Qui prodest? Din nou despre Avram Iancu

Sunt un cititor relativ constant (si) al revistei „Historia“, însa numarul 113 din luna mai a.c. mi-a provocat o mare dezamagire. În primul rând, pe coperta, pe fondul imaginii reprezentându-l pe Avram Iancu, un titlu provocator: „Avram Iancu, erou sau criminal?“. Desigur, înteleg foarte bine ca din ratiuni de marketing, pentru a capta interesul publicului, ziarele si revistele, uneori si cartile de specialitate, dar nu numai, trebuie sa contina titluri care sa te îndemne sa le cumperi si sa le citesti. Dar în acest caz consider ca a fost o eroare regretabila, o formulare total neinspirata si incorecta.

Coroborând titlul de pe coperta cu subtitlul unuia dintre cele doua articole despre Avram Iancu pe care le contine acest numar (este vorba despre cel scris de domnul lect. univ. dr. Marius Diaconescu, de la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti), respectiv „Câteva dintre crimele românilor în timpul‚ «revolutiei»“, un cititor cu mai putina cultura istorica ar ramâne doar cu imaginea aceasta, deformata, despre unul dintre cei mai importanti lideri ai românilor din Transilvania în timpul revolutiei de la 1848-1849. Astfel, între gestul provocator si iresponsabil al lui Csibi Barna, care în 15 martie a.c. l-a spânzurat simbolic pe Avram Iancu, si strategia de marketing a redactiei, asociata cu articolul domnului Marius Diaconescu, nu este nicio diferenta. Doar ca l-au mai condamnat înca o data la moarte pe Avram Iancu!
În opinia noastra, subtitlurile din text, respectiv titlurile celor 13 subcapitole ale articolului domnului Marius Diaconescu nu-i apartin unui istoric. Nu pot sa-i apartina unui istoric fiindca uneori ele nu coincid cu continutul, iar alteori demonstreaza daca nu lipsa de onestitate si deontologie profesionala, cel putin grave lacune istorice si istoriografice! Dar sa aduc câteva argumente în acest sens în continuare.
Prima nedumerire la citirea revistei a fost legata de faptul ca autorul articolului despre Avram Iancu, pe care îl voi comenta în continuare, este un istoric ce nu s-a ocupat cu adevarat de anii 1848-1849, respectiv domnul Marius Diaconescu. Dupa câte stiu eu din timpul studentiei sale si mai apoi din volumele de „Bibliografia istorica a României“, lucrare/instrument de referinta în orice istoriografie si care este editata de câteva decenii de Institutul de Istorie „George Baritiu“ din Cluj-Napoca al Academiei Române, domnul Marius Diaconescu este un cercetator al istoriei medievale a Transilvaniei. Fireste ca nimeni nu-i interzice unui medievist sa se documenteze si sa scrie despre alte subiecte istorice din antichitate sau perioade mai recente. Si uneori o poate face cu rezultate bune, pe baza unor lecturi temeinice si a respectarii deontologiei profesionale. Alteori însa, mai cu seama în subiecte sensibile, delicate, lecturile de suprafata îl pot împiedica pe cel care scrie tangential si meteoric despre teme îndepartate de domeniul lui de specializare sa intre cu adevarat în spiritul epocii, sa surprinda sensurile adânci ale unui eveniment sau personalitati. Daca mai este vorba si de rea-credinta la mijloc, asociata cu lipsa unor lecturi fundamentale si recente despre un subiect, atunci cu siguranta ca acest gen de articole ne pot îndeparta de adevarul istoric. Fiindca nu poti sa nu constati, de la primul subcapitol intitulat „Revolutie sau contrarevolutie româneasca în Transilvania în 1848-1849?“, si pâna la ultimul, intitulat „Mostenirea lui Avram Iancu – pasivismul politic“, o lipsa crasa de documentare asupra temei, o oarecare anchilozare a autorului în lucrari ideologizante ca pe vremea lui Mihail Roller! Pe urmele lui Karl Marx si Mihail Roller, domnul Marius Diaconescu îi catalogheaza contrarevolutionari pe toti cei care la 1848-1849 au luptat împotriva revolutiei maghiare.
Dupa cum am perceput eu articolul de fata, domnul Marius Diaconescu si-a propus sa spulbere mituri istorice, sa corecteze clisee, sa dea sentintele pe care Domnia sa le considera juste despre evenimente si personalitati istorice, si astfel sa demitizeze istoria României. Pornind de la primul subcapitol, „Revolutie sau contrarevolutie româneasca în Transilvania în 1848-1849?“, întâlnim la tot pasul astfel de tentative purificatoare, de etichete aplicate cu fermitatea si competenta unui istoric care ar fi petrecut zeci de ani studiind fenomenul respectiv prin prisma a mii de documente, zeci de carti si studii! Astfel, domnul Marius Diaconescu apreciaza transant ca „Dintr-o perspectiva globala, de ansamblu, românii au facut contrarevolutie, deoarece au fost instrumentul vechii guvernari absolutiste austriece împotriva revolutiei maghiare“ (pag. 15). Astfel, autorul neaga natiunii române din Ardeal dreptul de a fi ajuns singura, la 1848, la constiinta identitatii ei si la fixarea propriei agende politice, economice, culturale. Decenii întregi de evolutie, de la Supplex Libellus Valachorum din 1791, care au încorporat o activitate politica si cultural-ideologica de substanta, sunt trecute în acest chip sub tacere sau sunt eludate cu buna stiinta! Este regretabil ca domnul Marius Diaconescu a uitat bibliografia consistenta despre aceste evolutii, avuta ca lectura obligatorie în timpul facultatii (David Prodan, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Liviu Maior, Nicolae Bocsan, Ladislau Gyémánt s.a.). Elita româneasca ardeleana de la 1848 a fost capabila singura sa constientizeze unicitatea momentului istoric si sa actioneze în conformitate cu obiectivele exprimate deja de câteva decenii într-o forma mai voalata sau directa. Liderii românilor au înscris în programul national adoptat la Blaj în mai 1848 desfiintarea iobagiei si împroprietarirea iobagilor fara nicio despagubire (cea mai radicala exprimare programatica din acei ani a problemei sociale), recunoasterea egalitatii în drepturi a românilor cu maghiarii, secuii si sasii, introducerea drepturilor si libertatilor cetatenesti, revendicari care sa stimuleze progresul economic si cultural etc. Toate acestea constituie un program cu adevarat revolutionar si care nu e cu nimic mai prejos decât programul în 12 puncte al revolutiei maghiare, si au fost elaborate de însisi liderii românilor imediat dupa declansarea revolutiei în imperiu. Daca domnul Marius Diaconescu are dovezi ca programul adoptat la Blaj în mai (si enuntat în mare de Simion Barnutiu la sfârsitul lunii martie) a fost elaborat la sugestia Vienei si românii au fost manipulati la numai  câteva zile de la declansarea revolutiei în imperiu, atunci sa le faca publice, sa cunosc aceste surse „secrete“ si eu, care de mai bine de doua decenii ma ocup de revolutie. Atunci când guvernul revolutionar maghiar va refuza sa acorde românilor independenta nationala, respectiv egalitatea ceruta de liderii românilor, în toamna anului 1848 va începe razboiul civil. Cu alte cuvinte, o revolutie, a românilor, care doreste sa-si materializeze întreg programul, intra în conflict cu alta revolutie, aceea a maghiarilor, care refuzau românilor, sârbilor, croatilor dreptul la afirmarea identitatii nationale într-o epoca denumita clar a natiunilor! De ce nu identificam revolutia maghiara drept contrarevolutie în ceea ce priveste Ardealul, si ne grabim sa catalogam contrarevolutie numai actiunea românilor?!!! Doar liderii maghiari si-au dorit sa faca revolutie, cei ai românilor nu si-au propus cumva, si ei, sa schimbe un sistem de guvernare si relatiile socio-economice anacronice cu unele noi, progresiste? Am crezut ca vremurile de trista amintire ale lui Mihail Roller de dupa 1948 au murit, dar se pare ca, prin modul reductionist în care domnul Marius Diaconescu catalogheaza actiunea românilor ardeleni de la 1848, ne aflam în plina epoca stalinista, ca numai atunci a fost catalogata în istoriografie drept contrarevolutie ceea ce au facut românii din Transilvania la 1848-1849. Dupa tot „efortul“ autorului de a ne demonstra ca doar maghiarii au facut la 1848-1849 revolutie, iar românii, incapabili sa-si fixeze un program prin care sa doreasca schimbarea regimului existent, au fost manipulati de Viena si au facut contrarevolutie, consider ca specialistii care s-au ocupat de mai multe decenii de acest subiect, trebuie sa se închine grabnic „tezelor“ revolutionare ale domnului Marius Diaconescu care, pare-se, a inventat roata olarului.
M-a frapat apoi virulenta cu care autorul a lansat un atac împotriva Academiei Române în subcapitolul „O lectie de falsificat istoria românilor sub auspiciile Academiei Române“. Autorul neaga faptul ca Avram Iancu s-ar fi adresat românilor din localitatea sa natala  Vidra de Sus cu cuvintele: „Românul nu cerseste libertatea de la unguri; natiunea româna e destul de tare ca sa-si cucereasca libertatea prin lupta“. Domnul Marius Diaconescu sustine categoric: „Nici vorba ca Avram Iancu ar fi rostit acea fraza în fata taranilor din satul sau!…Minciuna devine istorie. Iar daca o scrie Academia Româna, trebuie sa fie adevar!?“ (pag. 16-17). Daca autorul s-ar fi documentat temeinic, ar fi gasit marturii multiple asupra acestui aspect. Mai multi martori maghiari anchetati în vara anului 1848 în zona Muntilor Apuseni de catre o comisie guberniala condusa de Kozma Pál au declarat lucruri care atesta ca Iancu s-a adresat motilor cu cuvinte asemanatoare: „L-am vazut cu ochii mei pe tânarul Avram Iancu vorbind multimii adunate la Câmpeni si la Vidra de Sus, îndemnând-o sa se apere pâna la ultima picatura de sânge“; un alt martor a spus despre Iancu ca „a declarat, atât la adunari secrete restrânse, cât si în locuri obisnuite, ca el nu cere nimic de la unguri, iar daca acestia nu le vor acorda în mod corect drepturile cuvenite, le va obtine chiar cu forta“;  sau un alt exemplu: „Tânarul Avram Iancu a mai spus ca, daca maghiarii nu consimt cu frumosul la aceste revendicari, el le va dobândi prin forta; cu alta ocazie a declarat chiar ca el nu cere nimic de la maghiar, ci el va lua totul cu forta pentru sine si pentru poporul sau“ („Revolutia de la 1848 în Transilvania. Ancheta Kozma din Muntii Apuseni“, coord. Gelu Neamtu, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1998, pag. 94, 202, 221). Nu este cazul sa fiu eu avocatul Academiei Române împotriva careia domnul Marius Diaconescu lanseaza sageti otravite, doresc sa revin la alte aspecte din articol care trebuie comentate.
Subcapitolul „Câteva dintre crimele românilor în timpul «revolutiei»“ este unul tipic pentru manipulare si poate fi folosit ca mostra în viitoarele manuale de comunicare! Mai mult, este  neprofesionist pentru breasla istoricilor modernisti sa lase lucrurile asa cum sunt prezentate în acest subcapitol, fara sa le amendeze. Domnul Marius Diaconescu ne avertizeaza în subcapitolul anterior ca în Transilvania din toamna anului 1848 a început razboiul între români si maghiari si ca „executiile erau reciproce, fara sa se tina cont decât de principiile apartenentei etnice si fidelitatii fata de un regim sau altul“, comparând situatia din Transilvania acelor luni cu ceea ce s-a întâmplat în Bosnia si Croatia dupa anii 1990! Autorul ne asigura ca, în aceste cazuri de crime reciproce, „orice statistica sau evaluare cantitativa este fara sens. Documentele nu fac statistici, dar cantitatea poate fi exprimata printr-un singur cuvânt: mult“ (pag. 17). Din pacate, însa, uita ceea ce a scris câteva rânduri mai devreme si ne reda un document din arhivele primatiale de la Esztergom, Ungaria, în care lasa loc liber statisticii, deoarece documentul cuantifica numarul maghiarilor din Zlatna omorâti de români în timpul unui episod militar din timpul razboiului civil. Când e vorba însa de exemplificarea crimelor reciproce, domnul Marius Diaconescu are amnezie caci ne ofera doar mostre documentare despre crimele comise de români împotriva maghiarilor. Încheie însa subcapitolul oarecum olimpian, dorind probabil sa lase impresia unei neutralitati axiologice: „Nu conteaza cine a ucis mai mult, ungurii sau românii. Executiile au fost la ordinea zilei si nu fac cinste niciunei etnii, nici ungurilor si nici românilor“ (pag. 18). Fireste ca suntem de acord ca aceste crime din razboiul civil de la 1848-1849 nu fac cinste niciunei etnii, dupa cum nici crimele comise în timpul celor doua conflagratii mondiale de germani, francezi, britanici, rusi, japonezi, americani etc. nu le fac cinste acestor natiuni si nu trebuie sa culpabilizam urmasii de azi pentru greselile înaintasilor. Dar ca istoric care doresti sa te prezinti obiectiv, echidistant, demolator de mituri si clisee, este descalificant a neglija datele despre crimele comise împotriva românilor si continute în cartile de documente si memorialistica publicate de istorici precum George Baritiu, Silviu Dragomir, Liviu Maior, Nicolae Bocsan, Gelu Neamtu, Ioan Chindris, Dumitru Suciu, Rudolf Gräf  s.a. (invoc aici faptul ca eu însumi am publicat în 2003, împreuna cu dr. Adrian Onofreiu, o carte cu documente despre pagubele materiale si crimele împotriva românilor comise de maghiari în zona regimentului graniceresc nasaudean: „Revolutia de la 1848-1849 în zona regimentului graniceresc nasaudean. Contributii istorice si demografice“, Cluj-Napoca, 2003, 282 pag.). Pentru a pastra macar aparenta de obiectivitate, domnul Diaconescu ar fi trebuit sa puna în oglinda si câteva rânduri din cartile istoricilor invocati mai devreme!
Ultimul subcapitol, ca sa puna oarecum cireasa pe tortul construit de domnul Marius Diaconescu din atâtea mistificari, afirmatii elucubrante si lipsa vizibila de lecturi de specialitate, îi atribuie lui Avram Iancu drept mostenire pasivismul politic. Niciunul dintre specialistii consacrati care s-au ocupat de istoria miscarii de emancipare nationala a românilor din Transilvania în perioada 1850-1918 nu au afirmat asa ceva, în lucrarile istoricilor români si straini care au cercetat decenii la rând fenomenul respectiv (Vasile Netea, Keith Hitchins, Liviu Maior, Simion Retegan s.a.) nu întâlnim atari idei si interpretari. Probabil ca domnul Marius Diaconescu a descoperit acum luna de pe cer si ceilalti istorici modernisti nu stiu înca de aceasta fantastica descoperire! Autorul ar fi trebuit sa se multumeasca sa arate ca, în testamentul sau, elaborat în anul 1850, Avram Iancu a lasat întreaga sa avere natiunii române pentru întemeierea unei academii/facultati de drept. Dar dumnealui tine mortis sa fie un istoric revolutionar.
Evident, autorul în cauza a cautat senzationalul si pentru multi cititori poate ca a si reusit. Domnul Marius Diaconescu a uitat însa îndemnul „Sa nu demolezi, pâna ce nu construiesti“. Astept ca mai întâi sa publice articole în reviste de specialitate, volume tematice si chiar carti despre revolutia de la 1848-1849 si despre Avram Iancu, si apoi sa emita sentinte transante. Pentru ca cititorii revistei sa nu ramâna cu formularea total  neinspirata de pe coperta, potrivit careia Avram Iancu a fost mai mult un criminal decât un erou, voi invoca aici un citat dintr-un articol publicat de Réthi Lajos în 1880: „dar care familie ungureasca a ajuns înaintea lui Iancu se putea socoti fericita, viata barbatilor si virtutea femeilor, deopotriva au avut parte de ocrotire“ (Apud. Ioan Ranca, „Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatari contemporane ale unor apropiati si adversari“, Târgu-Mures, 1996, pag. 92). Într-adevar, în timpul razboiului civil din Ardeal, Iancu a cerut în repetate rânduri motilor sai sa nu ucida civili în timpul luptelor, a solicitat comandantilor din subordine sa-i îndemne pe civili sa se refugieze în biserici pentru a fi protejati pe durata desfasurarii unor operatii militare în satele lor. Daca Avram Iancu ar fi fost un criminal, un exterminator de maghiari, nu cred ca maghiarii din Oradea l-ar fi înconjurat cu atâta interes si simpatie atunci când liderul motilor s-a deplasat la începutul anului 1850 spre Viena, pentru a se alatura delegatiei românilor care doreau sa se întâlneasca cu împaratul: „Cu câta mânie erau maghiarii sub rascoala Iancului, cu atât îl adora acum mai mult…La suirea în car, d. Iancu si Balint abia putura strabate prin poporul coadunat, care la plecarea-i intona un „ Eljen“ (traiasca) rasunatoriu“ (Apud. Ioan Ranca, „Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatari contemporane ale unor apropiati si adversari“, Târgu-Mures, 1996, pag. 197-198).  Si cu siguranta nici ilustrul istoric american Keith Hitchins (poate cel mai renumit si avizat istoric strain, cunoscator al istoriei României) nu ar fi scris un articol echilibrat, dar elogios la adresa lui Avram Iancu: „El nu a cautat niciodata libertatea pentru poporul sau în detrimentul altui popor, si nu a încetat niciodata sa preconizeze respectul si colaboarea reciproca drept caile cele mai eficiente de reglementare a oricaror dispute s-ar fi putut ivi“ (Apud. Keith Hitchins, „Avram Iancu si revolutia europeana de la 1848“, în vol. Keith Hitchins, „Constiinta nationala si actiune politica la românii din Transilania (1700-1868)“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pag. 153-154).