M-am reîntâlnit, nu de multa vreme, cu dramaturgul Matei Visniec care a venit din nou la Botosani dupa multi ani de la ultima lui vizita, de la care, în statutul si biografia lui, s-au petrecut schimbari impresionante, cele cunoscute de orice persoana aflata într-o cât de vaga conexiune cu sfera culturii. Adica el este azi o celebritate, o vedeta care a cucerit Parisul, asadar nu orice loc anonim din lume, ci chiar Orasul Luminilor care a dat secole de-a rândul tonul modei culturale; el e azi un dramaturg jucat pe zeci de scene ale lumii, tradus în numeroase limbi, apreciat de cunoscatori si respectat de marele public. Ce mai, e un nume dintre cele cu care românii de azi se mândresc, chiar daca, din decenta si nu numai, uneori se fac ca asa se cuvine sa fie lucrurile.
Prilejul vizitei lui la Botosani, ca si în alte câteva locuri din tara, – fireste, mai întâi de toate, în Radauti, orasul sau natal (care este si al meu) – într-un turneu organizat de intrepida poeta Carmen Veronica Steiciuc de la Suceava, a fost, de fapt, o întâlnire mai complexa a acestui creator cu publicul românesc si a cuprins conferinte, lansari de carti s.a., proiect al carui element principal a fost prezentarea unui spectacol neobisnuit. Si anume, pornind de la faptul ca, înainte de orice, Visniec a fost si a ramas în esenta sa profunda poet, a conceput un mod spectacular de a transforma personajul liric în personaj dramatic, cu ajutorul unor colaboratori dotati cu experientã teatrala, trupa „Mr. Delagare & CIE“ din Paris, care realizeaza împreuna un original dialog al artelor ce aminteste de conceptele dobândite de-a lungul timpului în diacronia culturala a lumii; de pilda, de simbolismul în care „cuvânt, culoare, sunet/ se-ngâna si-si raspund“, proclamând însa suprematia acelei sintagme „de la musique avant toute chose“. În esenta, acesti protagonisti interpreteaza poezia, în special pe cea a autorului bucovineano-parizian, sub emblema primei sale carti de poezie, „La ville d’un seul habitant“, dar, în semn de curtoazie (sine qua non pe malurile Senei!) si fata de câtiva poeti români agreati de acesta. Modul cum frazeaza actorul si cum induce modulatiile verbale, accentuând esentele textului poetic, printr-o infinitate de nuante subtile si sugestive ale rostirii scenice, subliniate prin diferitele modalitati originale ale acompaniamentului instrumental, devenit un veritabil partener de dialog scenic – un personaj ce da cuvântului replici nonverbale – face ca poezia sa-si depaseasca statutul de text linear, condamnat la a fi revelat doar prin lectura individuala, devenind o arta tridimensionala cu reale virtuti spectaculare.
Acest exemplu mi-a amintit de un aspect ce mi-a stârnit nu demult nedumerirea si tristetea. Si anume, în cadrul unui grandios concurs-serial de televiziune în care se urmarea revelarea diferitelor talente ale candidatilor, atunci când vreunul dintre acestia încerca sa abordeze un text poetic, chiar din Eminescu, sau, în genere, sa aduca în atentie latura literara, gândind, pe buna dreptate, ca si creatia literara este rod al talentului, juriul, altminteri format din oameni simpatici si educati, întrerupea rapid evolutia acelora, apasând butonul hortativ cu o vadita idiosincrazie manifestata fata de tot ce e poezie si literatura, stimulând în acest sens si reactia consonant peiorativa a publicului tânar din sala, cu argumentul ca aceasta zona nu produce spectacol (ca si cum talentul ar fi doar un apanaj al artelor scenice!). Spectacolul realizat de companionii parizieni ai lui Matei Visniec, înaltat pe fundatia poeziei, mi s-a parut cea mai elocventa si potrivita replica polemica fata de acea atitudine desconsideranta si-mi pare rau ca nu a fost prezentat la televiziune la o ora de vârf spre a demonstra publicului larg cum se poate face spectacol din poezie daca ai ingeniozitate, mobilitate si talent si, mai ales, credinta în virtutile poeziei.
*
Vizita lui la teatrul botosanean a însemnat si o conversatie lipsita de formalism cu publicul interesat de avatarurile unui creator de o asemenea anvergura. El a povestit pe un ton firesc si sincer despre întâlnirea sa cu mediul francez în care, pe de o parte, a gasit la tot pasul o sumedenie de urme ale predecesorilor români care au marcat cu prezenta lor trecutul si chiar cultura marelui oras si, pe de alta parte, despre senzatia de déjà vu pe care i-a produs-o acel areal pe care îl cunostea parca dintotdeauna, apropriat fiind din lecturile bogatei biblioteci scolare din Radautii copilariei noastre comune, acelea care i-au acordat „primul azil politic“. Apoi, în cadru restrâns, conversatia noastra a alunecat spre amintirile comune despre acel mediu saturat de influenta benefica dar dureroasa a detrunchiatului Cernauti, la profesorii nostri (cu o reverenta mult patimitului intelectual Nicolae Hlinschi, profesorul nostru de româna), la revista debutului si liceului nostru, „Lumina“ s.a.m.d. Totul fara morga si arogantã, doar cu întelepciune si bun-simt.
*
Cu acel prilej mi-am amintit si de o alta vizita a lui la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botosani, din iarna anului 1987 când a sosit la premiera unui spectacol pe care îl realizasem împreuna cu colectivul pe care-l conduceam atunci ca directoare. Era cunoscuta piesa „Sluga la doi stapâni“ de Carlo Goldoni din care echipa noastra, având la pupitrul regizoral pe Laurian Oniga, studentul preferat al Catalinei Buzoianu, iar ca asistent de regie pe înca nestiutul Dan Puric – pe atunci actor stagiar al teatrului – a realizat un spectacol cu totul deosebit ce a antrenat ca într-un turbion de energie creatoare – în care se manifesta deja, nu în ultimul rând, forta polarizanta a lui Dan Puric – aproape întreaga trupa a teatrului în jurul nucleului de tineret. În seara premierei a sosit la Botosani o galerie de spectatori avizati printre care se afla si tânarul poet si jurnalist Matei Visniec, cel caruia maestrul Valentin Silvestru, adevarata „instanta de consacrare“ teatrala, îi daduse deja girul si „botezul“ de om al teatrului scriind astfel despre Matei Visniec: „El e acum pentru mine un incontestabil dramaturg. Nu ramâne decât sa afle teatrele ca piesele sale exista, cã sunt tiparite (…) ca, prin urmare, e pregatit sub multe raporturi sa intre în fermecatoarea bolgie a scenei“(1). La rândul sau, dramaturgul nu va uita si nu va minimaliza peste ani rolul marelui critic în devenirea sa teatrala: „Un mare ajutor mi-a venit si din partea lui Valentin Silvestru, autoritatea aproape suprema a criticii teatrale românesti din acei ani, redactor la «România literara». (…) M-a chemat deci la el în birou si mi-a spus: Luati loc, v-am chemat pentru ca sunteti un autor adevarat“(2).
Acel spectacol al nostru, realizat de trupa teatrului din Botosani, avea sa entuziasmeze publicul, si nu oricare, ci chiar pe cel din Bucuresti într-un turneu întreprins special în Capitala, dar si, la unison, întreaga critica teatrala în frunte cu seniorul Valentin Silvestru, cel care ne-a fost mereu alaturi. Au scris atunci multi alti comentatori (am numarat parca vreo 12 cronici, toate apreciative!), printre care atât Valentin Silvestru, dar si tânarul dramaturg Matei Visniec, atunci în calitate de cronicar teatral al revistei „Contemporanul“ din Bucuresti. Dupa ani am gasit printre vechile mele hârtii cronica pe care a scris-o cronicarul teatral Matei Visniec. Citez din cuprinsul ei: „Comedia «Sluga la doi stapâni» de Carlo Goldoni montata la Teatrul Mihai Eminescu din Botosani continua programul deosebit de ambitios al acestei institutii de a gazdui veritabile dialoguri artistice, în sensul accesului la experiment, la inovatia formei, la stimularea expresiei originale. (…) Povestea inedita pe care ne-o istoriseste vizual regizorul este deosebit de captivanta pentru ca pe acest al doilea nivel al spectacolului coerenta este impecabila si simbolurile au pregnanta. (…) O ciudata melancolie pluteste peste acest spectacol al dramei actorului care se dezvaluie pe sine, el, luptatorul obosit de himere. (…) Acest spectacol interesant, cu întrebarile lui, cu raspunsurile mai mult sau mai putin limpezi pe care le ofera, cu tensiunile lui si cu momentele de fina poezie contine chiar mai multe puncte de neliniste decât ar fi nevoie pentru a porni în cautarea adevarului.“(3)
*
Dupa atâtia ani de la acel spectacol exceptional, mi s-a parut ca se manifesta o voluta a simetriei ce consuna cu un alt eveniment provocat de piesa lui Matei Visniec „Caii la fereastra“, montata la teatrul botosanean (4), spectacol caruia mi s-a parut, dupa ce l-am vizionat la putina vreme de la întâlnirea relatata mai sus, ca i se potrivesc oarecum cele scrise odinioara de cronicarul cu acelasi nume. Adica, si acum ca si atunci, „coerenta este impecabila si simbolurile au pregnanta“. Intâlnirea acestei piese cu regizorul Petru Vutcarau, familiarizat deja cu dramaturgia lui Visniec, a produs un spectacol tulburator în care marile coordonate ale textului sunt puse în lumina cu acuratete si consonanta ideatica. S-a scris mult despre aceasta prima piesa a lui Visniec ce poarta deja galoanele propriei istoricitati, s-au relevat si subliniat marile sale simboluri si conotatii. Spectatorul care e azi, familiarizat îndelung, prin voia destinului, cu limbajul teatral, cu toate bunele si relele acestei lumi a scenei, a trait o tulburare aparte privind aceasta atât de cunoscuta piesa în întruparea de acum. Am ascultat dialogul de început dintre fiul imberb ce îmbraca uniforma înrolarii si mama care-i face valiza, având în memoria culturala ce ne-a înzestrat cu intertextualismul inerent al unei istorii suprasaturate de repere, modelul teatrului absurd, cel al ratarii de-a comunica, dar si receptarea acestei secvente ca fiind provocatoare de comic savuros. Dincolo de toate, am perceput si am vibrat profund la tragismul general uman al universalei si anistoricei drame a Mamei care-si ascunde dupa replicile si sfaturile marunt pragmatice spaima uriasa de a trebui sa se desparta pentru prima data de pruncul sau nascut în durere si leganat cu nesfârsita afectiune si îngrijorare materna în zeci de nopti de nesomn, pe care l-a ocrotit si l-a vazut crescând, propulsat parca în acest proces de energia si combustibilul vointei sale tematoare, învatându-l sa faca primii pasi, sa rosteasca primul cuvânt, sa scrie prima litera si câte altele ale devenirii omului din copil. Toate aceste lucruri si atâtea altele aidoma sunt, de fapt, cele împachetate în valiza pe care i-o pregateste Mama – personaj universal – copilului sau ce, din pacate, si-a ispravit copilaria si pe care o forta straina, rece si nespus de rea îl obliga s-o paraseasca si sa plece în necunoscut, într-o directie în care sfârsitul este o foarte posibila probabilitate. Si care chiar se produce într-adevar si vestea, de un intens tragism, se întoarce prin intermediul unui hieratic Mesager, politicos, candid, chiar afectuos si înarmat cu un buchet de flori ce poate fi semnul curtoaziei sale de musafir, dar si al omagiului sepulcral.
Mai e vorba în aceasta piesa dar si în altele ale lui Visniec despre manipularea oamenilor, o meditatie despre modul cum vointa, mania, obsesia, ambitia dementa a unui singur om devin o fortã generala distructiva care se impune tuturor celor din jurul sau printr-un mecanism psihologic înca inexplicabil. Scena dialogului dintre cei doi soti în jurul mesei din sufragerie, în care tânarul barbat îl invoca într-o adoratie progresiva pe atotstiutorul Colonel, este deosebit de elocventa pentru acel mecanism psihologic de inducere a gândirii altcuiva în mintea unui om care-si modifica astfel, fara sa stie sau sa vrea, esenta fiintei si Sinelui sau, devenind altcineva capabil de acte cu totul reprobabile si regretabile ulterior. Iar acel grup de oameni se mareste din aproape în aproape, precum cercul produs de un tzunami pe ocean, pâna cuprinde orase, tari si continente, muta hotare, schimba istoria si geografia, ravaseste ca un cutremur devastator sau ca un diluviu catastrofal destinele personale ale oamenilor, rosturile firesti, normale, ale familiilor, ale asezarilor, configurând impactul produs asupra vietilor private de ravagiile istoriei manipulate de dementi. Poate ca în aceasta tema obsesiva a autorului se manifesta si un ecou subliminal al acelei tensiuni si frustrari teribile a bucovinenilor ce au supravietuit masacrului de la Fântâna Alba si a celor care s-au refugiat în Radautii copilariei noastre, din nordul detrunchiat al acelei provincii atât de iubite de Eminescu.
Am lasat la urma un simbol teatral ce m-a impresionat în mod izbitor, acela al eroului ucis de iuresul multimii si diseminat pe talpile sutelor de bocanci anonimi. Regizorul a gasit o modalitate foarte expresiva de-a traduce prin semn teatral aceasta idee ravasitoare a dramaturgului despre care s-ar putea scrie întregi eseuri doctorale: vaduvei îndoliate i se aduce, în locul sicriului cu trupul neînsufletit, un odgon nesfârsit pe care sunt însirati zecile de bocanci anonimi ce-i poarta trupul pe talpi. Vederea lor mi-a adus la suprafata memoriei un alt simbol cultural consonant. Si anume, acel pasaj din „Originea operei de arta“ a lui Heidegger, referitor la tabloul lui Van Gogh, din care reproduc în continuare pentru a sublinia corespondenta acestor paralele de gândire. „O pereche de încaltari taranesti si nimic mai mult. Si totusi… Din deschiderea întunecata a interiorului lor labartat se desprinde truda pasilor munciti. În soliditatea greoaie dar nu lipsita de noblete a încaltarilor s-a acumulat încrâncenarea mersului domol prin brazdele departe întinse si mereu aceleasi ale câmpului, peste care bate aprig, vântul. (…) Din aceste încaltari se desprinde grija muta pentru pâinea cea de toate zilele, bucuria tacuta de-a fi razbit din nou nevointa, uimirea în fata miracolului nasterii si zbaterea sub amenintarea mortii. Toate acestea noi nu le vedem decât privind încaltarile din tabloul lui Van Gogh. (…) Opera de arta ne-a facut sa întelegem ce sunt cu adevarat încaltarile. (…) Esenta artei ar fi asadar aceasta: punerea-de-sine-în opera a adevarului fiintarii“(5). Si, într-adevar, acea gramada de bocanci cazoni din piesa lui Visniec, simbolizând tragedia cumplita si inutila a atâtor tineri cazuti oriunde si oricând pe câmpurile razboaielor absurde, adica a vietii Omului obisnuit zdrobit si aneantizat de uriasa forta distructiva, despre care s-ar putea povesti romane întregi, ne reveleaza azi, înca o data, prin alte mijloace, aceasta esenta a artei.
Aceasta complexa reîntâlnire cu Matei Visniec mi-a confirmat înca o data imaginea unei personalitati care, pornita la drum din orasul dintre mânastirile Bucovinei, a gasit echilibrul între general si particular, între marile probleme ale lumii întregi si cele ale individului si ale sufletului omenesc, adesea strivit de roata istorei determinate de insi monstruosi, scrisul sau constituindu-se astfel în cea mai ingenioasa arma de lupta pentru pace. General umanul, valorând la fel pentru omul din România, din Franta, din Rusia ori din Japonia, exprimat de el cu o fina dozare a mijloacelor, face ca scrisul lui sa vorbeasca la fel tuturor oamenilor de pe pamânt, relevând absurdul ce atât de des ne guverneaza pe toti.
Note:
(1) Valentin Silvestru, „Jurnal de critic“, în „Teatrul“, 1984, nr. 2., p. 93, apud Anca Ifrim, „Valentin Silvestru, omul de teatru“, Ed. Quadrat, 2012, Botosani, p.109.
(2) Ibidem, din: Matei Visniec, „Cronica ideilor tulburatoare“, Bucuresti, Ed. Polirom, 2010, p.296.
(3) Matei Visniec, „Comedia ca pretext“, în „Contemporanul“ din 13 februarie 1987, Bucuresti.
(4) DISTRIBUTIA: Mesagerul – Bogdan Muncaciu, Mama – Gina Patrascu, Fiul – Ioan Cretescu, Tatal – Volin Costin, Fiica – Andreea Motcu, Sotia – Mirela Nistor, Sotul – Alexandru Dobinciuc, Regia – Petru Vutcarau, Scenografia – Mihai Pastramagiu, Ilustratia muzicala – Sergiu Screlea
(5) Martin Heidegger, „Originea operei de arta“, traducere si note Thomas Kleininger si Gabriel Liiceanu, Studiu introductiv: Constantin Noica, Ed. Univers,1982, Bucuresti, p. 50.