„Jurnalul fericirii“ al lui N. Steinhardt, în opinia multora una din marile carti ale Estului, confiscata de câteva ori de Securitate, începe sa aiba un destin mai mult sau mai putin previzibil. Cunoaste, mi se pare, odata cu trecerea timpului, un usor recul din punctul de vedere al receptarii. Nu e o exceptie în aceasta privinta. Se pot da o sumedenie de exemple similare. E de presupus ca într-o oarecare masura este si efectul unor contestari, al unor critici, precum „Epistola despre convertire“ a lui Alexandru Sever, cu care tocmai polemiza într-un numar precedent al „Culturii“ Adrian Muresan. Aproape sigur însa la aceasta posteritate contribuie lectura mai asezata, mai detasata, mai putin emotionala a „Jurnalului“. Oricum, sub acest aspect, lucrurile par destul de fluide. Încât judecatile transante sunt aproape imposibile. Asa cum, în plan editorial, îi este imposibil eminentului biograf al lui Steinhardt si exeget al operei acestuia, George Ardeleanu, sa elimine, cu expresia sa, „toate îndoielile“ privind noua varianta a „Jurnalului fericirii. Manuscrisul de la Rohia“, descoperita la Manastirea Sf. Ana: o dactilograma de 529 de pagini. Editorul crede ca aceasta a treia varianta ar fi sinteza celor doua anterioare, dar constatarea ramâne sub semnul incertitudinii. Nu intentionez si nici nu am caderea sa analizez aspectele tehnice ale noii editii, aparute la Polirom, pe care, se întelege, date fiind îndoielile exprimate chiar de editor, nu o putem considera definitiva, dar care e una critica, bazata pe confruntarea minutioasa a variantelor, pe compararea cu alte scrieri ale lui Steinhardt, si prevazuta cu note, indice de nume si întregita de o întinsa addenda, toate datorate lui George Ardeleanu.
În „Nota asupra editiei“, G. Ardeleanu marturiseste ca lectura acestei a treia variante a „Jurnalului fericirii“, ce are cu aproape 225 de pagini mai putin decât a doua si care contine fragmente „cu adevarat inedite“, i-a lasat impresia unei „scriituri mai crispate, mai „nervoase“, mai declarative si mai puternic infuzate ideologic decât a celei puse în scena de prima varianta“ – aparuta în 1991, la Editura Dacia, si apoi în alte opt editii. Observatia sa se confirma. E de remarcat însa ca, oarecum paradoxal, la lectura variantei de fata, virtutile literare ale textului sunt parca mai vizibile, mai pregnante, pe deasupra a ceea ce s-a numit, cam exorbitant, „filozofia steinhardtiana“ si dincolo de exaltarile hermeneutice existente si în Jurnal, e adevarat mult mai putine decât în eseurile diaristului, nu singurul, dar primul la care ne duce gândul fiind „Secretul Scrisorii pierdute“. Fapt e ca, mai mult decât la lectura primei variante, acum emotia estetica este tot atât de intensa, daca nu chiar o devanseaza pe cea etica, pe cea moral-psihologica. Si asta datorita descrierilor, schitelor de portret si paginilor de eseistica în care observatia fina se însoteste cu ironia mai degraba cordiala si umorul tonifiant. Dar explicatia acestei receptari, când recitim „Jurnalul fericirii“, sta si într-o alta vârsta a lecturii, ce se produce într-un timp care nu mai e, mai ales psihologic, cel din urma cu 23 de ani. O lectura, repet, acum mai detasata, mai calma, mai gânditoare, cu spiritul critic dat la normal. Iar acesta e cu atât mai necesar când e vorba de o carte a unui autor caruia i s-a reprosat „o anumita defectiune a spiritului critic“, o generozitate sans rivages si o candoare intelectuala ce pot fi, desigur, pâna la un punct, cuceritoare, ca un joc de societate. Dar atât si nimic mai mult. Adrian Muresan are si nu are totusi dreptate când afirma categoric ca „amintita defectiune ocoleste perimetrul estetic al „Jurnalului fericirii“, precum si sectorul etic al autenticitatii si al asumarii convertirii“ („perimetru“ si „sector“ nu mi se par cei mai potriviti termeni în acest context!). Altminteri, e firesc ca dimensiunea estetica sa nu fi fost afectata prea mult, de vreme ce, scrie acelasi autor: „Jurnalul fericirii nu este un manual de istorie. Decupajul biografic devine decupaj fictional sub actiunea superbei întâlniri dintre epifanic si livresc, nicidecum sub influenta in-autenticitatii cum a crezut, înselându-se (pâna si) un Adrian Marino“. Este cât se poate de limpede ca „Jurnalul fericirii“ nu e manual de istorie, dar e fatalmente si istorie, ca de altfel orice scriere memorialistica, confesiva, cu atât mai mult una après coup. Literatura subiectiva? Da, însa nu numai atât, ci o opera, inclusiv literara, mult mai complexa în care se întrepatrund, coexista, într-o armonioasa neorânduiala, mai multe genuri. E aproape de prisos a mai spune ca e un jurnal atipic, iar asta nu numai pentru ca nu respecta cele doua „clauze“, atât de bine definite si de Eugen Simion, a calendaritatii si a simultaneitatii. George Ardeleanu îl caracterizeaza ca fiind „un joc textual flexibil care este totodata si un joc al rememorarii“. Repovestind, de pilda, parabole biblice, evocând scene si personaje din realitatea traita, cu deosebire terifianta experienta concentrationara, din marea istorie sau din marea literatura a lumii (Dostoievski fiind, cred, numele cel mai des citat dupa Iisus). Moralistul Steinhardt, cu o pana de prozator si de eseist din stirpea clasicilor europeni ai genului, le redistribuie nu o data în câte un scenariu existential si spiritual de o extraordinara forta revelatoare: „– Desigur, cârciuma lui Don Quijote înca nu s-a prefacut în castel. Cuvintele mântuitoare înca n-au fost rostite. Înca n-am devenit ceea ce ar trebui sa fim, înca nu s-a împlinit paradoxala necesitate a transformarii noastre în ceea ce de fapt suntem. Valul de pe ochii nostri înca nu s-a luat. Mai salasluim în bezna, castelele înca nu ni s-au aratat în maretia si curatenia lor. Poate, prin ceata, unora, ca vasul fantoma, îsi dezvaluie vag, de la mari si nestatornice departari, contururile. Tot în hanuri haladuim, tot ca brute printre brute, din ce în ce, parca, mai atenti la tot ce e sordid si mai doritori a scoate sordidul în vileag si a-l proclama factor determinant si unica realitate. Silueta lui Don Quijote ni se profileaza numai de la uriase distante, în conul de umbra al stralucirii solare invizibile. Hotarât lucru, nu stim ca suntem seniori si ca ne sunt harazite spre locuire castelele. S-ar zice ca lumea toata definitiveaza cârciumile cele mai nenorocite, speluncile cele mai lipsite de pitoresc si ca le cauta fundatii cât mai solide. Atât de intensa e lumina reverberata de stâncoasa câmpie pe care îsi vede de drum Don Quijote – si de numeroase corpurile flotante în vitrosul ochilor nostri – încât nu-l mai zarim decât în cuget si cu penibil efort“.
În „Jurnalul fericirii“ exista o subtila unitate de stil si de viziune. Ceea ce este cu atât mai remarcabil cu cât, asa cum scrie si George Ardeleanu – „piesele acestei structuri de tip puzzle sunt recombinate, reasamblate, mutate, redistribuite etc.“. Cutare notatie, cutare reflectie sau evocare, cutare trimitere la textul Evangheliilor rezoneaza cu o alta dintr-un alt context, cu totul diferit, livrescul coexista cu faptul real, trait pe viu. În ziua de 4 august 1964, Steinhardt, eliberat din puscarie, se întoarce acasa. Tatal este momentan plecat prin apropiere. Apare dupa câteva minute (fusese la frizer) gârbovit, mergând greu, sprijinit de brat, de catre un var al sau. Reactia batrânului la vederea fiului marcat de anii grei de închisoare este de o liniste ancestrala. Scena e cu atât mai elocventa si mai dramatica. Orice efuziune, orice lamentatie par incompatibile cu bucuria trista a revederii: „Îsi tine însotitorul strâns de brat. Eu trec de partea cealalta si-l iau si eu de brat. Întoarce capul spre mine si-i spun: Acu’ am venit. Sa nu plângi. Se uita drept la mine, cu ochii mici si vioi. Sa plâng? zice, da’ ce’s prost? Ia spune mai bine, tu ai mâncat ceva astazi?“. Peste câteva zeci de pagini, diaristul evoca succint, pentru a ilustra ceea ce el numeste „nobletea crestina“, sfârsitul parabolei fiului risipitor: „Tatal nu asteapta ca ratacitul sa vina sa i se plece si sa-i ceara iertare, ci de departe vazându-l alearga el catre dânsul si-i cade pe grumaz si-l saruta. Nicio întrebare, niciun repros. Doar graba de a-l omeni, de a-l ospata si a-l coplesi cu daruri“.
În sensul cel mai profund, cele doua scene – una reala, cealalta livresca – par a fi puse în oglinda.
(Va urma)