Este o traditie de mult înstapânita ca Muzeul National de Istorie a României sa-i omagieze pe toti aceia care, într-un fel sau altul, i-au slujit (lui sau muzei Clio, careia el însusi îi aduce omagii prin toate momentele pe care le gazduieste), care au marcat cu munca si cu priceperea lor, cu educatia si cu disponibilitatea, timpul care le-a fost dat, lasând în urma lor o opera, o viata, o amintire. În seria acestor evenimente se înscrie si expozitia dedicata unei personalitati uriase prin statura intelectuala pe care a avut-o muzeul, expozitie intitulata simplu: „Radu Florescu – omul si opera“, organizata de istoricul, cercetatorul si universitarul Ioan Opris si de Centrul National de Cercetare si Documentare în Domeniul Muzeologiei care poarta numele ilustrului arheolog.
Un vizionar
Cu o cultura de veritabil enciclopedist, cu o educatie si o deschidere exceptionale deprinse în familia sa de boieri olteni, Radu Florescu a avut o singura pasiune mistuitoare: Capidava. Studiile le-a început în Cerneti-Mehedinti, la Scoala Normala, o scoala a strabunicului sau, urmate de cele elementare si liceale la Bucuresti, unde a absolvit, în 1954, Facultatea de Istorie. A ocupat de-a lungul timpului numeroase functii, a organizat si coordonat lucrari de repertoriere si topografiere a siturilor arheologice si a monumentelor istorice, s-a preocupat de inventarierea bunurilor culturale mobile si imobile, a elaborat numeroase proiecte legislative, prin relatiile personale vaste si prin uriasa sa cultura a facilitat legatura muzeelor din România cu strainatatea, a fost presedinte al Comitetului National pentru ICOM si director al Muzeului National de Istorie a României, dar, înainte de toate, a fost profesor. Si arheolog. Aceasta dubla calitate i-a permis sa formeze, sa modeleze, sa pregateasca viitorii muzeografi, asemenea si totusi altfel decât aceia ai secolului care disparea odata cu el…
Trecusera peste el câteva biblioteci si „povara“ aceasta a stiut sa o risipeasca, dupa cum este cunoscut, cu o generozitate ce caracterizeaza doar marile spirite. De la catedra sau la Capidava, acolo unde generatii de studenti s-au format, preocuparea sa de capatâi a fost sa transmita informatia istorica spre aceia care inevitabil într-o zi îi vor lua locul, asigurându-le „zestrea“ de care ei, viitorii cercetatori, viitorii muzeografi, nu s-ar putea dispensa.
De altfel, a si vazut muzeul ca pe o institutie în continua schimbare, un loc unde viata este mereu prezenta prin atâtea artefacte care vin cu mesajele lor din trecut catre noi, un loc în care omul ocupa locul central, pentru ca, în fond, el este fauritorul acelor valori – obiecte de studiu pentru cei avizati si de initiere pentru neofiti. Considera ca „muzeul nu poate sa ramâna institutia academica ce ofera publicului vizitarea agreabila a unor valori. Este probabil ca va deveni un loc de învatamânt, loc si cadru pentru împlinirea unor preocupari secundare (hobby-urile), loc si cadru pentru orientarea publicului în aspectele culturale ale vietii cotidiene“. Avea o viziune revolutionara asupra a ceea ce trebuie sa fie un muzeu – un loc unde se pune în valoare patrimoniul imaterial, un loc de unde tehnica nu trebuie sa lipseasca, dupa cum amintea Virgil Nitulescu, directorul Muzeului Taranului Român, într-una dintre cele patru conferinte prin care organizatorii si-au propus sa readuca în memorie personalitatea complexa a lui Radu Florescu.
A stiut ca, fara legaturile directe dintre specialisti, nu se poate face nici o schimbare, a crezut cu tarie în reinsertia muzeologiei românesti în muzeologia internationala, a reprezentat domeniul în toate întâlnirile de peste hotare cu usurinta pe care i-o dadeau cultura si relatiile personale pe care le-a cultivat toata viata, iar viziunea pe care a transmis-o comunitatii mondiale „era deja o viziune ce depasea cadrele secolului XX. A marcat fundamental muzeologia româneasca pentru câteva decenii dupa 1950“ – a mai adaugat Virgil Stefan Nitulescu.
„Batrâna Doamna“ Capidava
Asezata la rascrucea unor importante drumuri comerciale ale vremii, dar si pentru ca aici „Dunarea prezinta o trecere mai lesnicioasa“, Capidava îsi poarta si azi, cu eleganta si cu mândrie, si vârsta, si frumusetea. Justificarea amplasarii unei statiuni militare în acest loc a fost data tocmai de acest fapt – de a apara vadul prin care batrânul fluviu era mai usor de trecut, dar aceasta însemna si o mai buna organizare si gestionare a limes-ului. De la Tabula Peutingeriana pâna în secolul al XVIII-lea, este mentionata în cele mai însemnate izvoare, ceea ce dovedeste tocmai importanta ei strategica pentru cei care stapâneau atunci (sau aspirau sa controleze) întreaga zona. Istoria ei recenta este strâns legata de cea a… „dinastiei“ Grigore si Radu Florescu, tata si fiu care au readus-o „la lumina“ pentru a ne fi redata noua, în toata maretia ei, splendoare de odinioara pe care timpul n-a sters-o, ci a potentat-o.
Sapaturile au început la sugestia lui Vasile Pârvan. Discipolul sau, Grigore Florescu, a dezvelit zidurile de incinta pe care le-a acoperit apoi cu o sapa de ciment înca în stare buna azi (din banii primiti ca premiu al Academiei Române), astfel ca baiatul de numai câtiva ani Radu Florescu a crescut, în cel mai propriu si firesc sens al cuvântului, la Capidava, dupa cum a aratat conferentiarul Ioan C. Opris. Asezata pe un promontoriu, înconjurata de un vicus si de necropola, cetatea prezinta una dintre cele mai lungi locuiri într-o fortificatie pe limes. Cu ziduri impunatoare de peste sapte metri, zvelte si trainice deopotriva, cetatea pare sa nu fi înregistrat nimic din ceea ce putea sa o macine, prospetimea si farmecul ei par ca sfideaza si timpurile, si istoria. Construita pentru a spori gloria celor ce erau atunci o mare putere, ea îsi poarta înca propria istorie glorioasa pe umerii îmbatrâniti nu atât de vreme, cât mai ales de vremuri, sporind, cu propria aura, lumina pe care împatimitii o cauta înca în incinta ei. Tocmai de aceea, martora la propria ei trecere, dar si la cea a Dobrogei întregi, Capidava este locul care invita la cercetare, este locul care dezvaluie, care acapareaza, care subjuga si care afirma în aceeasi masura. Ea nu poate fi o iubire de o vara, ea cere o daruire perpetua.
Nu întâmplator pentru cei ce au cunoscut-o, Capidava a însemnat preocuparea de capatâi, întâia si ultima lor suflare, primul si cel din urma gând al lor. De aceea, Grigore Florescu i-a acoperit zidurile cu sapa de mortar, stia ca potentialul ei urmeaza a fi descoperit si a ferit-o de a fi transformata într-o simpla cariera de piatra, de aceea Radu Florescu a construit aici o întreaga baza de cercetare, îndrumând generatii de doctoranzi sa descopere întreaga zona: Capidava nu poate fi vazuta în afara contextului socio-economic, politic si cultural dobrogean, iar studiile complexe deja facute ne releva o lume cu viata, cu preocuparile si cu povestile ei, un patrimoniu a carui valoare este data de om, omul pe care Radu Florescu l-a vazut peste tot în cercetarile lui, atragând atentia ca nu trebuie nicidecum exclus, dupa cum amintea în prelegerea sa si directoarea Muzeului National al Satului „Dimitrie Gusti“, doamna Paula Popoiu.
Seria evenimentelor prilejuite de aceasta expozitie s-a încheiat cu lansarea lucrarii „De vorba cu Radu Florescu“, la Muzeul National de Istorie a României, la sfârsitul lunii noiembrie.
Autor: OLGA SANDUApărut în nr. 450