Sari la conținut
Autor: Ion Pop
Apărut în nr. 488

Recitiri: poezia lui Ion Drăgănoiu

    Pe un făgaş barbian se înscriau, la debutul din 1969, cu placheta Aproape sonete, versurile lui Ion Drăgănoiu (1943-2003), strunite destul de strict de o prozodie clasică, de reflecţie rămasă mai degrabă abstractă, trecută într-o figuraţie rece-geometrizantă. Sugestia transfigurării unor spaţii „balcanice“, reorientate spre o viziune epurată de suprafeţele pitoreşti tradiţionale putea fi propusă într-un astfel de poem dedicat, desigur, lui Ion Barbu, incluzându-l pe noul poet în  aceeaşi familie de spirite: „Paşi şovăielnici, paşi de ceară/ la început, apoi, pe rând,/ pierzând atomi ce-i înconjoară,/ paşi siguri, paşi idee, gând.// La nemişcarea hărăzită,/ sporind concentric câte-un dubiu,/ ne am vădit întru ispită/ nepoţi aceluiaşi Danubiu.// Dar lepădând contururi dure,/ albul de var spoit pe grinzi/ şi-a minaretelor pădure,/ iată acum cum te aprinzi/ tărâm al veşniciei pure,/ ceas adâncit între oglinzi“ (In memoriam). Mai stângaci ori mai subtil, topindu-şi mai deplin sau mai la vedere un program purist-abstractizant, subiectul liric viza „lumina“ raţională, ordinea, geometria spiritului victorioasă asupra „sângelui“, „setea de lumină“ se voia „adânc prelinsă-n cugetare“, „tremurarea dreptei“ lângă austere „menhire“, „ochiul treaz“ strălucind la  „capătul privirii“,  „cristalele“ opuse „împletirii calde“, nişte „raze drepte în zenit“, un titlu de ciclu, Duh autarhic, erau indicatorii acestei arii a imaginarului şi limbajului său poetic.
    Interesant este că această înclinaţie spre „absolutul“ anunţat drept ţintă, într-un discurs relativ concentrat şi bine ţinut în frâie, se dezvoltă prin apropierea de un univers aparent mult mai liber şi mai destins, puternic impregnat, de poetica fantezist-purificatoare a lui Nichita Stănescu, cel care „vedea“ cuvinte. Ochiului rece-abstractizant al debutantului i se asociază acum (în volumul Discurs împotriva metodei, 1971) privirea visătoare căutând „ce se ascunde, ce urmează/ dincolo de litere“, – întrebări puse cu o naivitate afişată, expresiv mimetism infantil, în forme adesea dialogale ale discursului, în care frăgezimea privirii uimite apărea contaminată de fulguraţii ale teritoriului imaginar stănescian, unde se insinua şi tematica foamei de real şi de cuvinte. Trecerea ludică a alfabetului în registrul concretelor („ce-ar fi să fie a şi jumătate, / b fără un sfert“) venea dinspre acelaşi spaţiu, cu libertăţi inspirate evident de magistrul prieten. Stilul familiar al comunicării decontractează perspectiva asupra lumii verbale, eliberate acum de „metoda“ schiţată în primele poeme, propunând în schimb un soi de pseudo-prelecţiune cu aer de ars poetica.  Tot într-o zonă de reverberaţii stănesciene se mai menţineau Poeme-le mecanice (1973), de data aceasta mobilizând tematica formelor geometrice drept corectură fantezistă a realului, discursul luând aceeaşi turnură uşor jucăuşă, – poetul reapare ca un fel de discipol-copil al Ptolemeului stănescian. Se propune, în replică, o „antidefiniţie“ ce trimite geometria în spaţiul pur imaginativ, spre „rotundul acesta de aer“, luat drept realitate cvasipalpabilă. Către „asemenea corpuri abstracte“ se îndreaptă acum poezia lui Ion Drăgănoiu, care crede a putea scoate şi un „ţipăt abstract“, precum, în preajma autorului celor 11 elegii, Gabriela Melinescu putea scrie, cam tot atunci, poemele de sub titlul Fiinţele abstracte. Ca Nichita Stănescu, poetul nostru deplasează reflecţia de tip ars poetica în spaţiul imaginarului liric, devenit un soi de tablă de şah, cu mutări de piese-figuri geometrice, care iau locul concretelor. Cartea e chiar structurată în secvenţe de accent reflexiv, sistematizând oarecum meditaţia asupra actului poetic ca gest rezumativ, amintindu-l încă o dată pe cel al lui Ion Barbu (Libertatea sferei, Poetica primară, Adevărul la întâmplare…), fapt ce întoarce poemele spre formula versurilor de debut.  Un timbru mai original capătă poemele din Grădina de iarnă (1980), unde se conturează un spaţiu imaginar mai precis delimitat şi se cristalizează câteva motive lirice care se vor permanentiza în cărţile următoare. Grădina din tilul volumului este unul dintre ele, cel unificator, mic spaţiu al reveriei controlate de trezia ordonatoare – de unde atributul „straniu“ acordat „somnului“ din acest spaţiu: „amăgirea a Marelui Somn, / flori îngheţate în mână aveam“, „Luceafăr de bronz îmi veghea somnul înalt“. Se vede imediat că eul liric stă sub tutelă neoromantică,  uzând încă de simbolurile mari, astrale, şi ele plasate alături de altele, înrudite, precum alegorica „Poarta Fecioarei“ sau „floarea de carne“, care încearcă un fel de conciliere între cele două niveluri ale imaginarului cultivate mai devreme – unul de alură mai rece-abstractizantă, altul relativ liber, al fantazării şi al mimării unei candori a privirii îndreptate spre lumea din jur, deschisă şi spre visare. „Verzi frunze de iarnă“, dar şi „aripi albastre“ cresc din umeri, recuzita înscenării pusă la vedere, cu „scuturile de carton“, „carcasele“ de gips, „calota de gheaţă a craniului gipsat“, sugerează – cam sumar – asocierea între artificial şi trăit, dintre realitate şi vis. Această osatură cvasialegorică a imaginii trage spre convenţional textele, deşi nu lipsesc destule poeme unde osmoza dintre conceptual şi figurativ se realizează echilibrat. Dezvoltat în pagini, toposul Grădinii prinde contur ca figură a spaţiului interior, al eului visător („Nimeni nu poate să strice Grădina / ce creşte în noi“), zidarii ei aşază cărămizile „pe dinăuntru“, se închid în propria construcţie. Argintul domină ca materie a imaginii (fluturi de argint, chiar verze de argint, gloanţe şi flinte din acelaşi metal, se sapă cu „săpăligi argintii“), transparenţele şi levitaţiile trec din nou de la Nichita Stănescu în aceste versuri.
    Într-o textură mai amplă, poemele din Scene de vânătoare (1981) nu schimbă totuşi principalele repere ale imaginarului deja stabilizate. Reveria Grădinii, himera Fecioarei, Floarea de carne reapar, înconjurate de un decor natural poate mai consistent, deşi aflat în competiţie cu reveria („tot ce atingi se transformă în vis“), preferinţa mărturisită e cea pentru rostirea mai degrabă şoptită („Cuvintele alungă poezia când sunt urlate“), iar poeţii sunt definiţi ca „hăitaşi de vorbe“, „nemiloşi vânători ai Întâmplării dată uitării de ceilalţi“, dependenţi, aşadar, de hazard şi de inspiraţie. Drăgănoiu e şi el un poet al transfigurării, ca şi Nichita Stănescu, pe care practic îl citează  într-un debut de poem, el crede că „prima oară nici nu există“ (cum se scria în Cartea de recitire), că doar trecerea în mai pura fantezie dă sens discursului liric, iar căutarea/ aşteptarea „cifrei de aur“ din numărătoarea faptelor comune e şi ea semnificativă. Se va invoca, mai ales în cartea următoare, Camera albă (1982), ipostaza de chirurg practicând („dar cu sfială“) o „vivisecţie“. Visător impenitent, aude „mărşăluind legiunile interioare“, la marginea unor convenţionale „Imperii de vise“. Nu ezită, astfel, să se înfăţişeze (oarecum paralel cu un Mihai Ursachi, la care şi face trimiteri în câteva locuri), ca „Pontif al Paginii Albe, comandant suprem al legiunilor / interioare, cândva grădinar, altcândva zidar“, detaşat, conştient de artefactul la care lucrează într-un, direct numit, „Theatrum mundi“. Printre reuşitele acestei cărţi sunt câteva poeme de dragoste, solar-ceremonioase, cu stilizări de spectacol antichizant, sărbătoresc, muzical.
    În registru tandru-ironic, cu un surâs căruia îi ataşază o anume „rigoare“, se vor scrise versurile din Starea provizorie (1984),  prefaţată de un mic expresiv eseu sub titlul Surâsul, unde putem citi, între altele: „O rigoare totuşi există în exercitarea surâsului. Mai bine zis, o grijă: aceea de a nu dezveli sălbatic pământul roşu al gingiilor, aşa cum fac urletul sau hohotul“. Ironică nu e, totuşi, aproape deloc această poezie, ci mai degrabă surâzător-melancolică, în ştiuta atmosferă de reverie tandră, cea mai expresivă pentru temperamentul liric al autorului. În schimb, Alice în ţara noţiunilor (2000) pare a se aşeza mai evident sub această etichetă a distanţării şi a relativizării   raporturilor cu lumea din afară. Un vers asociază în chip semnificativ figura Ecleziastului cu cea  ironistului – şi această ecuaţie e chiar potrivită, fiindcă întreg volumul întăreşte, pe de o parte, culoarea elegiacă a stării de spirit, mai atenuată, totuşi, în cărţile precedente, în texte a căror „retorică“ minimală trimite la obosita „ironie“ bacoviană şi mai ales la universul lui de marcă deceptivă. „Corelativele obiective“ ce aproximează acest univers în formula sa înnoită se deschid în mult mai mare măsură spre un fel de actualitate imediată din care se reţin elemente de-atunci intrate în repertoriul „mizerabilismului“ ca atribut al lumii româneşti de după 1989: „Pubelă cu dopuri de şampanie, viaţa unui oraş prin gunoaiele lui,/ dă-ne nouă, Doamne, gunoaiele noastre cele de toate zilele/ şi ne izbăveşte de figurile zâmbitoare ale crainicilor de la TV“. În consecinţa acestei pseudorugăciuni adaptate la proza zilei este „citită“ de autor şi poezia sa de acum, ca o prelungire în scris a realului derizoriu: „Din nimic să faci ceva: să fierbi o conopidă în apă./ Mirosul să ajungă în bibliotecă. Adică în locul unde, dezordonat,/ se adună hârtii tipărite, discuri neascultate, videocasete uzate,/ arhiva revoluţiei“ (Cooperativa de supravieţuire). Alteori, între măştile afişate emfatic, nu fără un pigment autoironic, de „Cavaler al Pajurei şi al Pelicanului“ ori „Cavaler Mare Ales Kadosh“, paralelismul cu „gulaşul de varză“ preparat de o vecină, sugerează acelaşi tip de atitudine.  Însăşi definiţia poeziei e orientată elegiac: „O poezie născută cu picioarele înainte“. Ea se face ecoul unui univers precar, notat uneori cu sincope semnificative pe pagină. Singurătatea într-o lume gregară, alienantă (o „gustoasă singurătate“), „amărăciunea în doi“, conştiinţa „crizei“, starea de „frig sau frică“, situarea sub un soare negru, nervalian, sunt mărci ale unui disconfort existenţial pe care poezia îl înregistrează cu un soi de nervozitate, refuzându-se expresia patetică: „Ei bine, poemul nu se scrie cu sânge./ Cu nervii puşi pe moaţe se scrie/ poemul. Cu nervii“… „Carii, goluri, absenţe, feeble-mindedness, lipsa de apartenenţă“ notează direct aceste stări, cărora nu le scapă nici ecoul unui elocvent cântec din vremea Revoluţiei din Decembrie: „Doamne, vino Doamne, / să vezi ce-a mai rămas din oameni“… Ion Drăgănoiu rămâne, însă, mai curând un poet sentimental, melancolic-visător, ce simte că „materia primă a visului (s)ău se împuţinează“, se vede alunecând „înapoi la amoebă“, cu impulsuri de revoltă punctuale – „îţi vine să urli, o milă sălbatică te cuprinde treptat, cum ar spune un prieten“. Subiectul liric se declară „fiinţă fragilă“, vulnerabilă, cu „provizia de disperare nefolosită“, chemat, alături de alţi confraţi, „la curţile melancoliei“. Declară, însă, că se mai află în căutarea „secţiunii de aur“, iar amintiri din Grădina de iarnă şi alte poeme dominate de reveria (uneori convenţională) revin – vor fi prezente poeme reluate din volumele anterioare şi în placheta Claudia-san sau poemul celular (2000), aici cu unele aduceri la zi şi înscrierea în decorul exterior sau domestic „actualizat“. Aşadar, un visător dezabuzat, contrazis la fiecare pas de lumea din jur deloc predispusă visării gratuite, însă unul care refuză, totuşi, să abdice total de pe această poziţie, fie ea şi precară. Undeva, întreaga sa poezie apare plasată sub semnul „alternativei“, punând un procent de sănătos dubiu în faţa oricărei certitudini. Reafirmă că „nimeni nu poate să strice Grădina/ ce creşte în noi“, aude în continuare „mărşăluind legiunile interioare“, refuzând să cedeze agresiunilor din afară. Împrumută, spre încurajare, propoziţii sapienţiale de sursă orientală, iar din sfaturile pe care le dă, stănescian, fiului său, emană o seninătate şi un calm ce incită la contemplaţie şi replierea spre lumea lăuntrică. Cu astfel de ultime poeme, mai direct şi mai autentic confesive, Ion Drăgănoiu depăşeşte un anumit convenţionalism al „reveriei“ din versurile mai vechi, dinspre care nu retrage, însă, chiar toate punţile.