Povestea bine-cunoscută a unei păpuşi de lemn care ajunge la un moment dat să fie transformată într-un copil în carne şi oase nu a beneficiat până acum de o interpretare totuşi uzitată de hermeneutica psihanalitică, a cărei premisă teoretică este aceea că, de multe ori, conţinuturile manifeste sunt exprimări opuse, contradictorii ale unor conţinuturi latente. Descifrată cu o asemenea cheie interpretativă, povestea lui Pinocchio poate dezvălui o semnificaţie mult mai amplă, putând deveni şi ea, alături de altele, o poveste a omului, o poveste despre om.
Cititã pe dos, Pinocchio este povestea unui copil în carne şi oase, viu şi plin de viaţă, care se transformă încetul cu încetul într-o marionetă, ajungând în cele din urmă o imensă păpuşă de lemn, incapabilă să se mişte singură, trasă de sfori, jucând printre alte păpuşi un rol penibil în circul ambulant al lumii. Ori de câte ori vă simţiţi puţin mai înlemniţi, mai greoi, mai dependenţi de o situaţie, de o slujbă, de ceilalţi, de atâtea ori să vă gândiţi că Pinocchio stă să apară din carnea voastră. Transformarea este atât de lentă, încât poate trece nesesizată: târăşti un picior, mâna ţi-e mai grea, ochii îţi seacă de lacrimi, rămâi tot mai mult aţintit fără ţintă, începi să te repeţi din ce în ce mai des, nu mai provoci surprize nimănui şi nici măcar pe tine însuţi nu mai reuşeşti să te iei prin surprindere. Visezi din ce în ce mai puţin, gândurile sunt tot mai rare, cuvintele se împuţinează încercând să-ţi pecetluiască buzele cu tăcere. Figura ta începe să poarte o grimasă îngheţată, mai întâi o pojghiţă trecătoare, apoi tot mai mult o mască. O mască ce nu mai ascunde nici un chip, o mască în sine. Se instalează ceea ce putem numi rigor vitae, rigiditatea cadaverică din timpul vieţii. Constaţi că nu mai ştii să mergi de unul singur, fără să fii purtat de alţii. Fără sfori sigur ai cădea, fără sfori te-ai prăbuşi… Preferi căile bătătorite, lucrurile ştiute, cele deja trăite, deja încercate. Fluiditatea şi dinamismul îţi repugnă, înlemneşti de la un capăt la altul, iar cel mai mare coşmar este acela în care o zână te-ar ameninţa că, dacă nu eşti cuminte, ţi-ar reda din nou viaţa, te-ar face din nou copil, iarãşi un om nou.
Iubesc acei oameni care au reuşit, printr-un efort constant şi vigilent, să se opună tendinţei de anchilozare, de sclerozare, atât de încurajate de societate, aceia care, cu orice risc, şi-au apărat şi menţinut sufletul lor de carne fără să-l vândă pe un suflet mecanic, automat, poate mai rezistent, poate mai exact, poate mai corect, dar un suflet fără suflare… Un om trecut de treizeci de ani care nu a devenit un Pinocchio, o păpuşă cu sfori şi cu proptele, un om care încă se creează pe el însuşi este un spectacol în care viaţa se celebrează pe sine însăşi. E aici un eroism al devenirii de la care imensa majoritate a oamenilor dezertează în laşa încremenire a păpuşilor de lemn.