Sari la conținut
Autor: GEORGE NEAGOE
Apărut în nr. 254

Rescriind si recitind

    Nicolae Manolescu, Viata si carti. Amintirile unui cititor de cursa lunga, Pitesti, Editura Paralela 45, 2009, 424 p.


    Inca din preajma lansarii „Istoriei critice…“, Nicolae Manolescu promitea o carte de memorii. Am asteptat-o cu o curiozitate entuziasta. Acum, dupa ce am terminat maratonul literar si uman din „Viata si carti. Amintirile unui cititor de cursa lunga“, imi dau seama ca am parcurs un volum aproape fara cusur. Scriitura captivanta se regaseste in fiecare pagina. Frazele scurte, taiate cu precizia mesterului care finiseaza rafturile unei biblioteci pâna la detaliul insesizabil, impun ritmul alert al lecturii. Anecdotica anuleaza orice posibilitate ca traseul sa devina obositor. Iar autoironia reprezinta marca incontestabila a intelepciunii.

    Criticul are vocatia discernerii faptelor. Prin urmare, el isi clarifica, rememorând, raportul in care s-au aflat, in propria viata, doua dintre standardele culturii: „Despre nevoia de a citi a adolescentului, am scris «Cititul si scrisul». Intâmplarea recenta spredarea manuscrisului «Istoriei critice» la editura, n.m.t mi-a dezvaluit pe aceea de a scrie a adultului. Veti citi despre ea in «Scrisul si cititul». Biografia mea intelectuala se construieste, toata, in functie de aceasta simetrie“ (p. 181).
    Lecturi fidele
    Referitor la prima parte a cartii, intitulata „Cititul si scrisul“, tiparita separat in 2002, trebuie remarcat ca, desi Nicolae Manolescu se straduieste sa se intoarca la bucuria pierduta a lecturii, el ajunge, de fapt, la placerea viguroasa a scrisului. Imaginile despre cea dintâi carte traversata cu privirea si cu gândul sunt nesigure, cetoase. In schimb, autorul „Temelor“ precizeaza: „Am devenit constient de mine scriind. Mai ales ca nu stiu cum si când am invatat literele. s…t M-am pomenit citind, asa cum m-am pomenit jucându-ma: inainte de a fi eu insumi.// Cu scrisul e, evident, altceva. Stiu destul de exact când am inceput sa scriu. Prin clasa a treia sau a patra primara am compus o poezie din care imi amintesc doar doua versuri s…t“ (p. 32). Episodul care l-a impulsionat pe elevul Manolescu sa compuna un text despre „frumusetea plaiurilor natale“, relatat cu un amestec de umor, duiosie si durere inabusita, e unul dintre cele mai tulburatoare din carte. Scriitorul foloseste impecabil mecanismul anticlimaxului. Atras catre un vârf al râsului inocent si intelegator, lectorul cade in prapastia disperarii. Devenit pionier, copilul are un moment de gratitudine inconstienta: „Dupa asta am scris poezia cu pricina, de unde se vede ca scapasem de microb“ (p. 33). In continuare, naratorul ironizeaza solemnitatea tâmpa din timpul ceremoniilor in cinstea tarii vecine si surori si a Revolutiei din 1917: „Mai mult: la mitingul ritual de 7 Noiembrie, am deschis defilarea scolilor din oras, flancat de doi stegari care ma depaseau binisor in inaltime si tinând eu in mâna un sul de carton pe care era scrisa cu litere de-o schioapa poezia. O citisem inainte de la tribuna. N-a lipsit mult pâna sa devin poet oficial. Arestarea parintilor mei, nu dupa mult timp, m-a aruncat in opozitie, unde am ramas pâna astazi“ (ibidem).
    Din punct de vedere literar, cel mai fin lucru al acestei sectiuni initiale consta in prezenta a doi naratori. Unul matur si nostalgic, cautându-si, in cartile cu viziune optimista, o (im)probabila seninatate a copilariei. Dar dezamagirea il cuprinde pe barbatul constient de toate ororile regimului comunist: „Aveam, s-ar parea, in adolescenta, nevoie de acest umanism un pic naiv, ca acela pe care s-a cladit societatea burgheza, de valorile lui sigure, bazate pe bunatatea omului, pe respect si pe toleranta s…t, ca sa pot face eu insumi fata unui inceput de lume pe cât de rea, pe atât de ipocrita. In definitiv, in timp ce-mi aresta parintii si ma condamna la un handicap social (dosarul meu de cadre), comunismul avea pretentia de a ma forma in spiritul acelorasi valori ca si ale lui Jules Verne. Aici e miselia suprema. Si ea provoca destula confuzie in mintea mea“ (p. 53). Celalalt narator e cititorul-copil, a carui voce, abia perceptibila, se face auzita când apar identificari intre persoanele evocate si personajele intâlnite in carti. Elevul priveste lumea ca pe o suma a cartilor citite. El insusi se regaseste in devoratorul de romane din „Suflete moarte“, care citea pentru actul in sine: „Din acest punct de vedere, toata adolescenta mea a fost a unui Petruska“ (p. 68). Stramatusa Teca are aceleasi carti in biblioteca precum Zita din „O noapte furtunoasa“. Drumul facut de tata pentru a da examen de admitere la Scoala Normala din Câmpulung-Muscel e similar celui facut de Marin Preda in „Viata ca o prada“.
    Insa literatura nu e viata insasi, ci doar ii seamana. Cutremuratoare se dovedeste spovedania Oanei Orlea, care patimise pentru ca nu deprinsese aceasta deosebire: „Oana, cu trei ani mai mare decât mine, a fost arestata la inceputul anilor ’50 (a stat in acelasi dormitor cu mama), fiindca, impreuna cu niste colegi de liceu, pusese la cale o organizatie care colecta ajutoare pentru familiile cu detinuti politici. Oana mi-a descris organizatia si mi-a marturisit de unde-i venise ideea: citind «Tânara Garda» sde Alexandr Fadeev, n.m.t“ (p. 96-97). Si fusese bine intentionata in credulitatea ei… A fost tradata de propriii eroi! Cartile chiar ne pot sminti! Sancta simplicitas! ar fi exclamat Jan Huss pentru a doua oara. Astazi multi se indoiesc de eficienta propagandei sovietice…
    Timpul trairii, timpul marturisirii
    Ceea ce impresioneaza in partea a doua a cartii, in „Scrisul si cititul“, e faptul ca timpul marturisirii nu-l altereaza pe cel al trairii. Intâmplarile se pastreaza proaspete in memorie, ca si cum ar fi fost consemnate imediat dupa incheiere. Cronicarul Nicolae Manolescu a inregistrat orice amestec al ideologiei comuniste in viata literara. S-a aflat intotdeauna in cunostinta de cauza, chiar in perioada in care nu-si descoperise „Ochiul magic“: „Retraind atmosfera de la inceputul anilor ’60, imi dau seama ca nu parea normal, lui Ivascu, poate, mai putin decât altora, ca un critic literar sa scrie pur si simplu despre carti, fara nicio alta implicare, sa-i zicem politica“ (p. 197). Criticul are taria sa-si recunoasca momentele de cedare in fata presiunilor politice, facute nu neaparat asupra lui, ci indreptate spre George Ivascu, evocat cu simpatie si deferenta, dar si pe un ton nedumerit. Nicolae Manolescu povesteste vizita pe care i-o facuse pe neasteptate directorul „Contemporanului“ si rugamintea acestuia de a redacta o continuare la recenzia negativa despre un roman al lui Ion Lancranjan. Tânarul cronicar accepta, insa nu din convingerea ca asa ar fi mai bine pentru Ivascu si pentru sine: „Am scris a doua parte a cronicii despre «Cordovanii», in care am accentuat meritele romanului sub raportul bogatiei sociale, fara a reveni asupra judecatii de valoare. Am iesit foarte rau din toata povestea. Gestul mi-a fost reprosat, in repetate rânduri, ca o rusinoasa retractare. Pe buna dreptate“ (p. 195).
    Nu e loc pentru acte de eroism intr-un regim totalitar. Iar Nicolae Manolescu admite asta fara tagada. Nu exista regim totalitar, daca in structura lui a aparut o supapa. Numai ca oala sub presiune a comunismului a ramas fara capac abia in decembrie 1989. Spre finalul volumului, autorul ofera o proba din luciditatea sa, care incânta si intimideaza deopotriva. Oriunde l-ar purta corabia vietii, Nicolae Manolescu arunca ancora cu siguranta: „Am trait in toti anii care au urmat sreinmatricularii la facultate, n.m.t sentimental unei duplicitati. Toleratii sunt duplicitari tocmai fiindca se simt tolerati: au anumite drepturi pentru care platesc, cum am zis, un anumit pret. Cel mai rusinos dintre toate este minciuna. Cel mai las, tacerea. Am scris saptamânal, vreme de treizeci de ani, cronica literara in doua dintre cele mai importante hebdomadare din tara. Am publicat douazeci de carti. M-am straduit sa nu mint. Nici profesional, nici politic. Doar, cel mult, prin omisiune. Tacând, adica, asupra unor lucruri“ (p. 397).
    Autorul se descurca excelent pe spatii scurte. In episoade succinte, el reinstaleaza teroarea si absurdul lumii de alaltaieri (1948-1958). Placerea cititului era printre singurele permise in acele vremuri aproape inaccesibile astazi. Lumea de ieri il are in centru pe cronicarul literar, situat mai mereu in pole position. Vreme de trei decenii (1962-1992), el a alergat printre oameni si personaje. In lumea de azi il intâlnim pe istoricul-critic. Nicolae Manolescu isi recunoaste metamorfoza intelectuala.
    Paginile din „Viata si carti. Amintirile unui cititor de cursa lunga“ sunt strabatute de doua valori: bucuria diferentei fata de semeni si respectul pentru ceilalti. Suficiente pentru a da un verdict irevocabil. Nicolae Manolescu a scris un volum extraordinar.