Constantin Acosmei, Jucaria mortului, editia a IV-a, Bucuresti, Casa de Pariuri Literare, 2012.
Constantin Acosmei are categoric unul din cel mai bizare parcursuri literare din poezia ultimilor ani. Atât de bizar este parcursul lui, încât poetul poarta în palmares o singura carte publicata în 1995 si, iata, ajunsa la a patra reeditare în 2012 la Casa de Pariuri Literare. Aproape halucinanta este însa raspândirea în cercurile literare românesti a volumului, aprecierea dusa la paroxism pe care o exerseaza permanent critica literara si întreaga mitologie care s-a format în jurul personajului Constantin Acosmei: un poet fara pretentiile de recunoastere specifice lumii literare românesti, un ascet al discutiilor si al interviurilor si totodata cam cel mai invidiat exponent al poeziei „tinere“ (desigur, în limitele în care este permisa astazi o astfel de catalogare). Cu toate acestea, declaratiile lui de acum câtiva ani îl descriu pe Acosmei în 1995 ca pe un poet tânar entuziasmat de publicare: „Nimeni nu era dispus sa piarda bani cu autori necunoscuti. Dezinteresul era mare, iar eu pe vremea aceea chiar îmi doream sa-mi public cartea“. Astazi, Acosmei este mai mult ca oricând (si asta datorita rezistentei în timp cu un singur volum) unul din cele mai intrigante cazuri literare de „living legends“. Înca se adevereste (deocamdata) în 2012 premonitia lui Daniel Cristea Enache, care acum câtiva ani îi prevestea autorului „Jucariei mortului“ un viitor literar lipsit de surprize: „N-as vrea sa sune a cobe, dar acest poet formidabil iesit din subterana sociala si existentiala îmi pare a fi autorul unei singure carti“.
Terapie prin eliberare
Acosmei are talentul de a se servi foarte bine de banal, transformându-l permanent în sursa optima pentru o poezie la granita (sau de ce nu, la coliziunea) dintre comic si dramatic. Pentru ca, desi în marea lor parte poemele sunt descrieri ale activitatilor celor mai anoste (uneori plictisul ajungând pâna la absurd), ele forteaza totodata cititorii sa dezvolte atât o empatie irepudiabila pentru personajul lipsit de orice fel de activitate, cât si o toleranta uimitoare la efectul tragic pe care îl poarta, de fapt, volumul. Pentru ca „Jucaria mortului“ pare mai mult o terapie prin eliberare decât un proiect calculat meticulos. Aici, tot ceea ce poate produce la un moment dat suferinta face parte din mersul firesc al lucrurilor, fara lamentari inutile sau proiectari melodramatice. La fel, tot ceea ce produce râsul este efectul unui contrast între discursul matur-naiv si subiectele cele mai comune, pe care am fi tentati sa le consideram lipsite de poeticitate. Personajul pe care îl creeaza Acosmei îsi redacteaza activitatile cu miscarile unui grefier, într-un fel de jurnal tragi-comic unde viata nu trebuie luata nici prea în serios, dar nici neglijata total. Pentru ca niciodata nu uita sa se minuneze în fata lucrurilor aparent imperceptibile: „ma asez în genunchi/ cu pieptul lipit de calorifer/ – de patru zile nu/ mi-am mai vazut sângele/ îmi aduc aminte ca/ se facuse noapte si/ m-au trimis sa ma spal/ când am stors cârpa/ am scapat din brate/ pe beton ligheanul/ de tabla si am ascultat/ cum sare smaltul“, „am sters mingea de pantaloni/ mi-am lipit buzele de spartura/ – lânga bulina portocalie –/ si am umflat-o cât am putut// când am scuipat am vazut ca/ îmi curge sânge din masea“, „mi-am închis falcile cu mâna/ si mi-am cârât pe rând vârful limbii/ în toate sparturile din masele// atunci ai întins mâna si ai început/ sa îmi încâlcesti parul – apoi/ totul în jur s-a umplut de matreata“.
Cei care au urmarit entuziasmati (desi entuziasmul este aparent inexplicabil) „Limits of control“ al lui Jim Jarmush, vor gasi aici o sursa incredibila de vitalitate. Pentru ca nu e întocmai usor sa surprinzi cu atâta usurinta catalizatorii subtili din spatele banalului si apoi sa transformi cele câteva instantanee într-o poezie cu adevarat inovatoare, iar modelul serveste pâna si astazi poeziei românesti. Nu degeaba îl numea Bodiu „cel mai curajos poet al grupului iesean“ (facând referire la „Club8“): „nu sunt curios sa traiesc/ nici sa mor –/ decât sa ridic doua degete/ ca sa raspund corect/ la „întrebarile profunde ale existentei“/ mai bine – doua degete/ sa mi le bag pe gât“.
Antrenament lingvistic
Acosmei a avut capacitatea de a transforma o întreaga generatie poetica si de a crea precedentul pentru ceea ce se va întâmpla mai departe cu poezia douamiistilor neexpansivi. Însa operatia la care trebuie supusa cartea la a patra reeditare este una a decantarii. Mitizarea volumui în decursul timpului, dar si faptul ca în marea ei parte critica literara nu a stiut pur si simplu (lucru perfect explicabil) cum sa faca fata unui astfel de fenomen literar straniu si inedit, au scapat din vedere punctele slabe ale poeziei lui Constantin Acosmei si exercitiile poetice care nu depasesc stadiul de antrenament lingvistic. E adevarat ca pâna si celebrele „sonete în X“ îl aduc în prim plan pe autorul lor ca pe unul din mânuitorii abili ai mecanismelor tehnice, însa în astfel de puncte jocul depaseste fara dubii atmosfera de poezie: „Cu ochii atintiti spre crucifix,/ Visând la Scara lui Ioan Climax,/ În timp ce preotul rosteste: „Pax/ Vobiscum“ – gata, s-a sfârsit, dau chix.// Ma-ntâmpina pe mal abrupt de Styx/ Cel ce învârte-al cerurilor ax:/ „Religia-i (citeaza el pe Marx/ Dintr-un manual de socialism prolix)“.
La fel, lipsa unei cenzuri riguroase în „zburatacirile“ imaginarului (puncte în care pâna si „noii exponenti vechi“ ai poeziei române actuale, ca Stefan Manasia, Claudiu Komartin sau Radu Vancu ramân captivi supra-realului) arata o apropiere inexplicabila (în mare parte datorita distantei uriase dintre „Relatari“ – atât de bine ancorate în real si poemele din „Maledicat“) de formulele vadit expresioniste: „hai sa intram în bucatarie/ eu îti arat sângele meu/ tu îmi arati sângele tau“, „se aud explozii demografice/ însotite de rafale de aplauze/(…)/voi coborî si eu în refugiu/ cu aripile între picioare“, „lânga vitrine stateam/ sa-mi aranjez putin scalpul“. Toate aceste momente pot fi justificate usor privind contextul literar în care Acosmei si-a scris initial volumul, neîmplinindu-se înca o despartire programatica de postmodernism.
Tragând linie, însa, caracterul revolutionar al „textelor poetice“, al „relatarilor“ dar si al celorlalte poeme care stabilesc in mod evident tonul specific al lui Constantin Acosmei acopera micile abateri pe filoanele strident optzeciste. Este, totusi, un volum cu o misiune importanta în transformarea receptarilor estetice românesti si în stabilirea tonusului unei generatii întregi. Umor negru, saracie lucie transformata în religie poetica dar si multumirea de a trai viata la limita. Si manifestul se insereaza subtil, fara ostentatie, desi poate nu aceasta ar fi miza principala. Pentru ca Acosmei nu cauta sa spuna ceva anume, ci scrie în registrele proprii, dezinhibate, lipsite de ostentatie dar gasind, în acelasi timp, surse interminabile de umor: „am scos elasticul de la pantalonii/ de pijama si am facut o prastie –/ am încarcat cu dopul de la sticla/ si am tras în perdeaua de la geam“, „azi dimineata mergeam încet pe strada/ si am simtit cum mi se trag ciorapii/ – putin dupa ce am trecut de aprozar/ mi-au ramas calcâiele goale în pantofi“, „Într-o zi am calatorit la oras. Autobuzul aglomerat cobora serpentina în viteza. O doamna s-a ridicat de pe scaun, a scos din buzunarul gentii de voiaj o sacosa de plastic (imprimata cu poza unei femei în chiloti calare pe o motocicleta), apoi s-a asezat si, desfacându-si punga în fata a vomat icnind de câteva ori“.
Greu de spus care e momentul în care, citind „Jucaria mortului“, îti dai seama ca ai de a face cu o poezie de nivel înalt. Tot atât de greu este sa mai crezi cumva în „marea poezie“ dupa lectura. Pentru ca, desi cititorii pot fi tentati sa se mire de caracterul aparent facil al scrierilor lui Acosmei, acestea ramân, printr-un fel de mecanism secret, câteva din cele mai bune momente ale poeziei române recente.