Constantin Abaluta, Bazooka girl, Bucuresti, Casa de Editura Max Blecher, 2012, 74 p.
Prezenta persistenta a lui Constantin Abaluta în peisajul literar românesc este cel putin curioasa. Nu numai ca este unul din cei mai consecventi poeti ai ultimilor cincizeci de ani, dar în 2012 reuseste sa publice nu mai putin de doua carti de poezie. Suspiciosii (printre care, trebuie sa recunosc, m-am aflat si eu initial) se vor întreba daca nu cumva cantitatea colosala de volume pe care o ofera constant poetul începând cu debutul din 1964 începe sa domine acuratetea discursului poetic. Alaturi de „Nu eu dar nici altcineva“ (Charmides, 2012), volumul „Bazooka Girl“ este însa o dovada clara a faptului ca poezia-amfibian (atât pentru vechime, cât si pentru racordarile generationiste) a lui Constantin Abaluta îsi poate oricând muta motivele pe domenii actuale.
De fapt, ceea ce mira cel mai mult la Abaluta este lipsa unei rigiditati specifice generatiei poetice din care face parte. Nu atât schimbarea motivelor si a formelor poetice deranjeaza, se pare, pe saizecisti, cât credinta oarba în securitatea limbajului si a formulelor de constructie. Este adevarat si ca Abaluta a lucrat mai mereu cu experimentul – ceea ce îi si reprosa Marin Mincu, considerând-i poezia drept „confectionarea unor conglomerate de materiale verbale, abandonate liber în conformitate cu metoda «delle parole in libertad» a lui Marinetti“, metoda care nu mai poate functiona eficient – însa tocmai datorita acestei libertati pe care si-o aroga poetul, poezia lui este mai mereu lipsita de canoane obositoare sau de vreo alta specificitate în afara improvizatiei pe notele detaliilor esentiale. La fel de adevarat este si faptul ca, dincolo de usurinta de a-l recunoaste din prima pe Constantin Abaluta prin stilul propriu, este foarte grea, daca nu imposibila o eventuala încadrare generationista. Desi debuteaza în anii ’60, el apartine ca structura mai mult de saptezecisti, însa nu îi sunt straine formulele nouazecismului românesc – pe care si-l însuseste manifest si deschis prin filonul himerist – si, iata, în ultima vreme, cele ale douamiismului. De la inventarieri nesfârsite, treceri în avalansa de la banal la absurd, înca prin intermediul constructiilor „cu pretentii vizionare“ (Marin Mincu), Abaluta trece la câteva povesti ancorate în realitatile sfidatoare (politici guvernamentale, paradoxuri sociale, reactii institutionale) ce e drept, într-un ermetism mistic greu de procesat.
Chiar debutul volumului „Bazooka Girl“ este o încercare de umanizare brutala a revolutiei, prezentând elementele cele mai anti-eroice ale ei, un fel de manifest Soutine suprarealist. Ceea ce deranjeaza înca este lipsa de poeticitate a celor câtorva momente de tensiune a aglomerarii. Nu atât de eficiente se arata aici alaturarile dintre manifestul social („aici e gazda somerul fara adapost/ ce doarme învelit în steag“, „daca ai vazut oameni însângerati mai poti gândi logic?“) si insertiile de absurd comportamental, de la orbi la motivele simpliste ale urmelor verzi (pe care se bazeaza mai mereu poemele lui Abaluta, alt laitmotiv fiind cel al sapunului scrijelit sau cel al „spreiului“). Aceste tentative de a oferi o anumita aura mistica oricarui „nimic simbolic“ sunt înca reminiscente ale curentelor literare deja epuizate si nu mai pot functiona decât ca mici tentative de poeticitate. Dincolo de aceste aspecte, capacitatea lui Abaluta de a-si asuma pozitii politice nonconformiste si chiar de a lua „la misto“ elemente concrete ale vietii politice românesti în interiorul unui discurs cât se poate de sobru este cu adevarat un act din liga „tinerilor mâniosi“ (Alex Goldis): „Câini, urme verzi, partide, guvern,/ lumânari, gogorite tricolore,/ aliniati la Europa, democratia salivei,/ siruri de someri, javre muscând/ nu ne jigniti cu ser antirabic,/ fard si fatalitate, beciuri comunitare/ economat, muscaturi liber consimtite,/ sperieturi mortale cardiacilor/ copii pusi pe fuga, gropi verzi,/ zaruri, caninii câinesti,/ lor le-a spus presedintele «Sa traiti bine!»“.
Ciclul „Bazooka Girl“ este însa mai mult o desfasurare a intrigilor interne, predominant erotice, dar si continuarea desfasurarii în surdina a fondului revolutionar: „dimineata când apare bazooka la poarta sa respire/ mirosul ei cucereste toata strada/ e un miros tridimensional/ ca un montagne-russe/ te ia de cap si te întoarce în toate pozitiile/ si nu mai poti sa spui niciun cuvânt“. Astfel, odata cu intrarea în scena a „amantei perfecte“, alaturi de care se poate muri fara regret „ca un soldat irakian cu explozibilul în brate“, apar noi tensiuni conceptuale, antrenând o poezie mult mai bine temperata compozitional. Motivul esential este imposibilitatea inserarii elementelor suprarealiste în discursul autobiografic. Astfel, scapata de capcanele misticii inutile si a alaturarilor nefericite, poezia lui Abaluta ramâne una a autenticului si a intensitatii acestuia: „o înfratire generala post-mortem si asta/ îmi dadea chef sa mai traiesc o vreme/ lânga salcâmul frânt de furtuna/ în copilaria cu miros de gaz si dusumele putrede/ când am bagat mâna între picioarele anicai/ fetita vecinului care a lacrimat/ mi-a dat un sut/ si m-a mâzgâlit cu creta pe haina/ acum nu am decât refugiul trotuarelor întunecate/ din acest oras si saliva/ îmi colcaie în beregata ca o delicatesa/ pregatita pentru fata indolenta a trecatorilor/ astia care-au facut revolutia furata/ si golul dintr-un zid omoara iar si iar/ creiere cât de apropiate/ ochi cât de departati“.
Singurul pericol mai ramâne în astfel de momente (unde revenirea la o „poezie a banalului“ devine regula) cantitatea mare de imagini si momente care scapa categoric primei lecturi. Nu e de ajuns o simpla „plimbare“ prin poemele lui Abaluta pentru a surprinde elementele cheie ale atmosferei specifice. Nu numai ca, alaturi de elogiile erotice, pot fi descoperite aici noi zone de revitalizare a firescului, dar descrierile capata alura unor momente desprinse din cele mai noi forme poetice transatlantice: „respir fara sa fiu pedepsit/ copacii din fata blocului nu-mi inspira încredere/ doar mi-e mila de ei/ ca nu cresc mai mult ca sa-mi justifice/ umbra ploioasa din odaie/ sa ma ajute sa nu ma tacanesc de-a binelea“, „realitatea e ca masina de spalat/ nu stoarce bine si îmbrac camasi ude/ ma junghie oasele dar îmi spun/ ca ma voi încalzi în tramvai între ceilalti oameni/ oricum la salvare tanti milena/ îmi face un ceai si ziua/ trece nici mai rea nici mai însemnata/ decât celelalte“. Revenirea la „bazooka girl“ devine singurul liant pentru orice forma de mistica, lasând loc realitatilor pe cât de „obraznice“, pe atât de lipsite de vreo masca inutila: „cu unghia/ pe-o bucata de sapun de rufe/ am desenat-o pe bazooka girl/ o silueta grasa cu picioare cracanate/ si-n fiecare duminica/ atunci când fac baie/ ma frec cu sapunul pâna jubilez/ filamentul spermei se-ntinde fosforescent/ în apa calduta si cada pare un bec urias/ si trupul meu adoarme în lumina blânda“, „si mi se face frig si-as da cu pumnii/ sa sparg si sa darâm ghereta asta de sticla/ în care m-au vârât/ ca-ntr-o camasa de forta“.
Presimt ca Abaluta nu îsi termina „afacerile“ literare odata cu lansarea ultimelor doua volume, din nou, surprinzator de bine racordate actualitatilor intra si trans-literare. Daca scepticii vor privi „Bazooka Girl“ mai mult ca pe o încercare disperata a lui Constantin Abaluta de a „ramâne la suprafata“, entuziastii vor primi bucurosi descrierea mult mai apropiata de adevar a Norei Iuga, facuta pentru „Grafferul din lift“: „revolta în pumnii înclestati si tacere grea între rânduri“.