Raport despre invatamantul romanesc

În cadrul unui dosar dedicat de revista „Vatra” (no. 1-2/ 2013) situatiei învãtãmântului românesc mi-a atras atentia un excelent articol semnat de Cosmin Borza si Claudiu Turcus – „Învãtãmântul românesc între mitologie si simulare”. Cum „Vatra” se gãseste cu o anumitã dificultate, iar site-ul sãu i-ar inspira lui Heidegger noi unghiuri de atac asupra problematicii nimicului, ofer în continuare câteva extrase din articolul lui Borza si Turcus.
Despre învãtãmântul
preuniversitar
„Învãtãmântul bazat pe competente si centrat pe elev constituie subiectul major al tuturor reformelor postdecembriste. Continuturile, zice-se, îl tâmpesc si-l extenueazã pe elev, abia dobândirea competentelor desteptându-l întru devenirea lui ca fiintã socialã. (…) conform ideologiei reformatoare, adolescentul nu trebuie doar sã stie (savoir), ci sã stie sã facã (savoir faire), pentru ca, în final, sã atingã dezideratul deodatã inefabil si programatic: sã stie sã fie (savoir être). Numai cã, tocmai aplicarea acestei viziuni s-a dovedit de-a dreptul incompetentã. De la clasa a cincea pânã la a douãsprezecea, programele au fost trunchiate în litera si foarte putin în spiritul filosofiei didactice mentionate. De vreme ce continuturile sunt rãul absolut, ele au fost supuse unui proces de exorcizare. De pildã, luând ca etalon limba si literatura românã, la gimnaziu nu se mai studiazã autori si opere literare, ci doar fragmente de text menite a servi drept suport pentru consolidarea unor deprinderi discursive generale. Valorile culturale si simbolice ale literaturii rãmân doar amintiri dintr-o epocã de aur. Cu toate acestea, ghiozdanele se cântãresc si rezultã perpetuu o programã mult prea stufoasã, care se cere degrabã usuratã. La nivel de continut, bineînteles. Nici liceul n-are alte pretentii. Si aici, elevii, pãrintii, rudele, acompaniate de tot soiul de ONG-uri reformiste de rit european, se declarã indignate de cantitatea uriasã si «inutilã» de informatie exercitatã asupra bietilor scolari. În schimb, cine consultã documentele constatã cã, pentru a depãsi bacalaureatul la românã în 2012, un tânãr n-ar trebui sã cunoascã mai mult de vreo zece poeme, sase romane, o nuvelã, douã piese de teatru, un basm. Totul, dupã patru ani de mers la scoalã! (…) Iatã cum marota competentei presupune o drasticã diminuare a continuturilor – proces în permanentã radicalizare – care, de fapt, nu face decât sã camufleze o realitate alarmantã: sporirea incompetentei, dezinteresul accentuat pentru construirea unui orizont cultural, delegitimarea dimensiunii intelectuale a formãrii.”
Despre învãtãmântul
universitar
„Cândva, universitarul era un specialist, astãzi, doar câtiva reflectã subiectele predate în publicatii colective sau de autor. Chiar si în cele patru mari universitãti nationale (Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara) a pãtruns o categorie de cadre didactice fãrã activitate stiintificã relevantã. Destui profesori/ coordonatori de doctorate se pot lãuda cu o singurã carte substantialã – dacã se pot! –, activitatea lor academicã rezumându-se la jurnalism cultural, adesea în reviste orãsenesti. Suporturile de curs litografiate sunt adevãrate raritãti, iar syllabus-urile, adesea, nu ar avea cum sã treacã nici mãcar de cea mai indulgentã comisie. Dar amurgul acestui mit (al specialistului) a cunoscut punctul critic de manifestare abia în ultimii ani, când bursele postdoctorale au devenit fenomen de masã. Aceste retributii consistente impun diseminãri stiintifice pe mãsurã: studii publicate în reviste cotate CNCS, ERIH, ISI si participãri la prestigioase conferinte internationale. Or, peste cea dintâi categorie s-au suprapus pagini semnate în gazete culturale, altfel respectabile: cronica de carte puncteazã câte o cercetare teoreticã, eseul memorialistic, cu vagi insertii intelectualiste, pretuieste cât un studiu articulat, iar notele de cãlãtorie pretind reflectii acumulate prin bibliotecile lumii în costisitoare stagii de mobilitate. Totul pentru propãsirea cercetãrii, pentru formarea continuã a specialistilor.”