S-a discutat foarte mult despre activitatea de cronicar literar a lui Eugen Simion, nu întotdeauna în termenii cei mai amabili. I s-a reprosat criticului lipsa de reactie, prudenta, o anumita rigiditate – în general, cântarirea atenta si întârziata a operelor aflate în discutie. Mai mult, aceasta rezerva în ceea ce priveste pronuntarea asupra celor mai recente aparitii a fost citita ca o strategie: din cauza lipsei de gust (pe care criticul si-ar recunoaste-o si si-ar asuma într-un fel), Simion ar omite în mod deliberat gestul prim al cronicarului, acela de a formula verdictul, în favoarea pasului secund, al analizei propriu-zise. Suma acestor afirmatii cu privire la maniera de apropiere a lui Eugen Simion de actualitate poate fi regasita în cronicile lui Nicolae Manolescu, un critic care a facut, dimpotriva, din viteza de reactie un scop în sine – si din disciplina cronicii literare un fel de concurs de cros în care ajunge la tinta operei cine porneste sprinteaza primul la start: „O particularitate a raportului pe care E. Simion l-a întretinut cu literatura actualitatii vine si din faptul ca el n-a fost, la drept vorbind, un cronicar literar. Desigur, a scris cronica în mod frecvent, dar nu cred ca punctul forte al activitatii lui critice trebuie cautat în foiletonul saptamânal având ca obiect o aparitie editoriala recenta. Se remarca lesne ca foiletonistul a «fugit» deseori în comentarii cu un caracter de generalitate sau a publicat pe spatiul rubricii fragmente din studii mai ample, destinate de la început unor carti de istorie literara. Meritul principal al criticului a fost acela de încerca sa prinda cu promptitudine pulsul valorilor «la zi», dar sa dea, dupa un oarecare timp, primele sinteze adevarate. Lipsit de spontaneitate (si în gust, si în elaborare), E. Simion si-a îndreptat atentia catre comentariul analitic, evitându-l pe acela nemijlocit evaluativ. Studiile lui surveneau de obicei când exista un anumit consens al oamenilor de meserie în privinta valorilor cartilor ori a scriitorilor; si ele profitau din plin de apele calme pentru a le strabate în toate directiile si pentru a formula cele dintâi observatii quasi definitive”.
Desi zgârcit, în general, cu aprecierile cu privire la propriile proiecte sau cu programele teoretice, nu-i mai putin adevarat ca Eugen Simion îsi marturiseste, în postfata la editia a II-a a primului volum din „Scriitori români de azi”, o parte din mizele fragmentelor despre contemporani. Daca, spre deosebire de altii, criticul lasa cerneala sa se usuce de pe paginile cartilor despre care scrie, e pentru ca mizele strict axiologice – de a urmari, adica, un clasament strict si de a stabili fluctuatiile autorilor de la un volum la altul – secondeaza încercarea de panoramare analitica. „«Scriitori români de azi» nu constituie, asadar, o istorie a literaturii române contemporane, dar autorul nu-si ascunde gândul ca are o intentie în acest sens, si volumele publicate fac parte dintr-un proiect mai general”. Astfel încât a reprosa criticului ca nu face cronica literara prompta si taioasa înseamna a pune între paranteze mizele centrale ale scrisului sau.
Sigur ca o parte dintre aceste „întârzieri” în receptare pot fi explicate, cât se poate de concret, prin ritmul personal al criticului. În postfata la volumul al III-lea al „Scriitorilor români“, Eugen Simion se recomanda, nu fara o doza de mândrie mascata, drept un cititor lent: „Nu mi-e rusine sa recunosc ca citesc încet, nu m-am decis înca sa trec la lectura în diagonala”. De aceea, panorama lui îsi asuma, cu modestie, partialitatea: „Oricât m-am straduit, n-am putut citi totul si n-am putut scrie, deci, despre toti autorii care merita sa fie prezentati publicului român”.
Pe de alta parte, usoara defazare cu care întâmpina cele mai importante opere ale actualitatii asigura distanta necesara unui tip de privire menit sa puna bazele primelor sinteze. Din acest punct de vedere, primul autor al unei monografii complet dezideologizate despre Lovinescu dupa instaurarea totalitarismului e si cel mai fidel lovinescian. La fel ca magistrul, Eugen Simion încearca sa deschida primele perspective istorice asupra actualitatii oarecum informe. Spre deosebire de el, însa – critica se afla, ce-i drept, la o alta vârsta –, autorul „Scriitorilor români de azi” renunta la încadrarile si ierarhizarile dogmatice, în favoarea unei grupari „pe cât posibil, dupa tipul de sensibilitate”. Acel directionism destul de evident al criticii lui Lovinescu e parasit aproape complet acum pentru analiza totalizatoare a universului unui autor. Încadrarile, atunci când se fac, totusi, sunt minimale si vizeaza orientari generale: „Continuitate si ruptura. Poezia evenimentului”, „Poezia sociala si cosmica. Expresionism taranesc”, „Ironisti si fantezisti”, „Realismul artistic. Romanul mitic”, „Critica noua” (vol. I), „Romancieri si nuvelisti”, „Poezia barochista. Oni-rismul estetic”, „Poezia livrescului. Poezia oraculara. Reluarea miturilor”, „Critici si eseisti” (vol. III), „Poezia neoclasica”, „Proza autoreferentiala. Metaromanul. Jurnalul de creatie”, „Poezia fiintei si a rostirii. Neoexpresionismul. Grupul «Echinox». Prozatori”, „Momentul 80. Poezia postmoderna. Realismul, biografismul, ludicul, ironia. O poetica a «texistentei». Regenerarea prozei scurte. Desant 83. «Textualismul». Întoarcerea la epic. Alte orientari”. Când nu încadreaza minimal, Eugen Simion „tipologizeaza” – daca termenul poate fi folosit în acest context – pornind de la un singur autor: Eugen Barbu sta sub semnul categoriei „Romanul pitoresc si baroc”, Nicolae Velea e privit prin filtrul „Comedia limbajului”, iar Adrian Paunescu se singularizeaza prin „Poezia politica. Un spirit macedonskian”. În fond, repet, mai mult decât încadrarile foarte stricte, pe Eugen Simion îl intereseaza sa deseneze o harta cât mai valabila a literaturii actuale – în acelasi timp supla si mobila. Reprosurilor ca lipseste cutare sau cutare autor, criticul le raspunde, cu seninatate, ca proiectul la care lucreaza nu e deloc finit, ci trebuie considerat drept un work in progress, în care scriitori noi vor figura pe masura ce opera lor se cristalizeaza într-un întreg. Absenta lor din primul volum nu înseamna nicidecum o înlaturare din canon, ci mai degraba o strategie de expectativa – esentiala când vorbim de autori contemporani – menita sa acorde ragaz pentru rotunjirea operei.
La o simpla parcurgere a sumarului celor trei volume – iese din discutie deocamdata volumul al doilea, dedicat fenomenului interbelic –, devine evident ca, fara a privi strict generationist, ele sunt dedicate preponderent (nu exclusiv!) câte unei generatii din literatura noastra postbelica: în centrul canonului saizecist se afla Nichita Stanescu, Stefan Augustin Doinas, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, ori, în proza, Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Barbu sau D.R. Popescu (vol I); al treilea volum e dedicat preponderent saptezecistilor sau saizecistilor întârziati, debutati la finele anilor ’60 sau consacrati cu volume decisive la începutul deceniului opt precum Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Ileana Malancioiu, Bujor Nedelcovici, Radu Cosasu, Sorin Titel, George Balaita etc; în sfârsit, fara a le acorda neaparat exclusivitate, al patrulea volum pune reflectorul pe optzecisti: Mircea Cartarescu, Ion Bogdan Lefter, Ion Muresan, Alexandru Musina, Marta Petreu, Alexandru Vlad, Gheorghe Craciun, Cristian Teodorescu, Ioan Grosan etc. Ceea ce înseamna ca, fara a-si face propriu-zis un program din tipologizarile generationiste, Eugen Simion a operat cu criteriul cristalizarii operei: nu merita discutati si înscrisi pe harta fenomenului contemporan decât autorii carora li se poate reconstitui – chiar si incomplet – un imaginar propriu, o poetica specifica.
Tocmai pentru ca una dintre mizele centrale ale volumului e analiza universului unui autor, Eugen Simion e preocupat de aspectul teoretic al problemei. Pentru cel care teoretizase în 1966 „critica totala”, pe urmele „criticii complecte” a lui G. Ibraileanu, operatiunea de baza a interpretului i se pare adaptarea la obiectul si la mizele comentariului. De aici, deschiderea catre toate mijloacele criticii noi, atâta timp cât ele sunt aplicate cu precautie. În aceeasi postfata, Eugen Simion stabileste chiar o piramida a genurilor critice în functie de oportunitatea unei abordari sau a alteia. Astfel, daca în eseuri sau studii mai întinse criticul se arata dispus la a pactiza cu limbajele Noii Critici, cronica literara i se pare un gen rezistent la înnoire, centrat asupra abordarii strict estetice si la argumentul judecatii de valoare: „Metoda de analiza depinde, într-o oarecare masura, de natura obiectului (opera). Deschiderea spre tematism este îndreptatita în cazul poeziei, unde pozitia spiritului creator fata de lucruri se observa mai bine. În alte cazuri, portretul spiritual si ceea ce critica noua numeste figura spiritului sunt cerute de biografia interioara a operei. Un fapt trebuie însa subliniat: fiind vorba de scriitori în viata, neomologati totdeauna de marele public, critica nu poate face abstractie de îndatoririle ei estetice generale. O privire globala, totalizanta, o asumare si o ierarhizare a operei constituie o operatie critica iminenta. Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atâta vreme cât o carte nu este, întâi, acceptata din punct de vedere estetic. Sau se poate, în chip experimental, dar în afara unui sistem de valori si în afara oricarui interes pentru substanta interioara a operei: categorii, straturi, niveluri pe care critica fenomenului literar actual nu le poate ignora. Critica literara poate lua însa sugestii de peste tot, demersul sau se poate îmbogati din contactul cu metodele noi. Exista mai multe cai de acces spre opera literara si criticul are libertatea sa aleaga pe aceea pe care o gaseste cea mai potrivita”.
De aceea, analizele din „Scriitori români de azi” se situeaza la jumatatea distantei între cronica literara clasica (încercând sa aproximeze noutatea unui autor si valoarea lui în context) si analiza tematica, menita sa stabileasca – prin mijloace nu straine metodologiei Criticii noi – „figura spiritului” unui autor, adica datele centrale ale imaginarului sau. În ce priveste judecata critica propriu-zisa, merita spus ca ea se exercita, în primul rând, prin selectie. Faptul ca Eugen Simion opteaza doar pentru autori cu universuri cât de cât rotunde – deci cu stiluri precizate – reprezinta, din start, o garantie a „supravietuirii” lor. Mai e, însa, ceva. Critic de constructie, cu o viziune pozitiva – chiar optimista – asupra mizelor istoriei literare, criticul nu se apleaca decât asupra acelor scriitori pe care îi considera cu adevarat demni de interes. Activitatea de „curatare” zgomotoasa de impostori si veleitari o lasa pe seama altora. Înainte de a dedica un comentariu unei carti, Eugen Simion cântareste cu atentie ratiunile scrisului. De aici, altitudinea tonului si „elitismul” subiectelor, dar si senzatia ca, atunci când dedica un comentariu unui autor contemporan, criticul îl clasicizeaza instantaneu.
Ceea ce nu înseamna, însa, ca fragmentele critice ale lui Eugen Simion sunt lipsite de rezerve, ci doar ca, prin natura acestui tip de critica, ele sunt depasite în prealabil, în stadiul pre-redactarii textului. Pe lânga acest aspect, trebuie luata, însa, în considerare metoda cea mai frecventa a analizelor unui autor, cea a reconstituirii universului reprezentativ al autorului. Preluata de la tematistii Scolii de la Geneva, însasi natura ei implica eludarea defectelor. A reconstitui universul unui autor presupune a retrai empatic, în interiorul geografiei sale spirituale – a întelege si a accepta acel univers. Or, e greu ca dintr-o atare asumare cvasicompleta criticul sa se detaseze complet si sa formuleze obiectii de substanta. De aceea, atunci când exista – si Eugen Simion nu le eludeaza întru totul –, ele nu spun nimic „esential” despre scrisul unui autor, sunt marginale.
Chiar când n-are toate cartile pe masa – si, cu privire la autorii contemporani, aflati înca în mijlocul procesului creator, faptul e cât se poate de normal –, criticul încearca sa construiasca, prin fiecare dintre fragmentele „Scriitorilor români de azi”, un portret spiritual, când nu de-a dreptul o dare de seama completa asupra imaginarului. De aceea, multe dintre capitolele cartii pot fi considerate mici monografii. Desigur ca metoda nu e noua si din acest punct de vedere Eugen Simion e mai apropiat de G. Calinescu, celalalt mare magistru, decât de E. Lovinescu. Câteva pasaje de debut ale cronicilor sunt vadit calinesciene – fara verva si talentul portretistic al criticului interbelic: „Prin 1950 se putea vedea pe salile liceului «I.L. Caragiale» din Ploiesti un baiat dolofan cu coama blonda, înconjurat mereu de un grup de amici fideli, baieti dezghetati si orgoliosi, «ploiesteni» în sensul cel mai bun, adica bascaliosi, cu vorba în dunga. Stanescu Hristea Nichita, baiatul blond, era seful lor si îsi crease o reputatie considerabila de caricaturist. Semna saptamânal la gazeta de perete, cu pseudonimul H, desene teribile pe teme de morala scolara. Învata bine, dar fara tragere de inima si, daca putem sa-l credem pe cuvânt, în clasa întâi a ramas repetent (dar faptul nu e sigur), pentru ca nu întelegea în ruptul capului cum pot fi trecute în semne (litere). Crescuse mare, trupul lui robust îi atrasese porecla de Grasul. Grasul cânta la pian si citea mult, era volubil, punea la cale mici farse. Provocat, raspundea cu insolenta, n-arata niciun complex: nici unul din acele semne ale proverbialei timiditati a poetului. Avea succes pe toate planurile, era zilnic vazut prin curtea liceului sau pe o strada cu o fata care-l urma ca o umbra”. Poate ca mai multi scriitori ar fi meritat „trasi” în astfel de tuse memorialistice inteligente si poate ca, pe urmele lui
G. Calinescu, Eugen Simion ar fi vrut sa indice o ierarhizare a literaturii postbelice prin stil. Demni de portretizari complete, deci de reconstruirea unui „figuri” a spiritului ar fi fost scriitorii de prim-plan, „personalitatile”, în timp ce autorii mai modesti ar fi beneficiat doar de analize strict literare. Fire mai rationala si mai asezata, criticul prefera însa sa traseze, subtil, aceasta diferentiere prin reconstituirea critica – în datele lui esentiale – a imaginarului autorilor de prim rang, cei capabili sa creeze lumi din radacini.
Excelente, din acest punct de vedere, în „Scriitori români de azi”, sunt analizele poetice, care-l consacra pe Eugen Simion drept unul dintre cei mai fini cunoscatori ai liricii postbelice. Fara a apela vreodata la vreun limbaj hiperspecializat si la concepte menite sa îngreuneze demersul axiologic, criticul încearca sa organizeze imaginarul poetilor în constelatii de simboluri. Fapt cu atât mai semnificativ cu cât Simion nu apeleaza, în degajarea acestor simboluri, la fel ca un Ion Negoitescu sau Gh. Grigurcu, la tuse stilistice groase, preferând mai degraba o retorica stinsa, însa cum nu se poate mai expresiva. Desi nu par sclipitoare la prima lectura, formulele cuminti ale lui Eugen Simion explica procese complexe si subtile ale poetilor avuti în vedere. Tehnica invizibila – caci, repet, niciodata mecanismul nu iese la suprafata textului – e aceea a tematistilor genevezi. Dramuindu-si cât se poate de atent stilul, Eugen Simion grupeaza complexele de imagini, de senzatii, de culori sau de forme dintr-un univers poetic în „figuri” menite sa le generalizeze doar într-atât încât discursul critic sa nu devina tautologic, însa cu privirea mereu atintita spre individualitate. „Figurile” genevezilor nu sunt, în fond, decât jumatatea distantei dintre individualitatea vie a operei, ireductibila la concept, si generalizarea uniformizanta. Cedând primului impuls, discursul criticului ar fi nevoit sa repete steril opera. Adoptându-l însa pe cel de-al doilea, actul sau critic ar rata-o complet. Din fericire, însa, Eugen Simion reuseste, ca putini dintre criticii nostri postbelici, sa se pastreze la jumatatea distantei dintre concret si abstractizare si sa formuleze memorabil din interiorul liricii vizate. Predominante ar fi, în poezia lui Nichita Stanescu, „figurile adolescentei” sau, la un nivel superior de prelucrare artistica, „poetica transparentei si a matinalului”. Nu sunt, acestea, simple teme ale poeziei lui Nichita Stanescu, ci mai degraba tipare originare din care se ramifica întregul sau imaginar din prima parte a creatiei. Multe observatii esentiale contine si analiza poeziei lui Marin Sorescu. Pe de o parte, criticul e contrariat de directetea acesteia, putin obisnuita în interiorul livrescului saizecist. Pe de alta parte, însa, Eugen Simion se dovedeste a fi un critic îndeajuns de receptiv încât sa accepte – si chiar sa militeze pentru – formule noi: „Senzatia de inefabil apare atunci când exista si senzatia unui efort extraordinar de limpezire a sensurilor. O strofa de un ocultism calculat nu trezeste în noi acel sentiment înalt de uimire si miracol pe care ni-l pot da, de pilda, niste versuri clare si muzicale. Fiind mai limpede, poezia lui Bacovia nu-i mai putin profunda si misterioasa decât poezia de simboluri enigmatice a lui Barbu. Scriind în respectul sintaxei obisnuite, fiind, pentru unii, dezolant de clar, Arghezi nu este – pentru cine stie sa citeasca – mai mic filozof decât Blaga, poet al cetei si al umbrei din lucruri. Spunem toate acestea deoarece este raspândita printre tineri ideea cum ca o poezie clara ar fi sub conditia marii poezii. Aceasta credinta este cel putin tot atât de falsa ca si aceea care decide ca o poezie pe care nu o întelegem de la prima vedere si în totalitate nu poate fi o poezie superioara. Teribila prejudecata!”
S-a vorbit mult – mai ales optzecistii au batut moneda în acest sens – despre dogmatismul în receptare al criticii saizeciste. La o privire mai atenta, însa, nu numai ca saizecistii au „împrumutat” (dupa formula lui G. Dimisianu) optzecistilor propriii critici (Nicolae Manolescu, Mircea Martin etc), dar chiar analizele lor din cronici sau eseuri fac dovada unei deschideri iesite din comun catre alte formule decât cea acreditata canonic. Saizecismul e generatia în care au loc atât Nichita Stanescu, cât si Mircea Ivanescu sau Leonid Dimov. Si asta, tocmai pentru ca acesti critici satui de dogmatisme si de schematisme sunt gata sa caute peste tot ecuatia individuala. La Marin Sorescu, ea ar fi data, sustine Eugen Simion, de reluarea parodica si minimalista a marilor teme: „Estetica veche credea ca nu se poate glumi cu marile mituri. Nu poti privi moartea în fata, asa cum nu poti privi soarele… Se poate, totusi. Prin geamul afumat al ironiei marile mituri se întrezaresc, usor miscate”. Ar fi multe capitole de exemplificat în ceea ce priveste finetea observatiilor. Cea mai buna proba de receptivitate critica o face, însa, analiza poeziei optzeciste. Capitolul despre Mircea Cartarescu e unul dintre cele mai comprehensive lucruri scrise despre poezia lui. La început, ai zice ca gustul lui Eugen Simion, instruit asupra poeziei saizeciste, rateaza inovatia de formula a liricii cartaresciene, preferând sa-l înteleaga în paradigma neomodernista: „Poetul paraseste, cu adevarat, stilul înalt propriu poemului modernist, dar nu paraseste de tot temele si ambitiile modernitatii, în primul rând explicatia orfica a lumii”. În doar câteva pagini, însa, întoarcerea pe toate partile a poeziei cartaresciene (de la tematica la limbaj) devine atât de scrupuloasa, încât concluziile – simple, dar cât se poate de exacte – vin sa contraga în mic, ca în eprubeta, „tara imaginara” a poetului: „Mircea Catarescu este, indispensabil, un poet al orasului si tara lui imaginara se întinde de la Piata Obor la Universitate si la Aleea Circului. Este inimaginabil cât de multe întâmplari, lucruri, institutii, drame, reverii pot intra în acest perimetru. O retina elastica si sensibila le înregistreaza, o data, de doua ori, de nouazeci si noua de ori si le aduce într-o confesiune care cunoaste toate starile lirice, de la elegie la pamflet. Cartarescu este mai ales un poet al ochiului. Ezit sa spun un poet vizual, pentru ca el nu cultiva culoarea (picturalul). Culoarea este un efect indirect al spectaculoasei acumulari de lucruri. Numai Leonid Dimov (poetul cel mai apropiat, dintre români, de Mircea Cartarescu) mai are în poezia noastra aceasta extraordinara imaginatie a lumii materiale si un vocabular asa de bogat”.
Nici în ce priveste comentariul prozei Eugen Simion nu este mai prejos, desi i s-a imputat ca tinde sa narativizeze în dauna analizei. Pentru cine citeste atent, e evident, însa, ca metoda nu difera prea mult de cea aplicata poeziei. Criticul reface imaginarul unui prozator în datele lui exacte doar pentru a intra, aproape ritualic, în intimitatea lui si a-i extrage, cu usurinta, semnificatiile centrale. De altfel, spre deosebire de un Lucian Raicu sau de un Mircea Martin, carora le place sa se plimbe mereu dintr-un vârf al expresiei în altul, Eugen Simion nu se sfieste sa formuleze banalitati sau lucruri îndeobste cunoscute, cu conditia ca acestea sa-i permita saltul în întelegerea superioara a operei. Critica lui e în cel mai exact sens al cuvântului creditabila tocmai pentru ca evita ipotezele excentrice, cultivate de amorul artei speculative. Eficienta analizelor lui Eugen Simion consta în cautarea drumului celui mai scurt între ipoteza si concluzie, fara ca acest proces sa implice vreodata pactul cu platitudinea. Dupa ce a facut un inventar al tematicilor brebaniene, de pilda, criticul poate formula astfel de legitati privitoare la structura profunda a lumii prozatorului: „Nicolae Breban nu zugraveste propriu-zis tipuri, cât energii si moliciuni umane. Pentru el, indivizii sunt de doua feluri: puternici si slabi. Evenimentele pot provoca treceri dintr-o categorie în alta, dislocând unitatea unui mediu (cazul lui Cornel Manescu). Francisca este, din acest punct de vedere, un roman al energiilor înfrânte”. Fara a face, din nou, mare caz de instrumentarul teoretic, Eugen Simion aproximeaza intuitiv toate modificarile de formula ale prozei postbelice. Realismul lui Marin Preda din „Întâlnirea din pamânturi” i se pare un efect al relatarii impersonale („nu e nimic simbolic aici, nici o intentie de a da o aura tragicului”), cel al lui Stefan Banulescu, minat de o „atmosfera de apocalips”, în timp ce la D. R. Popescu e dominat de „gustul pentru mister si spectaculos, o intriga bogata si, instalat în inima notatiei realiste, poetic”. Ceea ce înseamna, din nou, ca, fara sa si-o propuna sistematic, Eugen Simion reuseste sa deseneze o harta extrem de credibila a prozei contemporane, cu toate formele de relief la vedere.
Spatiul nu ne permite sa inventariem toate subtilitatile de lectura din „Scriitori români de azi”. Ne marginim, de aceea, doar a constata ca, în ciuda fragmentarismului (criticul n-a scris înca acele capitole de sinteza menite sa coaguleze întregul), ea ramâne o opera fundamentala a literaturii române din ultimii 50 de ani. Daca n-are percutanta cronicilor manolesciene (preluate, multe, în „Istoria critica a literaturii române”, pentru a compune un tablou integral), în schimb, de partea ei sta anduranta – printr-un amestec ciudat de directete si de subtilitate critica. În mod paradoxal, costumat în retorica sa usor vetusta si rigida, Eugen Simion se misca cu flexibilitate printre simbolurile centrale ale operei scriitorilor contemporani. Fiecare capitol merita citit si citat cu încredere atât în activitatea didactica, cât si în studiile stiintifice.
Autor: ALEX GOLDISApărut în nr. 412