1 (1973) ocupa un loc special între scrierile lui Mircea Ivanescu: este singurul gândit si construit unitar, asemenea unui roman, poemele fiind „capitole“2 care însceneaza o „actiune“ si linii de continuitate anecdotica împinse pâna acolo ca din când în când se fac rezumate recapitulative a ce s-a întâmplat anterior, ca într-un foileton radiofonic sau de ziar; si nu e vorba de un simplu roman, ci de unul politist, în care un cadavru îsi face aparitia undeva în primele capitole, iar firul misterului strabate de la un capat la altul desenul din covor.
Trimiterile la romanul politist sunt de altfel frecvente în literatura lui Mircea Ivanescu; la fel referirile la subgenuri precum romanul gotic, fantastic sau psihologic (fie în sensul ca un anume poem pretinde ca ar fi un astfel de text – roman gotic3 s.a., fie în sensul ca un roman neo-gotic oarecare – de pilda „Rebecca“ – este prezent în poem prin citari mai mult sau mai putin distorsionate).
Iata un astfel de text construit pe referinta literaturii politiste:
„Foarte multa vreme am vrut sa scriu un roman
politist – ajungea sa întâlnesc în vreo carte
o fraza despre zapada, despre fata care îsi întorcea
capul, si înfiorându-se, de la fereastra de unde
se vedea gradina în ploaie – si îmi spuneam
ca astfel de lucruri exista, ca moartea
exista mereu în vreunul din acele prea multe
fiinte din noi – si ca despre asta trebuie sa se faca
uneori o inscriptie – sa ramâna. Numai ca acum,
când unul din cei dinauntrul meu a fost gasit
pe palierul care întrerupe, dupa un colt hirsut,
scara de lemn – (si s-au împiedicat de el
ceilalti, când au auzit-o tipând),
acum, eu nu mai pot scrie ce a urmat – priveghiul –
si schimbarile încete ale fetelor celorlalti
strânsi acolo, în casa înzapezita. Probabil,
ca cel – pus de atunci într-o camera cu ferestrele larg
deschise, spre ninsoarea de afara – era însusi
povestitorul.“
„Înzapezitii“,
în „Alte poeme“ (1973)
Trebuie observate aici doua lucruri. În primul rând, traseul anamnetic pe care îl marturiseste poemul: o anumita imagine (zapada, o fata care priveste pe geam ploaia de afara) declanseaza în mintea poetului – eului proiect în poem – gândul mortii si, prin intermediul mortii, gândul unui roman politist. Este cel putin interesant; în romanul politist clasic, a la Agatha Christie, moartea este adesea invizibila, desi cadavrele nu lipsesc. Cadavrul este un declansator al actiunii în dublu sens: narativ (ofera detectivului prilejul sa intervina si, prin asta, face sa înceapa povestea) si instrumental (ofera, prin urmele criminalului pe care le conserva, acel fir al Ariadnei care duce catre scena finala, a explicatiei). În schimb, oroarea mortii nu este aproape niciodata expusa în romanele politiste ale doamnei Christie; cadavrul este un obiect decorativ, efect al unei „arte frumoase“, si nu unul intruziv, nu unul într-atât de agresiv încât sa poata tulbura siesta doamnelor care îi compun cu predilectie sfera cititorilor. Or, în poemul lui Mircea Ivanescu, romanul politist este asociat tocmai cu moartea! În al doilea rând, poemul valorifica trucul din „The Murder of Roger Ackroyd“ (1926). În romanul Agathei Christie criminalul se dovedea a fi naratorul însusi; Mircea Ivanescu face din narator însusi cadavrul, ceea ce iarasi muta perspectiva asupra mortii: rezolvarea – punctul culminant al literaturii de gen – ofera aici nu criminalul, ci cadavrul4.
Prezentarea cazului
„Poem“ este un volum radical în istoria poeziei postbelice, putând fi citat ca atare alaturi de ciclul „La Lilieci“ sau de ilizibila – simpla curiozitate monstruoasa – „Dacia Fëniks“. Caracterul oricum straniu si inovator, în datele poeziei românesti, al textelor publicate pâna atunci de Mircea Ivanescu este aproape conceptualizat în acest „Poem“ care se preface în roman politist, punctul de jos – nu? – al Prozei, daca nu chiar punctul din afara ei (Paraliteratura însasi). Totusi, spre deosebire de cele doua titluri citate, cartea lui Mircea Ivanescu a trecut ca si ignorata. Nici poetul nu a insistat asupra ei. În lungul interviu pe care i l-a conces lui Vasile Avram (v. „Interviu transfinit. Mircea Ivanescu raspunde la 286 de întrebari ale lui Vasile Avram“, Editura Ecclesia, Nicula, 2004) aminteste cartea ca pe o curiozitate mai curând esuata. Toate cele trei antologii de autor au lasat-o deoparte, ca si culegerea lui Matei Calinescu bazata pe ele. Oarecum firesc, s-ar zice, nimeni nu citeste „fragmente de roman“. Doar în volumul de „Poeme alese (1966-1989)“ editat de Al. Cistelecan la Aula, în 2003, sunt retinute câteva texte (mai precis treisprezece) din „Poem“.
Prezentarea crimei
Sa citim primul text/ capitol din „Poem“, numit „Preludiu“ (numerotarea frazelor îmi apartine):
„(1) Începutul – daca am crede ca se poate gasi vreodata
începutul unei întâmplari – ca se poate urca
de-a lungul bratelor de ape lente care încercuie
vreun timp, vreun loc sufletesc (asa cum, mult timp,
au cautat izvoarele Nilului – si nici
atunci
nu l-au gasit decât pe un batrân cu barba învalmasita
în jungla, si s-au multumit sa-i strânga doar mâna –
si despre izvoare nu s-a prea aflat cine stie
ce) – începutul, deci, ar fi ca o scena neutra
dintr-un roman modern – un roman cu prea multi
oameni care, la sfârsit de saptamâna,
pleaca din capitala sa stea o dupa-amiza
si înca o zi întreaga sub un aer înalt, si pe lânga
ierburi suflate de vânt. (2) Adica, într-o amiaza
cu soare mat, oprit printre nori, sa stai nemiscat
si vremea aluneca în jur – si vorbele sunt vatuite,
ca într-o camera prea mica, prea scunda, si ai vrea
sa spui, sa încerci sa explici – si se fac,
cuvintele, de scama – si se sfâsie – si pe urma chiar vezi
ca nici nu te asculta. (3) Timpul trece lunecator,
de o parte, de alta. (4) Si e ca si cum ai fi într-o carte
în care ai vrea sa stai o vreme, alaturi de niste fiinte
minunat de linistite, tacute, si nici macar
prea triste. (5) Numai ca orice carte
e o minciuna. (6) Vremea de aici, care-ti trece alaturi,
e altceva.“
Ce se observa aici? În primul rând, un autor care nu se grabeste sa fixeze datele preludiului – începutul întâmplarii si scena; mai mult, se grabeste sa nu o faca, deviind necontenit de la fluxul principal prin comparatii divagante. Dupa ce prima fraza (1) este dusa lent la bun sfârsit, furnizând, cu tot ocolul, o secventa de informatie („oameni care, la sfârsit de saptamâna … ierburi suflate de vânt“), a doua fraza, desi introdusa printr-un „adica“ al carui rol ar parea ca este explicativ-apozitional, asadar de continuator, deviaza de la „scena neutra dintr-un roman modern“ ce promitea sa se lege pentru a descrie senzatiile cuiva (ale unui cititor de astfel de romane? ale autorului? îi voi spune „autorul“) de-a lungul unei dupa-amieze lenese. S-a facut astfel trecerea de la dupa-amiaza personajelor la dupa-amiaza cuiva care îsi închipuie personajele de-a lungul unei reverii sau care are o reverie ale carei corespunderi ar fi personajele. A treia propozitie introduce o banalitate („timpul trece lunecator“), o banalitate care însa leaga mai bine cele doua spatii (al personajelor si al „autorului“) si care – anticipez aici – introduce una dintre temele volumului (timpul – fie nemiscat, fie dereglat, ducând la confuzia totala între trecut, prezent, viitor). Propozitiile a patra si a cincea derealizeaza spatiul personajelor ce paruse a se înfiripa din prima fraza, reducându-l la o „minciuna“ livresca; afirmatia „orice carte e o minciuna“ este una dintre expresiile cele mai caracteristice pentru literatura lui Mircea Ivanescu, putând fi regasita, într-o forma sau alta, mai peste tot. În fraza a sasea poate fi vazuta o prima cheie: cuvintele „vremea de aici“ descriu spatiul „autorului“, dar al „autorului“ în reverie: asadar spatiul încarcat nu de personajele unei carti („minciuna“), ci de similipersonajele pe care „autorul“ le viseaza sau si le aminteste pornind de la un crâmpei de carte. Întorcându-ne la prima fraza, observam ca introducerea personajelor a fost falsa; prezentarea lor a fost simulata printr-o comparatie („începutul (…) ar fi ca…“) în care, fiind dizolvata o alta lunga comparatie (aceea cu izvoarele Nilului), termenul de baza („începutul“) ajunge sa fie confundat cu termenul comparatiei („ca o scena neutra“). Începutul, asadar, este ca „o scena neutra…“, dar nu este „o scena neutra…“. De fapt, unicul început care ni se prezinta este „autorul“.
Poetica din „Preludiu“ este reluata si explicitata în textul al treilea al volumului, „Descrierea scenei“: „Lectura unui roman este – nu este asa? –/ doar un pretext. Citesti, si pe urma, deodata, te surprinzi nemiscat, cu cartea deschisa/ în fata – si stai – (dara ochiu-nchis afara/ înauntru se atinteste bubos/ pe o obsesie mai veche a ta)“. Conform acestei poetici, traseul poeziei lui Mircea Ivanescu ar putea fi descris astfel: cartile stârnesc amintirea, iar amintirea traieste din substanta din care sunt facute cartile (citite de Mircea Ivanescu); forma – uneori monstruoasa – pe care o iau amintirile nutrite în chipul cuvintelor si imaginilor din carti alcatuiesc literatura autorului. Daca forma este livresca, substanta amintirilor este personala. De aici acel nivel ezoteric al poesiilor lui Mircea Ivanescu pe care numai prieteni apropiati, prieteni-critici precum Matei Calinescu, îl pot strapunge. Lui Matei Calinescu i se datoreaza, bunaoara, cel mai profund exercitiu de lectura biografica a poemelor lui Mircea Ivanescu5, revelând ca în spatele unor „scene neutre“ si banale de poem se afla trauma fondatoare a mortii fratelui Emil6.
Prezentarea (pseudo)detectivului
Recapitulând, „Poem“ începe prin a pretinde ca înfatiseaza anumite întâmplari si scene; dar tot ce prezinta este un „autor“ ale carui gânduri fug mânate de imagini din carti. Cheia este comunicata de la început. Romanul politist începe anuntându-si rezolvarea. Tot ce urmeaza este un fals roman politist, în care cititorul, substituindu-se detectivului, încearca sa puna ordine în fluxul anecdotic ale carui parti, dincolo de unele continuitati sarjate ironic de autor, care ofera periodic rezumate, nu cadreaza, nu formeaza un fir inteligibil si chiar se contrazic7. Dar crima a fost rezolvata; cadavrul este chiar romanul politist, ucis din primul poem.
O singura întrebare ramâne de pus: cine plateste crima?
Prezentarea criminalului
În Poem revine în câteva rânduri refrenul „Si numele acestui tinut este iadul“ (întâlnit si în varianta „însa numele acestei tari este iadul“). Este un citat din primul capitol al romanului lui Malcolm Lowry „Under the Volcano“, desprins din scrisoarea neexpediata a Consulului pe care M. Laruelle o gaseste în exemplarul cu piese elisabetane (între care si „Faustus“-ul lui Cristopher Marlowe) pe care îl recupereaza de la Sr Bustamente: „No, my secrets are of the grave and must be kept. And this is how I sometimes think of myself, as a great explorer who has discovered some extraordinary land from which he can never return to give his knowledge to the world: but the name of this land is hell“ (subl. mea, M.I.) (în traducerea lui Florin Slapac: „Nu, secretele mele sunt ale mormântului si trebuie pastrate. Si în felul acesta ma gândesc uneori la mine însumi ca la un mare explorator care a descoperit un tarâm extraordinar, de unde nu se mai poate întoarce în veci spre a-si oferi cunostintele lumii: numai ca numele acestui tarâm este iadul“ – v. „Sub vulcan“, Editura Polirom, 2003, p. 50).
La rândul lor, frazele Consulului erau încarcate de intertextualitate8. Pe de o parte trimiteau la „Hamlet“9, la celebrul monolog al printului din actul al treilea, scena 1, în care se vorbeste despre „tarâmul nestiut/ De unde niciodata nu s-a-ntors/ vreun calator“10; si de asemenea la versurile lui Dante din „Divina Comedie“, „Infernul“, XXVII, 58-6611. Acestea din urma – de fapt doar versurile 61-66 – fusesera alese de T. S. Eliot ca motto al poemului „The Love Song of J. Alfred Prufrock“, care contine si referiri la printul Hamlet. „Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock“ a fost tradus de Mircea Ivanescu în antologia „Poezie americana contemporana“ din 1986; mai mult, ecouri din „Prufrock“ apar chiar în volumul „Poem“, în textul „Ce gândeste el în vremea aceasta“. E vorba de pasajul care prelucreaza, într-o scena de ceai, cliseul proustian al madlenei: „copilaria mea rasarind/ întreaga din gustul înecacios de pe acel cub mic alb,/ si ca pe o tipsie, capul cu buzele sarutate îndelung întins înspre ea“. Aceste rânduri pot fi comparate cu un pasaj foarte asemanator din „Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock“ al lui Eliot: „Si-ar trebui, când mi-am baut ceaiul cu prajiturelele fine,/ Sa am puterea sa împing lucrurile pâna la încheierea lor fireasca?/ Dar chiar daca am plâns si am tinut postul, am plâns si m-am rugat,/ Chiar daca mi-am vazut capul (care începe sa cheleasca) adus pe-un taler si purtat“. (Ar fi interesant de cercetat relatia si cu „Hérodiade“ a lui Mallarmé, nu doar din motivul evident al capului taiat ci si în contextul mai amplu al influentei poetului francez, „dramaturg ratat“12, asupra lui Mircea Ivanescu).
Toata aceasta densa tesatura intertextuala are ca motiv infernul: infernul lui Dante din care nu a scapat nimeni, infernul lui Hamlet, din care printul se teme ca a iesit spectrul spre a-l amagi si de a carui vesnicie se cutremura, infernul amintirilor lui Eliot, infernul alcoolic al Consulului. „Poem“ nu capteaza întâmplator toata aceasta rumoare – deja tesuta înainte de scrierea „Poem“-ului sau –; infernul este imaginea care-i descrie lumea „romanului politist“, care îi ofera liantul ontologic. E un infern plurisemantic. E, pe de o parte, un infern de recuzita, din repertoriul de gen al romanului gotic (un text poarta titlul nuvelei cu fantome a lui Henry James, „The Turn of the Screw“, si de altfel fantomele circula liber prin tot „Poem“-ul; alt text, „Lumina de bufnita“, face teoria umbrei pe urmele – si ele cu amprenta infernala-faustica – ale lui Adelbert von Chamisso din „Peter Schlemihl“). Dar si – iar acesta e sensul principal – un infern precum acela al Consulului, un infern al alcoolului în care poate fi citita si o punere în abis a legaturii dintre scriitorul Mircea Ivanescu si alcool, amplu documentata memorialistic13. De pilda, textul „We thank with brief thanksgiving“ ofera un alt citat din „Under the Volcano“, si anume rândurile care încheie romanul lui Lowry („¿ le gusta este jardin?/ ¿ que es suyo?/
¿ evite que sus hijos lo destruyan!“; în traducere literala: „Îti place gradina ta? Vegheaza ca fiii tai sa nu o distruga!“) în contrapunct ironic sau tragic cu gradina distrusa/ paradisul pierdut care fusese viata Consulului. Pe de alta parte, în „Poem“ se revine obsesiv la „zidul din fundul gradinii“, un „zid cu surpaturi“. Poemul „Demonism la amiaza“ vorbeste „o vreme de seceta/ prin care, ca sa treci, trebuie sa bei mult alcool/ foarte tare“; „Ce mai gândeste el într-o seara“, despre „o vreme ca a alcoolului“; în „Nemiscare“ apar, ca dintr-un delirium tremens, paienjeni: „si peste umeri simtind privirea locului acesta/ fixându-te – spiritul locului, asemenea unui câine/ de aer, sau a unui paianjen de iarba, risipind-se/ însa, deodata, în puzderii marunte de ochi14/ si nenumarate picioare subtire ce fug sa se ascunda“.
Criminalul este „autorul“, autorul, Mircea Ivanescu. Infernurile prin care rataceste în „Poem“ sunt forma lui de ispasire. n
Eseul de mai sus a aparut în volumul
Al Cistelecan (editor), „Mircea Ivanescu 80“, Editura Paralela 45, Pitesti, 2011
Note:
1. Mircea Ivanescu, „Poem“, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1973, 136 pag.
2. Ma refer la volumele avându-l unic autor pe Mircea Ivanescu, întrucât „Amintiri“ (1973) ori „Limitele puterii sau Mituirea martorilor: un roman rusesc“ (1994), ce pot fi citate în calitate de concepte similare, au fost scrise în colaborare cu Leonid Dimov si respectiv Iustin Panta.
3. Procedeul nu este neobisnuit în poezia anglo-saxona; amintesc doar poemul lui John Asbery „A Long Novel“, totalizând 24 de versuri; a fost publicat în volumul „Some Trees“, 1956. Ashbery va trece totusi si prin experienta unui roman adevarat, „A Nest of Ninnies“ (1969) – în colaborare cu James Schuyler.
Tot la Ashbery pot fi inventariate „sonete“ care nu pastreaza nimic in formalizarea canonica a sonetului: astfel de cazuri nu sunt nefamiliare cititorilor lui Mircea Ivanescu.
4. Trucul va fi reluat în poemul „încercarea de a ajunge la ea chiar e un roman politist“, din volumul „alte poeme noua“ (1986), în care Mircea Ivanescu îsi împrumuta trasaturile, bonom-autoironic, cadavrului dintr-un alt „roman politist“:
„si deci privind-o ca pe o închipuire – amintirea unei nostalgii de demult,
când îti spuneai ca ai sa scrii odata o carte despre o seara
de toamna, când stau cu totii în fata caminului si deodata,
abia târziu îsi dau seama ca unul din ei, cel cu ochelari si cu mâinile
boante, stângace – si care îsi construia fraze lungi, fara, e drept,
sa si le duca întotdeauna pâna la capat – ca acela lipseste –
si se întreaba uimiti daca a plecat fara sa-si ia ramas bun -“.
5. Matei Calinescu, „Poezia lui Mircea Ivanescu“, prefata a volumului „versuri poeme poesii: altele aceleasi vechi noua“, antologie si prefata de Matei Calinescu, Editura Polirom, 2003
6. Însasi forma necanonica pe care a luat-o de la început literatura lui Mircea Ivanescu a fost o forma de ascundere a literaturii sub text. V. Doina Ioanid, Un Cristian, Cezar Gheorghe, „“Nu stiam niciodata ce se va produce în poezie“. Interviu cu Mircea Ivanescu“, în „Observator cultural“, nr. 517, 2010: „sEmil Ivanescut a murit foarte tânar si în împrejurari mai speciale, si astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronuntata, o aversiune fata de cariera de scriitor. Adica echivalau producerea de literatura cu un rau nenecesar si în orice caz foarte nociv, malign. Si, din cauza asta, multa vreme nu se punea problema ca eu sau altcineva din jurul meu sa scrie“.
7. Chiar afirmarea de catre autor a faptului ca se contrazice este introdusa în text, printr-o greseala de tipar. Un vers din poemul „Coral“ suna astfel: „sa cântam înmiit/ o palidonie (subl mea, M.I.), cu multe disonante, si tulburi/ pentru absenta ei“. De fapt, cuvântul palidonie nu exista, el disimulând o palinodie – cf. DEX, „opera literara sau discurs în care autorul retracteaza cele spuse anterior“.
8. Ca de altfel întreg romanul lui Lowry, o veritabila Cabala de încifrari si intertext. Desi citatele din Dante si Shakespeare sunt usor de recunoscut, fiind „uzate“, pentru referintele mai obscure din „Under the Volcano“ poate fi consultata compilatia online Under the Volcano. A hypertextual companion (http://www.otago.ac.nz/english/lowry/index.html), care sintetizeaza enorma literatura exegetica.
9. În legatura cu personajul lui Shakespeare, Radu Vancu a vorbit chiar de un „efect Hamlet“ „al eternei tergiversari“: „Ca si printul danez, eul liric din poemele ivanesciene amâna în indefinit realizarea planurilor“ (v. Radu Vancu, „Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute“, Editura Vinea, 2007; este vorba de unica monografie dedicata pâna în prezent poetului – pe cât de excelenta, pe atât de greu truvabila…).
10. William Shakespeare, „Opere II. Hamlet“, traducere de Violeta Popa si George Volceanov, prefata de Nicoleta Cinpoes si George Volceanov, note de George Volceanov, Editura Paralela 45, 2010, p. 402. Mottoul pus în fata acestui eseu este preluat din aceeasi traducere.
11. „În propriu-i mod bolborosi nitel/ ast foc, batând încolo-ntâi si-ncoace/ lungitu-i vârf, si-ast glas a scos din el:/ – „De-as crede eu ca-ndrept aceasta voace/ spre-un viu ce se va-ntoarce-n lume-acasa,/ ast vârf zbatut ar înceta sa joace./ Dar cum nu pot de-aici nicicând sa iasa/ fiinte vii, de-i drept ce-aud, sa-ti spui,/ si-apoi ca-i fi infam putin îmi pasa.“„ (trad. George Cosbuc).
12. Pentru o analiza si bibliografie ale „Irodiadei“, precum si pentru paternitatea descrierii lui Mallarmé ca „dramaturg ratat“, v. glosele lui Serban Foarta din Stéphane Mallarmé, „Album de versuri“, editie bilingva, – revazuta si adaugita, traducere, prefata, glose si iconografie de Serban Foarta, Editura Art, 2010, p. 253-260. Pentru analiza a raporturilor lui Mircea Ivanescu cu Mallarmé, v. Matei Calinescu, „Poezia lui Mircea Ivanescu“, ed. cit.
13. V. acelasi „Interviu transfinit“, interviul citat din „Observator cultural“ sau paginile dedicate lui Mircea Ivanescu de Virgil Nemoianu, Matei Calinescu s.a.
14. Aici, în „puzderii marunte de ochi“, ar putea fi vazuta o parafraza la „monstrul facut din ochi“ („a monster made of eyes“) al lui Chesterton , din poemul „A Second Childhood“; asa cum în acel „caetera deserunt“ (sic!) („restul lipseste“) care încheie poemul „Circumspectii“, poate fi vazut un citat mascat din „Hamlet“: restul lipseste, restul e tacere.