Jumatate interviuri, jumatate confesiuni si micro-eseuri, „Revelatii“-le lui Adrian Popescu (Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2001) sunt reductibile la ceea ce spune subtitlul: „Cuvinte despre poezie“. Fireste ca unele cuvinte sunt despre poet, iar altele despre literatura mai in general, ba chiar unele (putine) despre societatea româna si starea ei morala, dar cartea poate fi luata, fara mari sacrificii de cuprins, drept o poetica explicitata. Selectia de interviuri merge din 1983 pâna-n 2000 (era, deci, la zi in momentul aparitiei) si e, in parte, redundanta, dar asta mai degraba din cauza intrebarilor, cam aceleasi la toata lumea. Din partea lui, poetul se straduieste sa nu se repete ori macar sa nuanteze, dar in intregul ei cartea declama acelasi crez poetic de esenta crestina, recitat deopotriva cu tarie si smerenie. Taria e a convingerii, a credintei in fundamente, smerenia e a dictiunii, a omului – acelasi sfios in fata a toate, inclusiv a intrebarilor. Unitatea de crez si actiune poetica nici nu mai trebuie subliniata la Adrian Popescu, intrucât ea este mai mult decât evidenta, e axiomatica: nu exista nici o fisura intre conceptul poetic si textul poetic. Adrian e poetul laudelor, al beatificarilor de umile, un franciscan in civil care percepe tusa divina in orice detaliu al realului si imnifica mireasma divina din orice lucru. Rostul poetului, dupa cum ii spune el lui Leo Butnaru, e acela de a pune „in evidenta“ „textura“ mirabila si divina a lumii.
Aceasta poetica de evidentiere a mirabilitatii functioneaza chiar de la inceput, cu toate ca poetul inca nu stia ca e unul crestin; sau, ma rog, nu un crestin definitiv si definit, ci mai degraba unul inocent, practicant din structura, nu din datorie. Cel putin asa se incrimineaza el, vorbind despre „o perioada /…/ de ratacire, de indiferenta religioasa“, pe care a curmat-o printr-o „criza de constiinta“ in pragul vârstei de 32 de ani (prag precristic, desigur, greu de trecut), când si-a dat seama, acut, „ca viata de om ratacit“ ii stârnea „tot mai mult nostalgia unei vieti autentic crestine“. „Somatia“ aceasta „religioasa“, „de intoarcere la mine insumi“, nu face insa, in planul poeziei, decât sa adauge o linie explicita religiozitatii implicite de pâna atunci. O stie bine si poetul, recunoscator ca „a pornit“ „cu o anumita stare de gratie“, ca „a primit niste daruri nemeritate“. Cultul si cultivarea acestor „daruri“ sunt, de fapt, poezia sa, indiferent de câta articulare a capatat credinta sau de cât de spontan si structural se manifesta ea in perioada de „ratacire“. (Problema, in asemenea ecuatii ce implica un salt in limpezire, e ca spontaneitatea si genuitatea sentimentului sa nu fie afectate de doctrina iar religiozitatea viziunii sa nu decurga din catehism). Atitudinea era, in fond, aceeasi, cu si fara dogma. Ea era in intregime pre-simtita in „Umbria“, unde, in comuniune anticipata cu Jacopone da Todi si Francesco d’Assisi, „terestrul devenea – si la el – purtatorul unor semnificatii spirituale“ iar „omul era asezat ca fiinta mediatoare intre teluric si astral“. Reveria „Umbriei“ e un reportaj de armonice si de armonii melancolizate, dar sentimentul decisiv este cel al cooperarii armonioase dintre poet, lucruri si cuvinte (o stare, asadar, de binecuvântare, de sens care circula plenar in toate directiile). Adrian nu acuza limbajul de inconsistenta, ba nici macar de insuficienta; „cuvintele – zice el – imi ajung, ma reprezinta indestul, nu simt un dezacord intre limbaj si starile de suflet complicate“. Aceasta solicitudine a limbajului sau aceasta capacitate a sa de a satura reprezentarea/proiectia de sine se datoreaza, fireste, faptului ca el e intotdeauna plin de sens (ca si lumea, de altfel) si participa la visul tuturor poetilor: „visul integrarii armonioase in ordinea ascunsa a lumii“. Cum misia poetilor e „sa exercite“ „nobila arta a reconectarii la Unitatea Primordiala a Cuvântului“ (misie, deci, de calauza in spiritualizare, de cristificare sub comanda „ca toti sa fie una“), limbajul care li s-a daruit nu poate fi unul vanificat, ci unul eficace. Nici poezia, prin consecinta, nu se poate pierde in gratuitati si jocuri, intrucât trebuie sa-si respecte responsabilitatea (care, oricât de ignorata in lumea de azi, e una esentiala, intrucât poetul – si el – e un curator al omului. Ba ea e cu atât mai acuta cu cât omenirea sta sa moara de buna-voie: „nu stiu daca omul postistoric nu e deja o imagine a euthanasiei colective, un om al umbrelor traind printre umbre“; e limpede ca poezia nu-l poate lasa in starea asta). De aceea Adrian refuza „poezia ca joc“ (sau, ma rog, se bucura ca aceasta „incepe sa-si piarda din prestigiu“), opunându-i „poezia ca stare de sarbatoare, ca spatiu privilegiat unde freamatul inefabilului si ordinea eterna /…/ intersecteaza trairea comunitara, elogiul lumii si al intelesului sau profund, comunicarea luminata de bucuria renasterii sufletesti“.
Nici tragicul nu intra in misiunea crestineasca a poeziei, intrucât un bun crestin „refuza lipsa sensului“: „De vreme ce avem un Mântuitor /…/ nu trebuie sa disperam, nu suntem sfâsiati de alegeri contrarii, egal indreptatite, ca in tragicele situatii precrestine“. Tragicul e un ethos entropic, care duce la dizolvarea fiintei, scotând-o de sub „semnul datoriei morale (morala presupune posibilitatea unui dialog divin si uman)“ si punând-o „sub cel al esecului perpetuu si inevitabil“. Fireste, nu acesta e proiectul divin; si nici cel poetic, obligat – prin gratie – sa-l urmeze pe cel dintâi. (Adrian zice ca „a ocolit“ tragicul oarecum cu buna stiinta, ceea ce ar duce la ideea unei optiuni premeditate ori macar reflectate; e insa mai degraba o optiune „structurala“, din profunzimea de dincolo de norme si conceptii; poetul s-a nascut fericit, cu inaderenta structurala la tragisme). Asta nu exclude insa suferinta, durerea, vazute insa de poet, dupa codul crestin, ca „probe“ si experiente pregatitoare, deci in perspectiva unui sens purificator ori salvator. Nici poetul, nici omul nu trebuie sa dispere, intrucât asistenta divina e asigurata permanent: „Dumnezeu intotdeauna ne sopteste, ne spune cu glas tare, ne imbrânceste uneori, dar este prezent“. Semnele, vazute si nevazute, ale acestei prezente sunt repertoriul adevarat al poetului, un hermeneut al Prezentei. Nu-i de mirare ca Adrian e un „medieval“: „am simtul mirabilului natural, concep asemeni medievalilor lumea drept o Carte deschisa“. Poetul e, prin urmare, un bun cititor de sacre in cotidian (iar Adrian e si literalmente bun cititor când e vorba de poezie; dar cum totul e pentru el o carte/Carte, nu-i de mirare ca, dupa cum zice, „am mai mult o mentalitate de cititor decât de autor“; daca lectura sacrelor ascunse e treaba poetului, devine ca orice autor nu e decât un cititor), e turnesolul care releva substanta divina a lumii, care expune dimensiunea ei de miracol: „Miracolul e chiar in banal, se travesteste in cotidian. Cred ca ne-ar orbi, definitiv, aparând in stralucirea Sa pura, fara lentila protectoare a aparentei intâmplari sau a scandalului logic“. Daca prezenta divina se „travesteste“, devine ca poetul trebuie s-o demaste, s-o dezvaluie, s-o traduca profanilor. Nu poate face asta, fireste, fara un simt special al miracolului, fara un cod miracolistic. Acest cod e gratia daruita poetului, o vedere cu acces subit la minuni si la semne, menita „a degaja sacrul din profan /…/, a ghici mastile, chipurile, oglinda, semnele si circumstantele in care intâiul acesta se travesteste, se ascunde si se dezvaluie in acelasi timp“. Practic, poetul nu imagineaza, nu fantazeaza, nu inventeaza; el doar traduce, face o inefabila hermeneutica. Translatorul divin si hermeneutul de sacre din cotidian se simt, insa, macar uneori, când gratia ii copleseste, instrumente in mâna Domnului, creioane cu care acesta se descrie: „Nu stiu altii cum sunt, dar eu, in fiecare an, de Paste, ma simt un creion nou, abia ascutit de mâna Creatorului. /…/ Ne slefuieste prin durere si ne da tarie si subtilitate, ca unui vârf de ac“. E un fel de a spune ca inspiratia divina inca circula si ca duhul sufla si acum prin poeti. De altfel, Adrian se straduie sa reabiliteze „inspiratia“ si-i pare tare rau ca unele concepte s-au perimat, desi ele, in realitate, continua sa functioneze. Dac-ar fi dupa el, multe din cele „traditionale“, ajunse desuete, ar trebui refunctionalizate. in orice caz, desi face eforturi pentru a simpatiza postmodernismul (ori macar pe postmodernisti), etica acestuia ii e cam nesuferita si deseori o afuriseste (cu blândete, totusi).
Poetica lui vine din si merge spre credinta, cu dialectica unui revelator; acesta fiind circuitul poeziei, comandamentele care o dirijeaza nu pot fi slabite iar devotiunea pe care o slujeste nu poate fi relativizata. Si nici misiunea poetului – bagatelizata; doar ignorata.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 340